Mii de persoane au dat ultimul salut ieri, vineri, 11 octombrie, în biserica parohială „San Rocco”, la Tezze sul Brenta, în provincia Vicenza, lui Sammy Basso, tânărul biolog molecular, decedat sâmbăta trecută, lovit de o înrăutăţire a sănătății în timp ce se afla la o sărbătoare de căsătorie. În pofida bolii, care pentru un organism […]

Mii de persoane au dat ultimul salut ieri, vineri, 11 octombrie, în biserica parohială „San Rocco”, la Tezze sul Brenta, în provincia Vicenza, lui Sammy Basso, tânărul biolog molecular, decedat sâmbăta trecută, lovit de o înrăutăţire a sănătății în timp ce se afla la o sărbătoare de căsătorie. În pofida bolii, care pentru un organism ca al său, amenințat de progeria, îl făcea să suporte mai mult decât cei 28 de ani ai săi, a trăit mereu intens, împotriva oricărei dificultăți. Sammy, reprezentat zâmbitor, cum era întotdeauna, a fost cel mai longeviv bolnav de sindromul îmbătrânirii precoce din lume. O existență extraordinară, a sa, marcată de o voinţă de a trăi rară şi de o credinţă robustă care i-a permis să înfrunte şi să depășească nenumărate trude şi dificultăți. Devenind un exemplu pentru toţi.

Înmormântarea a fost celebrată de episcopul de Vicenza, monseniorul Giuliano Brugnotto. La începutul celebrării, parohul de Tezze a citit mesajul de condoleanțe trimis de secretarul de stat, cardinalul Pietro Parolin: „Mă unesc spiritual cu părinţii, cu prietenii şi cu cei care astăzi sunt reuniţi pentru a-i da lui Sammy creştinescul rămas-bun pe pământ şi împărtășesc durerea şi speranţa lor, transformându-le în rugăciune de ajutor pentru el şi de mângâiere pentru toţi. Am avut şi eu ocazia – a amintit cardinalul – să-l cunosc personal pe Sammy pentru că l-am întâlnit la un Crăciun, acasă la mine şi după aceea când a venit în audiență la Papa Francisc. Consider asta un har special, pentru că Sammy a fost o mare lumină care s-a aprins în noaptea lumii. Mulţi, în aceste zile, au scos în evidență diferitele aspecte ale persoanei sale. Pe mine m-a uimit faptul că, aşa cum mi-a scris, el era interesat şi de problema israeliano-palestiniană şi avea o bună cunoaștere a ei, studiind-o în mod profund. Cu acea ocazie s-a oferit să se pună pe sine însuși în slujba păcii în acea situaţie dramatică, astăzi agravată ulterior, pentru că – aşa cum afirma el – a înțeles cât de importantă poate să fie chiar şi numai voința fiecăruia pentru a schimba lucrurile şi pentru a da speranţă. Ne-a lăsat cu adevărat o inestimabilă mărturie de viaţă şi de credinţă!”.

O mărturie care dezvăluie sensul existenței trăite de Sammy Basso: aceasta este scrisoarea – scrisă de tânăr la 22 septembrie 2017 şi deschisă de părinţii săi după moartea sa – pe care episcopul de Vicenza, Giuliano Brugnotto, a citit-o în timpul omiliei de la înmormântare. Publicăm în continuare textul.

Dacă citiți această scriere atunci nu mai sunt în lumea celor vii. Măcar nu în lumea celor vii aşa cum o cunoaștem. Scriu această scrisoare pentru că dacă există un lucru care m-a neliniștit mereu sunt funeraliile. Nu că ar fi ceva rău, în funeralii, a da ultimul salut propriilor dragi este unul dintre lucrurile cele mai umane şi mai poetice în mod absolut. Totuşi, de fiecare dată când mă gândeam la cum va fi înmormântarea mea, au existat mereu două lucruri pe care nu le suportam: faptul de a nu putea fi acolo şi de a spune ultimele lucruri şi faptul de a nu putea mângâia pe cel care îmi este drag. În afară de faptul de a nu putea participa, dar acesta este un alt discurs…

Şi de aceea, iată că am decis să scriu ultimele mele cuvinte şi mulţumesc oricui le citește. Nu vreau să vă las altceva decât ceea ce am trăit, şi dat fiind că este vorba de ultima dată când am posibilitatea să-mi spun părerea, voi spune numai esențialul fără lucruri superflue sau altceva…

Vreau ca să știți înainte de toate că am trăit viaţa mea în mod fericit, fără excepții, cu voința de a face bine, reușind uneori şi uneori eşuând în mod mizerabil. Încă de copil, aşa cum știți, progeria a marcat profund viaţa mea, deşi nu era decât o parte foarte mică din ceea ce sunt, nu pot să neg că a influențat mult viaţa mea zilnică şi, nu în cele din urmă, alegerile mele. Nu știu pentru ce şi cum voi pleca din această lume, cu siguranță mulţi vor spune că am pierdut bătălia mea împotriva bolii. Nu-i ascultați! N-a existat niciodată vreo bătălie de luptat, a existat numai o viaţă de îmbrățișat aşa cum era, cu dificultățile sale, dar cu toate acestea splendidă, fantastică, nici răsplată, nici condamnare, pur şi simplu un dar care mi-a fost dat de Dumnezeu.

Am încercat să trăiesc cât mai deplin posibil, totuşi am făcut greșelile mele, ca orice persoană, ca orice păcătos. Visam să devin o persoană despre care să se vorbească în cărțile de școală, o persoană care să fie demnă de a fi amintită celor care vor urma, o persoană care, ca şi cei mari din trecut, când este numită, se face asta cu reverenţă. Nu neg că, deşi intenția mea era să fiu un mare al istoriei pentru că am făcut bine, o parte din această dorință era datorată şi egoismului. Egoismul celui care pur şi simplu vrea să se simtă mai mult decât ceilalți. Am luptat cu orice forță a mea împotriva acestei dorințe nesănătoase, știind bine că Dumnezeu nu-l iubește pe cel care face lucrurile pentru sine, dar cu toate acestea nu am reuşit mereu. Îmi dau seama acum, în timp ce scriu această scrisoare, imaginând cum va fi ultimul meu moment pe pământ, care este cea mai stupidă dorință care se poate avea. Gloria personală, măreția, faima, nu sunt altceva decât un lucru trecător. În schimb, iubirea care se creează în viaţă este veșnică, pentru că numai Dumnezeu este veșnic, şi iubirea ne vine de la Dumnezeu. Dacă există un lucru de care nu m-am căit niciodată, este acela de a fi iubit atâtea persoane în viaţa mea, şi atât de mult. Şi totuşi prea puţin. Cine mă cunoaște ştie bine că nu sunt un tip căruia să-i placă să dea sfaturi, dar aceasta este ultima mea ocazie… de aceea vă rog, prietenii mei, iubiți pe cei care sunt în jurul vostru, nu uitaţi că însoțitorii noştri de călătorie nu sunt niciodată mijlocul ci scopul. Lumea este bună dacă ştim unde să privim!

În multe lucruri, aşa cum v-am spus deja, greşeam! Pentru bună parte din viaţa mea am crezut că nu existau evenimente total pozitive sau total negative, că ar depinde de noi să-i vedem părțile frumoase sau părțile întunecate. Desigur, o bună filozofie de viaţă, dar nu este totul! Un eveniment poate să fie negativ şi să fie aşa total! Ceea ce ne revine nouă nu este în a găsi acolo ceva pozitiv, cât mai degrabă de a acționa pe calea dreaptă, suportând, şi, din iubire faţă de alţii, de a transforma un eveniment negativ într-unul pozitiv. Nu este vorba de a găsi părțile pozitive cât mai degrabă de a le crea, şi aceasta este după părerea mea facultatea cea mai importantă care ne-a fost dată, facultatea care mai mult decât toate ne face umani.

Vreau să știți că vă iubesc pe voi toţi şi că a fost o plăcere să parcurg drumul vieţii mele alături de voi. Nu vă voi spune să nu fiți triști, dar să nu fiți triști prea mult. Ca la orice moarte, va fi cineva dintre cei dragi ai mei care va plânge pentru mine, cineva care va rămâne incredul, cineva care în schimb, eventual fără să ştie de ce, va vrea să meargă afară cu prietenii, să stea împreună, să râdă şi să glumească, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vreau să fiu alături de voi în asta, şi să vă fac să știți că este normal. Pentru cel care plânge, să știți că este normat a fi triști. Pentru cel care va voi să facă sărbătoare, să știți că este normal pentru a face sărbătoare. Plângeți şi sărbătoriți, faceţi asta şi în onoarea mea.

În schimb dacă veți vrea să mă amintiţi, nu irosiţi prea mult timp în diferite ritualuri, rugaţi-vă, desigur, dar luați şi pahare, cinstiți în sănătatea mea şi a voastră, şi fiți veseli. Am iubit mereu să stau în companie şi de aceea aşa aş vrea să fiu amintit.

Însă probabil va fi nevoie de timp, şi dacă vreau cu adevărat să mângâi şi să plec din această lume în aşa fel încât să nu vă fac să vă simțiți rău, nu pot pur şi simplu să vă spun că timpul va vindeca orice rană. Şi pentru că nu este adevărat. De aceea vreau să vă vorbesc deschis despre pasul pe care eu deja l-am făcut şi pe care toţi trebuie să-l facă mai devreme sau mai târziu: moartea.

Chiar şi numai spunându-i numele, uneori, se încreţeşte pielea. Şi totuşi este un lucru natural, cel mai natural lucru din lume. Dacă vrem să folosim un paradox moartea este lucrul cel mai natural din viaţă. Şi totuşi ne provoacă frică! Este normal, nu există nimic rău, şi lui Isus i-a fost frică.

Este frica de necunoscut, pentru că nu putem spune că am trăit experienţa ei în trecut. Însă să ne gândim la moarte în mod pozitiv: dacă ea n-ar exista probabil că nu am încheia nimic în viaţa noastră, pentru că şi aşa, există mereu o zi de mâine. În schimb moartea ne face să ştim că nu există mereu o zi de mâine, că dacă vrem să facem ceva, momentul just este „acum”!

Pentru un creştin moartea este şi altceva! De când Isus a murit pe cruce, ca jertfă pentru toate păcatele noastre, moartea este unicul mod pentru a trăi realmente, este unicul mod pentru a ne întoarce în sfârşit la casa Tatălui, este unicul mod pentru a vedea în sfârşit faţa Sa.

Şi ca un creştin am înfruntat moartea. Nu voiam să mor, nu eram gata pentru a muri, dar eram pregătit.

Unicul lucru care îmi dă melancolie este faptul de a nu putea fi pentru a vedea lumea care se schimbă şi care merge înainte. Însă pentru restul, sper că am fost în măsură, în ultimul meu moment, să văd moartea aşa cum o vedea sfântul Francisc, ale cărui cuvinte m-au însoţit toată viaţa. Sper că am reuşit şi eu să primesc moartea ca „soră moarte”, de care nicio ființă vie nu poate scăpa.

Dacă în viaţă am fost vrednic, dacă voi fi purtat crucea aşa cum mi s-a cerut să fac, acum sunt la Creator. Acum sunt la Dumnezeul meu, la Dumnezeul părinţilor mei, în Casa sa indestructibilă.

El, Dumnezeul nostru, unicul Dumnezeu adevărat, este cauza primă şi scopul oricărui lucru. În faţa morții nimic nu mai are sens decât El. De aceea, deşi nu este nevoie s-o spun, pentru că El ştie tot, aşa cum v-am mulțumit vouă vreau să-i mulţumesc şi Lui. Datorez toată viaţa mea lui Dumnezeu, fiecare lucru frumos. Credinţa m-a însoţit şi nu aş fi ceea ce sunt fără credinţa mea. El a schimbat viaţa mea, a adunat-o, a făcut din ea ceva extraordinar, şi a făcut asta în simplitatea vieţii mele zilnice.

Nu încetați niciodată, fraţii mei, să-l slujiți pe Dumnezeu şi să vă comportaţi după poruncile sale, pentru că nimic nu are sens fără El şi pentru că fiecare acțiune a noastră va fi judecată şi va decreta cine va continua să trăiască în veci şi cine va trebui să moară în schimb. Nu am fost desigur cel mai bun dintre creştini, dimpotrivă a fost desigur un păcătos, dar de acum contează puţin: ceea ce contează este că am încercat să devin tot mai bun şi aş reface asta.

Nu încetați niciodată, fraţii mei, să purtați crucea pe care Dumnezeu a încredințat-o fiecăruia, şi nu vă fie frică să vă lăsați ajutați în purtarea ei, aşa cum Isus a fost ajutat de Iosif din Arimateea. Şi nu renunţaţi niciodată la un raport deplin şi confidențial cu Dumnezeu, acceptaţi de bunăvoie voința Sa, pentru că este datoria noastră, dar nu fiți nici pasivi, şi faceţi să se audă puternic glasul vostru, faceţi-i cunoscută lui Dumnezeu voința voastră, aşa cum a făcut Iacob, care prin faptul că s-a demonstrat puternic a fost numit Israel: Cel care luptă cu Dumnezeu.

Cu siguranță, Dumnezeu, care este mamă şi tată, care în persoana lui Isus a simţit orice slăbiciune umană, şi care în Duhul Sfânt trăieşte mereu în noi, care suntem Templul său, va aprecia eforturile voastre şi le va ține în inima Sa.

Acum vă las, aşa cum v-am spus nu iubesc funeraliile când devin prea lungi, iar eu nu am fost scurt. Să știți că nu aş putea să-mi imaginez vreodată viaţa mea fără voi, şi dacă mi-ar fi dată posibilitatea de a alege, aş fi ales încă să cresc alături de voi. Sunt bucuros că mâine soarele va răsări iarăși…

Familia mea, fraţii mei şi iubirea mea, vă sunt aproape şi dacă îmi este permis, voi veghea asupra voastră.

Vă iubesc.

PS: Fiți liniștiți, toate acestea sunt numai vis depăşit…

(După L’Osservatore Romano, 12 octombrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu