Joi, 24 octombrie 2024, la Sala de Presă a Sfântului Scaun, din Via della Conciliazione 54, a avut loc Conferința de Presă de prezentare a „Dilexit nos – Scrisoare enciclică despre iubirea umană şi divină a Inimii lui Isus Cristos”. Au intervenit: E.S. Mons. Bruno Forte, teolog, arhiepiscop de Chieti-Vasto (Italia); sora Antonella Fraccaro, responsabilă generală a Discipolelor Evangheliei. Prezentăm în continuare intervențiile:

Intervenția E.S. Mons. Bruno Forte

Scrisoarea enciclică Dilexit nos, Despre iubirea umană şi divină a Inimii lui Isus Cristos, publicată la 24 octombrie 2024, se naște din experienţa spirituală a Papei Francisc, care simte drama suferințelor enorme produse de războaie şi de multele violenţe în desfăşurare şi vrea să fie aproape de cei care suferă propunând mesajul iubirii divine care vine să ne mântuiască. Enciclica oferă chiar aşa cheia de lectură a întregului magisteriu al acestui Papă, aşa cum ne face el însuşi să înţelegem: „Ceea ce exprimă acest document permite să se descopere că ceea ce este scris în enciclicele sociale Laudato si’ şi Fratelli tutti nu este străin de întâlnirea noastră cu Isus Cristos, pentru că, adăpându-ne din această iubire, devenim capabili să țesem legături fraterne, să recunoaștem demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să ne îngrijim împreună de casa noastră comună” (nr. 217).

Departe de a fi un magisteriu „strivit” pe social, cum a fost uneori înțeles în mod greşit, mesajul pe care acest Papă l-a dat şi îl dă Bisericii şi întregii familii umane se naște dintr-un unic izvor, prezentat aici în manieră mai explicită: Cristos Domnul şi iubirea sa faţă de întreaga omenire. Este adevărul pentru care Jorge Mario Bergoglio şi-a jucat toată viaţa şi continuă s-o dedice cu pasiune în slujirea sa de episcop de Roma şi păstor al Bisericii universale. În această lumină este deosebit de înduioşător faptul că el explică drept izvor al multora din ideile expuse unele scrieri inedite ale unui martor al credinţei decedat recent, pe care el însuși îl primise în Societatea lui Isus: „Bună parte din reflecțiile din acest prim capitol – se spune în prima notă din text – s-au lăsat inspirate de scrieri inedite ale părintelui Diego Fares S.J.. Domnul să-l aibă în gloria sa sfântă” (nota 1 la nr. 2).

Pentru a percepe însemnătatea mesajului propus în acest text, pun trei întrebări: ce vrea să ne spună aşa de important episcopul de Roma dedicând Preasfintei Inimi un document cu relevanța unei enciclice? Pentru ce face asta chiar acum? Ce scop îşi propune?

a) Importanţa inimii: pe primul loc iubirea

Enciclica începe prin a sublinia importanţa inimii (Partea I: nr. 2-30) îndeosebi în lumina Bibliei, unde cu „inimă” se înţelege centrul unificator al persoanei. În acest sens, în viaţă „totul se joacă în inimă” (nr. 3) şi din inimă provin întrebările adevărate (cf. nr. 8). Unde lipsește inima, „nu s-a dezvoltat nici măcar ideea unui centru personal în care unica realitate care poate unifica totul este, în definitiv, iubirea”. Aşa cum a scris Romano Guardini – gânditor foarte iubit de Bergoglio – „numai inima ştie să primească şi să dea o patrie”[1]. Apoi, marele teolog iezuit Karl Rahner subliniază că „inimă” este unul din acele cuvinte originare „care indică realitatea care revine omului în întregime ca persoană corporală şi spirituală”[2].

De aceea este important a ne reîntoarce la inimă (nr. 9-16): inima este cea care unește fragmentele (nr. 17-23) vieţii trăite, realizând armonia întregii persoane, aşa cum arată exemplul Fecioarei Maria, care păstrează şi meditează în inima sa ceea ce i se întâmplă în mod absolut unic (cf. nr. 19). Tot ceea ce trăim este „unificat în inimă” (nr. 21): multele lucruri mici care fac viaţa, ca şi marile răni produse de războaie, de violenţe, de infirmităţi şi de moarte, ne ating în inimă. Cine nu percepe asta arată că s-a uscat: astfel, a vedea bunice „plângându-i pe nepoții uciși, sau a le auzi dorindu-şi moartea pentru că au pierdut casa unde au trăit mereu… fără ca asta să rezulte intolerabil” este semn al unei lumi fără inimă (nr. 22).

Mari voci în istoria credinţei au evidenţiat importanţa inimii: de exemplu, sfântul Bonaventura invită să se interogheze adevăratul izvor care luminează şi care „nu este lumina, ci inima” (nr. 26); sfântul Ignațiu de Loyola pune la baza Exercițiilor spirituale acel affectus, care este la originea noii orânduiri de a da viaţă pornind de la inimă. Apoi, John Henry Newman asumă ca moto al său expresia „cor ad cor loquitur”, indicând că numai inima pune persoana în atitudine de ascultare iubitoare în faţa Misterului (cf. nr. 27). La rândul său Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că „dezechilibrele de care suferă lumea contemporană se leagă cu acel dezechilibru mai profund care este înrădăcinat în inima omului” (Gaudium et spes, 10 şi 14).

Din aceste constatări se naște apelul Papei Francisc: „Să mergem la Inima lui Cristos… care este un cuptor arzător de iubire divină şi umană şi este plinătatea maximă la care poate ajunge ființa umană” (nr. 30). Răspunde la această invitaţie partea a doua a enciclicei, intitulată Gesturi şi cuvinte de iubire (nr. 32-47). Afirmă Papa: „Dumnezeu nu ne iubește prin cuvinte, se apropie şi în apropierea sa de noi ne dă iubirea sa cu toată duioșia posibilă” (nr. 36). Acest punct este explicat în manieră emoționantă: „Atunci când ni se pare că toţi ne ignoră, că nimeni nu este interesat de ceea ce ni se întâmplă, că nu suntem importanți pentru nimeni, El este atent la noi” (nr. 40).

În partea succesivă a enciclicei, intitulată Aceasta este inima care a iubit atât de mult (nr. 48-91), Papa Francisc precizează că „devoțiunea la Inima lui Cristos nu este cultul unui organ separat de Persoana lui Isus. Ceea ce contemplăm şi adorăm este Isus Cristos întreg, Fiul lui Dumnezeu făcut om, reprezentat într-o imagine a sa unde este evidențiată inima sa” (nr. 48). O imagine care „ne vorbește despre carne umană, despre pământ, şi de aceea şi despre Dumnezeu care a voit să intre în condiția noastră istorică, să devină istorie şi să împărtăşească drumul nostru pământesc” (nr. 58).

„Sfântul Ioan Paul al II-lea a prezentat dezvoltarea acestui cult în secolele trecute ca un răspuns la creșterea de forme de spiritualitate rigoriste şi eliberate de trup care uitau milostivirea Domnului, dar în acelaşi timp ca un apel actual în faţa unei lumi care încearcă să se construiască fără Dumnezeu” (nr. 80). Astăzi, situația este profund diferită: „Ne aflăm în faţa unei puternice înaintări a secularizării, care aspiră la o lume liberă de Dumnezeu. La asta se adaugă faptul că se înmulțesc în societate diferite forme de religiozitate fără referință la un raport personal cu un Dumnezeu de iubire…” (nr. 87).

Inima lui Cristos îi ajută pe credincioşi să se elibereze de aceste condiționări, precum şi de dualismul frecvent „de comunitate şi păstori concentrați numai pe activități externe, reforme structurale lipsite de Evanghelie, organizaţii obsesive, proiecte lumești, reflecții secularizate” (nr. 88). Rezultă adesea un creștinism „care a uitat duioșia credinţei, bucuria dedicării pentru slujire, fervoarea misiunii de la persoană la persoană, faptul de a fi cuceriţi de frumusețea lui Cristos, recunoștința emoționantă pentru prietenia pe care El o oferă şi pentru sensul ultim pe care îl dă vieţii personale” (nr. 88). Devoțiunea la Preasfânta Inimă ne ajută să punem în centrul a toate iubirea.

b) Întoarcerea la Inima lui Cristos, sinteză a Evangheliei

Așadar, trebuie să ne întoarcem la Inimă, propunând întregii Biserici „o nouă aprofundare asupra iubirii lui Cristos reprezentată de Inima preasfântă” (nr. 89). Într-o oră istorică prin atâtea aspecte dramatică, marcată de războaie şi conflicte care păreau o amintire îndepărtată şi care în schimb au devenit în puţin timp o realitate tragică, a repropune vestea bună a iubirii lui Dumnezeu faţă de fiecare ființă umană înseamnă a le aminti tuturor fraternitatea care ne unește în faţa unicului Tată şi iubirea care schimbă inima şi viaţa oricui vrea să-l primească în sine. Cu adevărat „Preasfânta Inimă este o sinteză a Evangheliei” (nr. 83).

În această perspectivă, în partea intitulată Iubirea care dă de băut (nr. 92-163), enciclica aminteşte mărturia Sfintei Scripturi şi cea a creștinismului de la începuturi: Biblia „arată că poporului care a mers prin pustiu şi care aștepta eliberarea era vestită o abundenţă de apă dătătoare de viaţă” (nr. 93). „Primii creştini vedeau realizată această promisiune în coasta deschisă a lui Cristos, izvor din care țâșnește viaţa nouă” (nr. 96). Şi asta pentru că „în Inima străpunsă a lui Cristos se concentrează, scrise în carne, toate expresiile de iubire din Scripturi” (nr. 101).

Dezvoltarea istorică a creștinismului va relua aceste mărturii cu o coralitate de voci, pe care enciclica le reaminteşte: de la sfântul Augustin, care „a deschis calea spre devoțiunea la Preasfânta Inimă ca loc de întâlnire personală cu Domnul” (nr. 103), la sfântul Bonaventura (nr. 106), la sfânta Ecaterina de Siena, care văd în Inima deschisă a lui Cristos posibilitatea unei întâlniri actuale cu această iubire (nr. 111), la sfântul Francisc de Sales, care recunoaște în ea „o referință la încrederea deplină în acțiunea misterioasă a harului său” (nr. 114), la sfânta Margareta Maria Alacoque (nr. 121) şi la sfântul Claudiu de Colombiére (nr. 125.128), care leagă „experienţa spirituală a sfintei Margareta cu propunerea Exercițiilor Spirituale” ale sfântului Ignațiu de Loyola (nr. 143).

Apoi sunt citați sfântul Charles de Foucauld (nr. 129-132), care vrea să lase să acționeze în el Inima lui Isus pentru ca să nu mai trăiască el, ci Inima lui să trăiască în el (cf. nr. 132) şi sfânta Tereza de Lisieux (nr. 133-142), care „rezumă totul în încredere, ca oferta cea mai bună plăcută Inimii lui Cristos” (nr. 138). Papa Francisc semnalează apoi locul Preasfintei Inimi în spiritualitatea Societății lui Isus, care „a propus mereu o cunoaștere interioară a Domnului pentru a-l iubi şi a-l sluji mai bine” (nr. 144), aşa încât itinerarul Exercițiilor culmină în „Contemplația pentru a ajunge la iubire, din care izvorăște mulțumirea şi oferirea memoriei, intelectului şi voinţei Inimii, care este izvor şi origine a oricărui bine” (nr. 145).

Devoțiunea la Inima lui Cristos apare în drumul spiritual al multor alți sfinţi, precum sfântul Vincenţiu de’ Paoli, pentru care „ceea ce vrea Dumnezeu este inima” (nr. 148), sfântul Pius de Pietrelcina şi sfânta Tereza de Calcutta, care „vorbesc cu devoțiune sinceră despre Inima lui Cristos”. Apoi, sfânta Faustina Kowalska repropune devoțiunea la Inima lui Cristos „cum un accent puternic asupra vieţii glorioase a Celui Înviat şi asupra milostivirii divine… Sfântul Ioan Paul al II-lea a legat intim reflecția sa despre milostivire cu devoțiunea la Inima lui Cristos” (nr. 149).

c) Rodul devoțiunii la Preasfânta Inimă: iubire pentru iubire

Din devoțiunea la Preasfânta Inimă izvorăște şi o intensă experienţă de mângâiere: „În această contemplare a Inimii lui Cristos dăruită până la extrem noi suntem mângâiați… Doritori să o mângâiem, ieşim mângâiați” (nr. 161). Rod prețios, acesta: „Merită să se recupereze această exprimare a experienţei spirituale dezvoltate în jurul Inimii lui Cristos: dorința interioară de a-i da mângâiere… Dacă Iubitul este cel mai important, cum să nu vrem să-l mângâiem?” (nr. 152).

Aşa cum este spus în partea a cincea a enciclicei, intitulată Iubire pentru iubire (nr. 164-216), rodul cel mai profund al devoțiunii la Inima lui Cristos este de a ne face să ne simţim iubiți de El şi făcuți capabili să iubim în unire cu Inima sa umană şi divină. Sfântul Charles de Foucauld spune: „Caritatea trebuie să iradieze din fraternitate, aşa cum iradiază din Inima lui Isus”. Această convingere l-a făcut „frate universal, pentru că lăsându-se plăsmuit de Inima lui Cristos, voia să găzduiască în inima sa fraternă toată omenirea suferindă” (nr. 179).

În această lumină se înţelege şi sensul profund al ideii de reparare: „Împreună cu Cristos, pe ruinele pe care noi le lăsăm în această lume cu păcatul nostru, suntem chemaţi să construim o nouă civilizație a iubirii” (nr. 182). Așadar, repararea creştină „nu poate să fie înţeleasă numai ca un ansamblu de opere exterioare, care sunt indispensabile şi uneori admirabile. Ea cere o spiritualitate, un suflet, un simț care îi conferă forță, elan şi creativitate neobosită. Are nevoie de viaţa, de focul şi de lumina care îi vin de la Inima lui Cristos” (nr. 184). Domnul „ne permite să iubim aşa cum El a iubit şi aşa cum El însuși iubește şi slujește prin intermediul nostru” (nr. 203).

Din toate acestea derivă o viziune deosebită a misiunii în slujba Evangheliei: „În lumina Preasfintei Inimi, misiunea devine o problemă de iubire şi riscul cel mai mare în această misiune este ca să se spună şi să se facă multe lucruri, dar să nu se reușească să se provoace întâlnirea fericită cu iubirea lui Cristos care îmbrățișează şi mântuiește” (nr. 208). De aceea misiunea „cere misionari îndrăgostiți, care să se lasă iarăși cuceriţi de Cristos şi care să nu poată decât să transmită această iubire care a schimbat viaţa lor” (nr. 209).

Aici trebuie situat rolul decisiv al Bisericii: „Nu trebuie să ne gândim la această misiune de a-l comunica pe Cristos ca şi cum ar fi numai un lucru între mine şi El. Este trăită în comuniune cu propria comunitate şi cu Biserica” (nr. 212). În această comuniune ocupă un loc special Fecioara Maria, mamă, membru, model şi tip al Bisericii: devoțiunea la inima sa de Mamă a lui Isus şi a noastră „nu ia nimic de la adorația unică datorată Inimii lui Cristos, dimpotrivă o stimulează” (nr. 176), ajutându-ne să iubim mai bine şi mai mult.

Se înţelege din cele spuse că enciclica poate să fie considerată un soi de compendiu a ceea ce Papa Francisc a voit şi vrea să spună fiecărui frate sau surori în umanitate: Dumnezeu te iubește şi ți-a arătat asta în maniera cea mai luminoasă în evenimentul lui Isus din Nazaret; privind la El vei ști că eşti iubit/ă din totdeauna şi pentru totdeauna şi vei putea recunoaște darurile, cu care Tatăl a voit să te îmbogățească; urmându-l pe El vei putea discerne calea pentru a le oferi cu iubire acolo unde El, în Duhul său, va voi să te conducă.

Invitaţia finală este de a cere asta de la Domnul. Cuvintele cu care Papa Francisc încheie enciclica ne ajută să facem asta: „Îl rog pe Domnul Isus ca din Inima sa sfântă să curgă pentru noi toţi fluvii de apă vie pentru a vindeca rănile pe care ni le provocăm, pentru a întări capacitatea noastră de a iubi şi a sluji, pentru a ne determina să învățăm să mergem împreună spre o lume dreaptă, solidară şi fraternă. Asta până când vom celebra uniţi în mod fericit ospățul din Împărăția cerească. Acolo va fi Cristos înviat, care va armoniza toate diferențele noastre cu lumina care izvorăște neîncetat din Inima sa deschisă. Să fie mereu binecuvântată!” (nr. 220).

_____________

Intervenția sorei Antonella Fraccaro

Rom 8,37-39

Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit.  Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile,  nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru.

Cuprinsul enciclicei:

1. Importanţa inimii

2. Gesturi şi cuvinte de iubire

3. Aceasta este inima care a iubit atât de mult

4. Iubirea care dă de băut

5. Iubire pentru iubire

1. „Eu sunt inima mea”: caracterul decisiv al inimii noastre

În continuitate cu enciclicele sociale, Laudato si’ şi Fratelli tutti, această enciclică celebrează măreția „întâlnirii noastre cu iubirea lui Isus Cristos” (DN 217). Referindu-ne la Inima lui Isus, care este sediul iubirii lui Dumnezeu, găsim şi noi centrul iubirii. Inima lui Isus ne duce în centrul persoanei noastre şi ne conduce să iubim cu toată ființa noastră, implicând gânduri, sentimente, acțiuni. Ne face capabili să „țesem legături fraterne, să recunoaștem demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să ne îngrijim împreună de casa noastră comună” (DN 217).

Cu această conștiință, Papa Francisc ne însoţeşte să aprofundăm valoarea inimii noastre (cf. DN 27).

Înainte de toate, Dilexit nos dă glas câtorva probleme care reies în noi în acest timp:

Cum să ajungem cu adevărat la celălalt, aşa cum este, fără a fi personal legați de noi înșine în relație cu el sau cu ea?

Cum să facem adevăr despre noi înșine, într-un context care pilotează mult alegerile noastre?

Ce iubire pentru viaţa noastră şi ce iubire din partea noastră pentru viaţa celorlalți?

Nr. 8 al documentului ajută să mergem la inima adevărului existenței noastre. În loc de a urmări vise inutile, fantezii despre lucruri strălucitoare, superficiale, să interogăm viaţa noastră, ceea ce dorim, şi să lăsăm „să apară întrebări care contează”. A merge la inima existenței noastre cheamă în cauză inima noastră, ca izvor al relației interpersonale adevărate (cf. DN 12). „O relație care nu este construită cu inima este incapabilă să depășească fragmentarea individualismului” (DN 17). De fapt, a interpela inima noastră înseamnă a interpela relațiile şi a le pune în centrul vieţii noastre. Așadar, este vorba de a lua în considerare inimile noastre într-un dialog coresponsabil, dat fiind că „numai inima creează intimitatea, adevărata apropiere între două fiinţe” (DN 12).

Papa Francisc ne aminteşte că „eu sunt inima mea” (DN 14); așadar, este decisiv ca „toate acțiunile” (DN 14) din viaţa mea „să fie puse sub «dominația politică» a inimii” (DN 14), adică să fie guvernate de ceea ce este centrul fiinţei mele şi al acțiunii mele. De fapt, „totul este unificat în inimă, care poate să fie sediul iubirii” (DN 21). Prin urmare, ne invită să luăm în considerare mai mult inima şi să conștientizăm contradicțiile şi fragilităţile care locuiesc în ea şi uneori o guvernează. De fapt, inima noastră, „unită cu aceea a lui Cristos este capabilă de acest miracol social” de a edifica împreună cu noi şi între noi, „în această lume Împărăția de iubire şi de dreptate” (DN 28). Aşa cum sugerează Charles de Foucauld: „Avem o singură inimă: cu cât va fi mai caldă pentru toţi oamenii, cu atât va fi mai caldă pentru familia voastră şi caldă pentru Dumnezeu: dacă este rece pentru săraci, pentru necunoscuți, va fi mai puţin caldă pentru ai voștri, mai puţin caldă pentru Dumnezeu…”[3].

Atenţie, avertizează Papa Francisc, să nu neglijăm inima, să n-o pierdem, la indiferenţa tot mai răspândită între noi (cf. DN 22) şi în jurul nostru; un pericol de care să ne protejăm. Şi atenţie la închiderile noastre de inimă, la vederile noastre scurte, deoarece cu siguranțele noastre şi fără confruntarea dintre noi nu ajungem la ceilalți, de aproape şi de departe, în bogăția lor, şi ne construim o lume după măsura noastră.

În afară de asta, a ne întoarce la inimă, nu pentru a rămâne în inima „noastră”, închiși în noi înșine, deoarece „inima noastră nu este autosuficientă, este fragilă şi este rănită” (DN 30), ci pentru a locui, cu inima noastră, în „Inima lui Cristos”, pentru că „acolo, în acea Inimă, ne recunoaștem în sfârşit pe noi înșine şi învățăm să iubim” (DN 30). Apoi, nu reușim să ne regăsim pe noi înșine singuri sau numai cu ajutorul uman, psihologic, ci cultivând relația cu Isus în Cuvântul său şi cu medierile ecleziale pe care El le-a pus alături de noi, cu fraţii şi surorile din fraternităţile noastre creştine.

2. Inima lui Isus reînnoieşte inima noastră

După ce ne-a introdus în valoarea inimii, drept centru al demnității noastre şi al relațiilor noastre, Papa Francisc ne încurajează să privim la Isus, la gesturile sale şi la cuvintele sale (cf. DN 33), care exprimă consistența inimii sale iubitoare. Inima lui Isus se face atentă faţă de fiecare dintre noi, ne întâlnește, ne scrutează, pune privirea sa asupra noastră (cf. DN 35.39-41) şi ne invită să ne încredem în El (cf. DN 37).

În relația cu noi, Isus însuși nu ascunde sentimentele sale şi asta ne permite să-l simţim foarte aproape de noi, ne face să-l simţim „unul dintre ai noştri”. Într-o lume în care adesea trăim sentimente de înstrăinare faţă de ceilalți, faţă de ceea ce facem, faţă de viaţa noastră şi adesea faţă de experienţa de credinţă, a-l simți pe Isus ca „unul dintre ai noştri” ne îndeamnă să credem că este posibil şi pentru noi să găsim inima într-un stil de apropiere şi primire.

Cu inima sa, Isus ne iubește pe noi înșine cu toată ființa sa (cf. DN 67), se apleacă până jos la umanitatea noastră pentru a ne ridica (cf. DN 69), în pofida distanţei care există între noi şi El. Sfântul Charles de Foucauld, pe care Papa îl aminteşte în această enciclică împreună cu atâtea alte figuri de sfințenie pasionate de Inima lui Isus, compară distanța dintre noi şi Dumnezeu ca distanța care există între Răsărit şi Apus (cf. Ps 103,12). Este vorba de distanța dintre micimea naturii umane şi măreția infinită a lui Dumnezeu (cf. M/297[4]), distanța dintre gândurile lui Dumnezeu şi gândurile noastre (cf. M/268; M/296), o distanță pe care, totuşi, Isus a venit s-o umple făcându-se unul dintre noi. Scrie Charles:

Iubire, […] acţionează prin intermediul unei iubiri divine şi cu o iubire divină, care produce acte, folosindu-te de mijloace pline de o iubire infinită, divină „atât de îndepărtată de gândurile noastre cum este Răsăritul de Apus” […]. Eşti iubire, o, Dumnezeul meu, pentru aceasta ne dăruiești această mărturie de iubire a cărui mister niciun suflet nu-l poate înţelege, cum este întruparea ta şi Pătimirea ta! (M/260).

Distanța dintre Dumnezeu şi persoană nu împiedică întâlnirea între cele două realităţi. Asta se întâmplă pentru că măreția iubirii lui Dumnezeu poartă cu sine „puterea” surprinzătoare de a se redimensiona la „micimea” persoanei. Dumnezeu Tatăl iubește pe fiecare dintre noi prin Inima iubitoare a lui Isus, care, la rândul său, nu ne ține alipiți asupra sa, ci ne trimite la Tatăl. Există o circularitate a iubirii între Persoanele din Treime. Isus se simţea iubit de Tatăl, se ocupa de lucrurile sale şi, în sfârşit, Tatălui şi-a încredințat duhul său, (pericopa din Lc 23,46 care a inspirat vestita rugăciune de abandonare a lui Charles de Foucauld). Duhul însuși provoacă „atracția spre Tatăl” (DN 76), de aceea dinamica trinitară este pentru noi emblemă a valorii relațiilor şi referință ordonată pentru a trăi raporturile dintre noi în viaţa zilnică; relaţii, care dacă vor să fie de iubire, de caritate, se vor inspira mereu din această iubire a lui Dumnezeu; pentru acest motiv, vor fi relaţii importante.

Centrul vieţii noastre (cf. DN 81), pe care avem nevoie să-l regăsim pe drumul nostru, îl găsim în inima referită la Inima lui Isus. Adorația noastră adusă Inimii lui Isus ne ajută, apoi, să depășim dualismele în care riscăm să locuim astăzi, pentru a matura în noi gratuitatea hrănită de cuvântul bun al Evangheliei.

Charles credea mult în asta, aşa încât a ales ca emblemă a propunerii sale de evanghelizare Vizitarea (cf. Lc 1,39-56): Maria, cu Isus în sân, merge la Elisabeta, însărcinată cu Ioan. În întâlnirea acestor două femei, Isus, încă înainte de a se naște, îl evanghelizează pe Ioan, făcându-l să tresalte de bucurie. Dacă îl avem pe Isus în noi, adorat şi primit în Euharistie, putem face să tresalte de bucurie cel care este lângă noi, cu singura prezență a lui Isus în noi, o prezență care puţin câte puţin ne transformă, aşa cum l-a transformat pe sfântul Paul, ajungând să le spună galatenilor (2,20): „Am fost răstignit împreună cu Cristos. Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine”. Charles de Foucauld cita adesea această expresie şi îl cita pe sfântul Paul, despre care şi-a redactat şi o mică biografie. De fapt, îl considera „imitator fidel” al lui Isus. Făcându-l pe Isus să vorbească într-una din meditațiile sale, Charles scrie:

Este ceea ce făceam la Nazaret, este ceea ce a făcut sfântul Paul, „imitatorul meu fidel” [cf. 1Cor 11,1], este ceea ce a stabilit sfântul Benedict care nu a pretins prin intermediul regulii sale decât să instituie o școală de Evanghelie (M/417).

Dacă credem în forţa iubirii lui Isus putem dezvolta în jurul nostru gratuitatea în raporturi şi în pastoraţia noastră, depășind dualismele prezente despre care vorbește Papa Francisc: „Comunitate şi păstori concentrați numai asupra activităților externe, a reformelor structurale lipsite de Evanghelie, a organizațiilor obsesive, a proiectelor lumești […], un creștinism care a uitat duioșia credinţei, bucuria dedicării pentru slujire, fervoarea misiunii de la persoană la persoană, […] recunoștința emoționantă pentru prietenia pe care El o oferă şi pentru sensul ultim pe care îl dă vieţii personale” (DN 88). Boli, spune Papa, de care, uneori, „nici măcar nu simţim dorința de a ne vindeca” (DN 89), dar pe care referința la Inima lui Isus hrănită de adorație şi de Evanghelie ne poate ajuta să le depășim.

3. Preasfânta Inimă în istoria Bisericii

Inima, sediu al iubirii lui Dumnezeu, a fost prezentată în cursul istoriei, în Biblie şi cu Părinţii Bisericii, ca izvor de apă vie; astfel coasta lui Isus Cristos, deschisă, lasă să curgă apa care purifică şi dă viaţă, apa care adapă în veci pentru că din acea coastă a lui Isus pe cruce izvorăște iubirea care întâlnește pe fiecare dintre noi.

Maeștri înțelepți, care ne-au introdus să luăm în considerare valoarea Inimii lui Isus, au fost sfântul Augustin, sfântul Bernard, Guillaume de Saint-Thierry, sfântul Bonaventura (cf. DN 92-108). Apoi, femei sfinte au relatat experiențele lor de odihnă şi de viaţă în Inima lui Isus. Să ne gândim la sfânta Gertruda de Helfta, care propune să ne trezim din lâncezeala noastră încredinţându-ne iubirii lui Cristos (cf. DN 110).

În timp, bărbați şi femei au dat viaţă şi unor noi spiritualități şi familii călugărești încredințate Inimii lui Cristos (cf. DN 112). Devoțiune, cea către Inima lui Cristos, care implică așadar mulţi sfinţi. Între alţii: sfântul Vincenţiu de’ Paoli, sfântul Pius de Pietrelcina, sfânta Tereza de Calcutta, sfânta Faustina Kowalska (cf. DN 148-149).

Inima este o imagine care face trimitere la Isus Cristos, este centrul Persoanei sale şi manifestă iubirea sa. „Devoțiunea la Inima lui Cristos nu este cultul unui organ separat de Persoana lui Isus. Ceea ce contemplăm şi adorăm este Isus Cristos întreg” (DN 48). Charles de Foucauld însuși a folosit mult inima şi crucea, ca simbol care îl indică pe Jesus Caritas, pe Isus Caritate, şi nu s-a despărțit niciodată de această imagine, pentru că ea face trimitere la Isus. Ba chiar, el însuși atrage atenţia să nu ne oprim asupra unei părţi a trupului sau asupra imaginilor, ci să mergem la Isus:

Pentru că eşti mereu cu noi în Sfânta Euharistie, să fim mereu cu ea, să-i ținem companie la picioarele tabernacolului, să nu pierdem din vina noastră unul singur din momentele pe care să le petrecem în faţa ei; Dumnezeu este acolo, ce anume am merge să căutăm în altă parte? Preaiubitul, totul nostru, este acolo, […]. Tot restul, imagini, relicve, pelerinaje, cărți, este foarte venerabil […], sunt numai creaturi moarte; să ne folosim de ele pentru a merge la Isus (M/174).

Sfântul Francisc de Sales, îndeosebi, evidenţiază, prin Inima lui Cristos, posibilitatea de a cultiva o relație personală cu El, de a ne încredinţa Lui şi de a fi păzit de El cu grijă deosebită. Pentru că iubirea lui Cristos este îndreptată în mod personal spre fiecare dintre noi, printr-o „relație personală în care fiecare se simte unic în faţa lui Cristos” (DN 115). Cristos însuși împleteşte cu persoana această relație, chiar dacă persoana nu a maturat iubirea, dar o dorește: „Deşi inima noastră nu are iubirea, are însă dorința iubirii şi începutul iubirii” (DN 115). O relație, cea a Inimii lui Isus, care se gândeşte nu numai la persoană, „ci şi la cel mai mic dintre firele de păr” (DN 116) de pe capul său. O relație de trăit între activitățile noastre zilnice (cf. DN 117) şi de trăit împreună, într-un climat fratern, de îngrijire reciprocă, mai ales a celor mai mici şi a celor mai nevoiași.

Sfânta Margareta Maria Alacoque, prin influența spiritualității sfântului Francisc de Sales, trăieşte, în secolul al XVII-lea, o relație profundă cu Isus şi i se încredinţează Lui cu toată ființa sa, până acolo încât vrea ca Isus să trăiască în ea (cf. DN 122). Sfântul Claudiu La Colombiére, directorul său spiritual, a divulgat şi a apărat unele experiențe ale Margaretei Maria interpretându-le în lumina Evangheliei. În faţa riscului care ele să fie răstălmăcite el afirmă că şi contemplarea Inimii lui Cristos, dacă este autentică, provoacă „o abandonare indescriptibilă în Cristos care umple viaţa cu pace, cu siguranță, cu hotărâre” (DN 126). Sfântul Claudiu oferă o sinteză între experienţa Margaretei Maria şi Exercițiile ignaţiene, spună că ceea ce l-a emoționat a fost dispoziția lui Isus la cei care îl căutau şi Inima sa duioasă faţă de dușmanii săi (cf. DN 128).

Apoi, sfântul Charles de Foucauld şi sfânta Tereza a Pruncului Isus (cf. DN 129) ne ajută să înţelegem devoțiunea la Preasfânta Inimă a lui Isus referindu-se la Evanghelie. Charles este recunoscător verișoarei pentru că l-a introdus în iubirea lui Isus, pe care el a aprofundat-o şi prin părintele spiritual. Voia să fie „eremitul «sub numele Preasfintei Inimi»” (DN 131). Dorea să trăiască după Inima lui Isus, până acolo încât Isus cu Inima sa să trăiască în el.

El s-a încredințat devoțiunii Preasfintei Inimi, cultivată în timpul eclezial în care a trăit, un timp de devoţiuni, de simbologie, de rituri. Întors la viaţa creştină, după o lungă îndepărtare de credinţă, respiră modalitățile religioase ale timpului, deşi face alegerile sale în mod liber.

Cultul Preasfintei Inimi se dezvoltă în mod extraordinar în jumătatea secolului al XIX-lea, deşi exista deja de-a lungul secolelor. În 1856, Papa Pius al IX-lea extinde sărbătoarea Preasfintei Inimi la întreaga Biserică. În 1861 este întemeiat, prin lucrarea părintelui Henri Ramière, Apostolatul Rugăciunii, cu mare atenţie dată persoanei lui Cristos şi Inimii sale. El va încuraja mulțimile să meargă la Paray-le-Monial pentru a face pelerinaje care aduc glorie Preasfintei Inimi şi care repară păcatele, pentru a mângâia Inima lui Cristos. În 1873, Franţa este consacrată Preasfintei Inimi şi din 1876 mari ceremonii se țin în bazilica din Montmartre în cinstea Preasfintei Inimi. Mons. Maurice Le Sage d’Hauteroche d’Hulst va spune că secolul al XIX-lea poate fi considerat „secolul Preasfintei Inimi”[5].

Verișoara lui Charles de Foucauld, Marie de Bondy, îi transmite această devoțiune, primită la rândul său de la părintele spiritual, cardinalul Adolphe Perraud. Nu se ştie cu precizie când i-a transmis Marie lui Charles această devoțiune, dar cunoaștem o consacrare a sa pe care Charles o face Preasfintei Inimi la 6 iunie 1889, în bazilica din Montmartre. El declară că este prima, şi ea corespunde dorinței de a-l urma pe Isus cu toată ființa sa. Amintim că înainte cu cinci luni, din iunie 1889, se întorsese din Ţara Sfântă, unde a parcurs pașii lui Isus din Nazaret, după convertirea din 1886. Într-una din meditațiile sale, scrise după aceea la Nazaret, în sărbătoarea Preasfintei Inimi, citim:

Vineri, sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus. Sfântă Fecioară, sfinte Iosif, puneți-mă la picioarele Fiului vostru Isus, ale fratelui meu Isus, puneți-mă pe inima sa, învățați-mă să rămân pe inima sa, să primesc acolo săruturile sale!… Oh! Domnul meu Isus, se stă bine pe inima ta, se stă bine în brațele tale, este dulce a ridica ochii peste ochii tăi, a te privi în întregime rămânând pe pieptul tău, şi a suspina de iubire, de fericire, de dorința ca inima ta să fie mângâiată în tot şi în toţi!… Fă ca eu să rămân mereu pe inima ta, mereu în iubirea ta, ca eu să trăiesc mereu în time prin iubirea mea şi să nu mai trăiesc pentru mine şi să fiu mereu iubit de tine, mereu în tine prin iubirea mea, tu mereu în mine prin harul tău şi cel mai des posibil în mine trupește prin Sfânta Euharistie… Preasfântă Inimă a lui Isus, eu te ador în acest dulce Nazaret, în această sfântă casă, unde tu a petrecut treizeci de ani… […], te iubesc cu toată inima mea, cu toate forţele mele, cu tot sufletul meu, cu tot spiritul meu, mă dăruiesc şi mă consacru în întregime ție. Fă ca să te pot mângâia cât mai mult posibil în toate clipele vieţii mele. Fă ca toţi oamenii să te mângâie mai mult decât pot, în tine, prin intermediul tău, pentru tine. Amin!”[6].

Așadar, Charles se încredinţează Preasfintei Inimi a lui Isus, pe care el o reprezintă cu un simbol simplu, inima şi crucea, pentru a indica dorința sa de a iubi conform lui Isus. Pentru el nu este pur şi simplu un simbol; inima şi crucea amintesc de Cuvântul lui Dumnezeu, de Euharistie, de dorința de a-i iubit pe toţi şi pe fiecare. Foloseşte acest simbol imprimându-l peste tot, pentru a exprima înăuntrul său, prin cotidianitate, această perspectivă de viaţă. O va pune în partea de sus a scrisorilor, meditațiilor, regulilor, obiectelor, în veșmintele liturgice, în mistrie, în vasele pentru mâncare, pe haină, etc.

În septembrie 1901, în Algeria, Charles începe să folosească termenul IESUS în latină şi continuă să folosească inima şi crucea. Uneori scrie Jesus (sau Iesus) Caritas cu inimă şi cruce. Alteori Jésus Amour. În Sahara îşi construiește un schit şi pentru capelă desenează un mare Preasfântă Inimă, asemănătoare cu aceea care este la Montmartre. Îi explică verișoarei semnificaţia acestei alegeri:

„Mi-aţi cerut o descriere a capelei… capela dedicată Preasfintei Inimi a lui Isus se numește «capela fraternității Preasfintei Inimi a lui Isus», mica mea locuință se numește «fraternitatea Preasfintei Inimi a lui Isus»… deasupra (altarului) este o mare Preasfântă Inimă, în picioare, aproape în mărime naturală: Preasfânta Inimă penitentă, care deschide brațele sale pentru a îmbrățișa, a strânge, a chema pe toţi oamenii şi a se dărui tuturor, şi a le oferi inima sa… am desenat şi pictat eu Preasfânta Inimă”[7].

Şi atunci când scrie regulile pentru Micii Fraţi şi pentru Micile Surori pe care îi are în minte, explică alegerea sa de a se referi la Preasfânta Inimă:

„A face să domnească ISUS şi CARITATEA, este misiunea lui petits frères du Sacré Coeur de Jésus, conform numelui lor. Trebuie să facă să domnească ISUS ŞI CARITATEA în inimile lor şi în jurul lor. Fraternităţile lor, dedicat PREASFINTEI INIMI A LUI ISUS, trebuie ca şi El să iradieze pe pământ şi «să ducă focul acolo»” [cf. Lc 12,49][8].

Viaţa lui Charles şi a Micilor Fraţi, a Micilor Surori, trebuie să fie în întregime iubire, ca aceea a lui Isus, iar Inima sa este modelul şi emblema misiunii lor. În 1896, proiectul său de Congrégation des Petits Frères de Jésus prevede ca Micii Fraţi să se consacre în fiecare zi Preasfintei Inimi.

În 1900, Charles se orientează să devină preot şi ar vrea inițial să rămână în Ţara Sfântă pentru a răspândi în tăcere, cu adorația euharistică, iubirea universală a lui Isus. După ce a scris regula pentru „Ermites du Sacré Cœur de Jésus”, îi cere lui Henri Huvelin ca să se ocupe pentru ca să fie aprobată de Biserică acea experienţă de viaţă creştină pe care el a pus-o în scris deja din 1893. Dorește cu ardoare ca asta să se realizeze, îndeosebi, în timpul anului jubiliar. Îi scrie lui Huvelin la 16 mai 1900:

Părinte preaiubit, […] deoarece eu sunt francez, deoarece episcopul din ultima mea lungă reședință este episcopul de Paris, şi mai ales, probabil, deoarece cardinalul Richard este cardinalul de Montmartre, cardinalul Preasfintei Inimi pentru a spune aşa, soluţia cea mai simplă şi corespunzătoare este să mă adresez mai întâi lui pentru a obține următoarele favoruri: autorizarea de a purta haina de eremit al Preasfintei Inimi, o aprobare inițială care să autorizeze pe cineva să trăiască această viaţă de fii ai Preasfintei Inimi şi în sfârşit, prin medierea dumneavoastră, permisele Romei care ar putea să fie necesare imediat şi pentru viitor… Suntem în Anul Sfânt, anul jubileului, al harurilor, anul Romei, foarte curând va fi prima aniversare a consacrării lumii la Preasfânta Inimă a lui Isus din partea lui Leon al XIII-lea […]. De şapte ani, aşa cum știți şi dumneavoastră, lucrez în jurul micii reguli al cărei compendiu vi l-am trimis, şi după diferite încercări le-am dat forma actuală […]; apoi am ales numele de „eremiţi ai Preasfintei Inimi a lui Isus” pentru că acest nume „exprimă bine conceptul”[9].

Perspectiva de a deveni preot după Inima lui Isus este ceea ce Charles de Foucauld consideră prioritară pentru viaţa sa şi de aceea face totul pentru a obține această permisiune. Așadar, îi scrie din nou părintelui spiritual:

Astăzi mi se pare că Bunul Dumnezeu […] vrea să mă facă să înțeleg că trebuie să mă adresez cu credinţa „din care trăieşte cel drept” şi acelor alți păstori de suflete a căror intervenție îmi este necesară fie pentru a îmbrăca haina şi a trăi cu însoțitorii viaţa eremitului Preasfintei Inimi, fie, atunci când ar considera oportun, pentru a primi ordinele sacre; adică lui Petru în primul rând şi după aceea episcopului meu, prim inel în lanţul sacru […]. Pentru că suntem într-un an deosebit de sfânt, pentru că Pontiful actual este Leon al XIII-lea care a făcut foarte mult pentru a cinsti Preasfânta Inimă a lui Isus, pentru că episcopul nostru este episcopul de Montmartre şi în acelaşi timp un cardinal al Bisericii romane, vă cer o favoare, părinte preaiubit: dacă după o examinare în faţa lui Dumnezeu dumneavoastră credeți că acest lucru este conform voința Sale, cu câtva timp înainte de sărbătoarea Preasfintei Inimi, care în acest an sfânt 1900 cade la 22 iunie, să cereţi cardinalului Richard, drept cardinal al Preasfintei Inimi, să ofere în dar acestei Inimi divine pe primul eremit al Preasfintei Inimi; este vorba despre acest bătrân păcătos căit convertit de dumneavoastră, care imploră să-şi termine zilele sale într-un deșert, în adorarea Ostiei Sfinte şi în practicarea carității şi a pocăinţei […], sub numele Preasfintei Inimi şi cu imaginea sa vizibilă pe piept… Şi să mai cereţi cardinalului ca el însuși să-i scrie Sfântului Părinte, rugându-l să ofere Preasfintei Inimi, cu ocazia sărbătorii sale, aceste umile prime roade, această umilă fundaţie, ca dar festiv în acest an de har, şi să acorde permisiunile şi dispensele necesare pentru a urma, începând din această zi de 22 iunie 1900 care marchează data de întemeiere a eremiţilor Preasfintei Inimi, regula pe care dumneavoastră o cunoașteți […]. Eu cred că în acest an de har, pentru sărbătoarea Preasfintei Inimi, Leon al XIII-lea va putea acorda în bloc cardinalului Preasfintei Inimi toate dispensele şi permisiunile necesare […], Pentru că sunt profund afecţionat de Mama noastră, Biserica romană, îmi place să implor toate aceste favoruri prin intermediul unui cardinal, cardinalul de Montmartre, şi prin intermediul dumneavoastră care sunteți părintele meu[10].

La 29 mai 1900, în post scriptum afirmă în sinteză intențiile sale de moment:

În concluzie, părerea mea este să primesc ordinele sacre la Paris, din mâinile cardinalului de Montmartre; lui, cardinal al Sfintei Biserici Romane, cardinal de Montmartre, mă adresez pentru a obţine permisiunea de a duce numele şi haina eremitului Preasfintei Inimi şi autorizarea de a urma împreună cu unii însoțitori regula eremiţilor Preasfintei Inimi, care este o regulă astfel romană; în sfârşit, lui îi cer impunerea sacramentului preoției; în acest mod voi fi hirotonit de episcopul meu natural, de protectorul acestei opere umile, de un cardinal roman, de episcopul Preasfintei Inimi[11].

Charles nu face nimic fără confruntarea eclezială. Are o mare iubire faţă de Biserică, o devoțiune sinceră faţă de Papa, faţă de Biserica romană. Motoul Jesus Caritas, pe care-l alege ca simbol al vieţii sale, împreună cu inima şi crucea, îi explică verișoarei că l-a ales pentru că este totul roman (începe să utilizeze acest simbol în corespondență pe o scrisoare din 6 martie 1902 şi îi scrie lui Marie de Bondy: „Poate că întrebați pentru ce acest termen JESUS CARITAS, este termenul roman; şi sunt roman până în adâncul inimii”[12]). Astfel justifică utilizarea unui simbol, care aparent pare un semn pur devoţional, dar care exprimă în mod foarte sintetic programul său de viaţă creştină: imitarea lui Isus din Nazaret, iubirea lui Dumnezeu dăruită fraților şi surorilor; dimensiuni trăite în inima Bisericii şi în comuniune cu Biserica.

Sfânta Tereza este la fel de cufundată în devoțiunea la Preasfânta Inimă din Franţa secolului al XIX-lea (directorul spiritual al familiei, Pichon, era apostol al Preasfintei Inimi, sora Terezei a luat numele Preasfintei Inimi, mănăstirea Terezei era dedicată acestei devoţiuni). Deja când Tereza avea 15 ani trăieşte această relație cu Inima lui Isus. Isus este „Cel a cărui inimă bătea la unison cu a mea” (DN 134). Cu Isus trăieşte un raport foarte personal de încredere, de prietenie; în Magdalena vede o femeie care înţelege „abisurile de iubire şi de milostivire ale Inimii lui Isus” (DN 136). O inimă care o eliberează pe Tereza de orice teamă, o Inimă, cea a lui Isus care îi cere micime, umilinţă, care nu-i cere eforturi de perfecțiune, ci dedicare şi încredere: „Ceea ce îi place este să mă vadă iubind micimea mea şi sărăcia mea” (DN 138).

Societatea lui Isus crede mult în educarea inimii şi Exercițiile sunt un parcurs care garantează acest drum, până acolo încât îl consideră pe sfântul Ignațiu „un maestru al afectelor” (DN 144), un maestru care ajută pe cel care le practică să intre în dialog cu Domnul într-o relație „inimă la inimă” (DN 144); o relație care nu este construită prin „capacitățile noastre şi eforturile noastre, se cere ca dar” (DN 145).

4. Inima lui Isus mângâie şi cere căinţă

Conştiinţa că Isus şi-a dăruit viaţa pentru noi până la moarte, din cauza păcatelor noastre, primind toată suferința pe care acesta i-a cerut-o, ne face şi pe noi să participăm la suferința sa mângâindu-l: „Dacă Iubitul este cel mai important, atunci cum să nu vrem să-l mângâiem?” (DN 152). Este credinţa noastră care ne conduce la această participare.

Fiind credincioşi putem participa la unicul Mister Pascal: „În timp ce încercăm să oferim ceva lui Cristos pentru mângâierea sa, înseși suferinţele noastre sunt iluminate şi transfigurate de lumina pascală a iubirii” (DN 157). Isus Cristos a participat la viaţa noastră, la suferinţele noastre, a luat asupra sa fragilităţile noastre, „a voit să trăiască în mod anticipat drept cap ceea ce avea să trăiască trupul său eclezial, atât în răni cât şi în mângâieri” (DN 157). A participa şi noi la această dublă dimensiune înseamnă a trăi o importantă experienţă spirituală pe care o putem face nu singuri, ci împreună ca Biserică pe cale.

Apoi, avem posibilitatea, fiind credincioşi, să recunoaștem sclaviile noastre şi să ne purificăm de ele, pentru că „iubirea are nevoie de purificarea lacrimilor care la sfârşit ne lasă mai însetați de Dumnezeu şi mai puţin obsedați de noi înșine” (DN 159). Căinţa „nu este un sentiment de vină care ne aruncă la pământ, nu este un scrupul care ne paralizează, ci este un bold binefăcător care arde înăuntru şi vindecă” (DN 159) inima; ea primeşte prezența Duhului Sfânt care maturează în noi conştiinţa păcatului comis faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi şi surori. Este vorba de căinţa care, prin lacrimi, sapă împietrirea inimii noastre. Descoperim astfel „miracolul tristeţii, al tristeţii bune care duce la dulceață” (DN 159). Este un har care trebuie cerut de la Domnul, un act de iubire care este înţelepciune şi adevăr, în loc de „acte reci, distante, calculate şi minime de iubire de care suntem capabili noi care pretindem că posedăm o credinţă mai reflexivă, cultivată şi matură” (DN 160).

A contempla Inima lui Cristos ne face să trăim mângâierea, de aceea „durerea pe care o simţim în inimă lasă loc unei încrederi totale, şi la sfârşit ceea ce rămâne este recunoștință, duioșie, pace; rămâne iubirea sa care domnește în viaţa noastră” (DN 161) şi noi ieşim uşuraţi.

5. Cum să devenim misionari ai Iubirii?

Papa, prin unele figuri, ne indică drumurile de parcurs pentru a da o inimă inimii noastre şi „acestui pământ şi să reinventăm iubirea acolo unde crede că a murit pentru totdeauna capacitatea de a iubi” (DN 218).

Margareta Maria Alacoque, prin experienţa de iubire primită de la Isus simte exigența de a răspândi iubire, aşa cum a amintit Leon al XIII-lea în imaginea Preasfintei Inimi: „Caritatea lui Cristos «ne determină să răsplătim iubirea prin iubire»” (DN 166). O iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi şi surori, aşa cum ne invită Cuvântul lui Dumnezeu să facem: „Cel mai bun răspuns dat iubirii Inimii sale este iubirea faţă de fraţi” (DN 167). Ea „nu se fabrică” (DN 168); mai degrabă „cere o transformare a inimii noastre egoiste” (DN 168). Este vorba, cum spuneam înainte, de a ne asemăna cu Isus, de a avea sentimentele sale, cum aminteşte sfântul Paul (cf. Fil 2,5).

Este un „principiu nou în istoria umană” (DN 170) cel pe care Isus l-a adus şi care schimbă „faţa lumii” (DN 170), pentru că „răul se depășește cu binele” (DN 177) şi „se învinge cu creșterea iubirii” (DN 177). Ce înseamnă pentru noi, astăzi, a răspândi iubirea lui Dumnezeu în faţa urii dintre popoare, sau mai zilnic la locul de muncă, la colegii care nu cred, la prietenul care a pierdut o persoană dragă, la sora dintr-o cultură sau religie diferită de a noastră? Toate sunt condiții care interpelează modul nostru de a iubi şi care ne cer să nu trecem mai departe, ci să ne determinăm pentru bine.

Iubirea faţă de Inima lui Isus şi angajarea faţă de fraţi şi surori este o unire care „străbate istoria spiritualității creştine” (DN 172). Să ne gândim la Origene care afirmă că „sufletul fiinţei umane, care este după chipul lui Dumnezeu, poate să conțină în sine şi să producă de la sine fântâni, izvoare şi fluvii” (DN 173), sau sfântul Ambroziu, sfântul Augustin, sau sfântul Toma de Aquino când spune că „atunci când cineva «se grăbeşte să comunice altora diferitele daruri ale harului pe care l-a primit de la Dumnezeu, din sânul său izvorăște apă vie»” (DN 174). Această unire are loc, spune sfântul Bernard, când afectivitatea noastră se eliberează cu „dulceața iubirii lui Cristos” (DN 177). Reușim să fim un dar pentru celălalt când ne hrănim din dulceața iubirii lui Dumnezeu faţă de el.

Sfântul Francisc de Sales ne ajută să recunoaștem valoarea şi forţa „micilor gesturi zilnice de caritate, o durere de cap, […] acel mic efort pentru a merge la culcare devreme seara şi a se trezi dimineața la timp pentru a se ruga […] iubirea faţă de aproapele: «o iubire stabilă, constantă, imutabilă, care, neoprindu-se asupra inepţiilor, nici asupra calităților sau asupra condițiilor persoanelor, nu este supusă la schimbări sau la antipatii […]. Domnul nostru ne iubește fără întrerupere, suportă defectele noastre ca şi imperfecțiunile noastre; așadar trebuie să facem acelaşi lucru faţă de fraţii noştri, fără a înceta vreodată să-i suportăm»” (DN 178). Așadar, în raporturile cu ceilalți sunt necesare micile atenții pe care le au fraţii şi surorile între ei, atenții de dulceață şi de duioșie pe care mamele le rezervă copiilor lor.

Drept comentariu la Mc 5,35-43, citim, în această privință, în meditațiile lui Charles:

Şi să fim infinit de delicaţi în caritatea noastră; să nu ne limităm la marile servicii, să avem această delicatețe duioasă care intră în detalii şi ştie cu niște nimicuri să pună mult balsam în inimi – „Dați-le să mănânce”, spune Isus – să intrăm în acelaşi mod cu aceia care sunt aproape de noi în micile detalii de sănătate, de mângâieri, de rugăciuni, de nevoi, să mângâiem, să alinăm cu cele mai minuțioase atenții; să avem, faţă de cei pe care Dumnezeu îi pune aproape de noi, aceste atenții duioase, delicate, mici pe care le-ar avea între ei fraţii foarte tandri şi mamele foarte tandre cu copiii lor, cu scopul de a mângâia pe cât este posibil pe toţi cei care ne înconjoară şi să fim pentru ei un obiect de mângâiere şi un balsam aşa cum a fost mereu Domnul nostru pentru toţi cei care se apropiau de El (M/197).

Micile gesturi zilnice de bine dau valoare vieţii noastre obișnuite, Nazaretului nostru. Nu avem nevoie să trăim încontinuu din lucruri extraordinare. Viaţa de fiecare zi, trăită cu fidelitate, dă demnitate existenței noastre. Charles de Foucauld scria: „Este secretul vieţii mele: am pierdut inima pentru acest ISUS din Nazaret răstignit în urmă cu 1900 de ani şi petrec viaţa mea pentru a încerca să-l imit în măsura în care poate slăbiciunea mea”[13]. Forma vieţii din Nazaret a fost condiția de vestire evanghelică a experienţei lui Charles. În cei treizeci de ani la Nazaret, Isus a calificat cei trei ani de viaţă publică, maturând o umilinţă sinceră şi o ascundere evanghelică în activitatea sa apostolică. Vestirea Evangheliei este autentică atunci când este practicată în iubire, maturată în umilinţa şi în caracterul obișnuit al cotidianului. Isus, în viaţa sa la Nazaret, a știut să trăiască până la capăt existenţa sa, în mod sărac, umil şi ascuns. Pentru aceasta devine modelul oricărei vieți şi dăruiește demnitate şi „ultimei vieți”:

Ai pus numai 3 ani pentru a învăța lumii adevărul, Dumnezeul meu, pentru a întemeia Biserica ta, pentru a-i forma pe apostolii tăi; dar ai considerat că nu era prea mult să dedici 30 de ani pentru a predica oamenilor exemplul umilinței, al înjosirii, al vieţii ascunse (M/198bis).

Charles de Foucauld a făcut din caritate, din iubire, emblema sa de viaţă: „voia să-l imite pe Isus, să trăiască precum El, să acționeze cum acționa El, să facă mereu ceea ce Isus ar fi făcut în locul său” (DN 179). Voia să ducă iubirea lui Dumnezeu la cei mai uitaţi şi săraci. Pentru aceasta a ales, aşa cum spuneam, ca moto Jesus Caritas. Dorința sa de a iradia iubirea lui Isus l-a făcut să fie frate universal; s-a „lăsat plăsmuit de Inima lui Cristos” (DN 179) şi voia „să găzduiască în inima sa fraternă toată omenirea suferindă: «inima noastră, ca aceea a Bisericii, ca aceea a lui Isus, trebuie să-i îmbrăţişeze pe toţi oamenii»” (DN 179). Charles a învățat această perspectivă de la maestrul său spiritual, abbé Huvelin, care spunea că „atunci când Domnul nostru trăieşte într-o inimă, îi dă aceste sentimente, iar această inimă se apleacă spre cei mici” (DN 180).

Cum să oferim lumii „o reparare” a iubirii pornind de la Inima lui Cristos? (cf. DN 181). Cum să colaborăm cu Dumnezeu, astăzi, pentru a construi civilizația iubirii, care implică o armonie între iubirea faţă de El şi iubirea faţă de aproapele? (cf. DN 182).

Enciclica ne oferă condiții pentru a da calitate experienţei iubirii, termen care astăzi este probabil prea abuzat, dar de a cărei calitate avem multă nevoie. Nu este vorba numai de a face fapte bune, pentru a înfrunta păcate sociale, pentru a înfrânge structuri de păcat. Este nevoie de forţa, creativitatea, lumina Inimii lui Cristos (cf. DN 183-184). Este vorba de a oferi o „reparare creştină” prin acte de iertare, de recunoaştere a „propriului păcat în faţa celorlalți” (DN 188), aceste alegeri care dau demnitate, care sunt nobile, care vindecă relațiile, pentru că: „cine nu plânge regresează, îmbătrânește înăuntru” (DN 190), în timp ce acela care se umilește şi se înduioșează în faţa lui Dumnezeu face un act de maturitate, pentru că „se leagă tot mai puţin de sine însuși şi mai mult de Cristos, şi devine sărac în duh […], acela care se căiește în inimă se simte mai frate al tuturor păcătoșilor din lume” (DN 190), dorește să iubească şi să repare. Este o persoană care nu se scandalizează de propriul păcat şi devine capabil să fie fermă cu sine însăși şi milostivă cu ceilalți (cf. DN 190).

Dialogând cu noi, prin Isus, Tatăl ne încurajează, în mod respectuos şi fratern, să dialogăm între noi şi să facem din dialog o formă a iubirii. Dedicarea totală a lui Dumnezeu faţă de omenire este măsura iubirii sale, care este o iubire fără măsură[14]. Așadar, Dumnezeu ne încurajează să facem între noi gesturi de iubire fără măsură. Scrie frère Charles, comentând Lc 9,27-35:

Iubire, Tu acţionezi după natura fiinţei Tale, prin intermediul iubirii, şi lucrările Tale sunt iubitoare până la sfârşit, fără sfârşit: „In finem dilexit eos”[15]… Iubirea Ta a voit să facă mai mult decât toate acestea pentru noi, deşi asta era deja o binefacere imensă; şi Inima Ta a găsit, a inventat să ni-l trimită ca preceptor pe Fiul Tău Preaiubit, adică pe Tine însuți (M/329).

Aceste forme de participare la iubire sunt forme de colaborare care permit „puterii şi iubirii lui Dumnezeu să se răspândească în viaţa noastră şi în lume, în timp ce refuzul şi indiferența pot să împiedice asta” (DN 192). Însăși libertatea noastră poate împiedica iubirea lui Dumnezeu să se răspândească, să se propage în lume, în timp ce acte de iubire fraternă pot să favorizeze răspândirea ei.

Umilinţa Inimii lui Isus este o cale de înjosire care ne face umili şi iubitori cu iubirea sa: „Învățați de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29). Cristos are nevoie de micimea noastră prin dedicarea noastră umilă pentru fraţi şi pentru surori. Făcându-se mică a lui Dumnezeu, Inima sa arată toată măreția sa: „O inimă umană care face spațiu iubirii lui Cristos prin încrederea totală […] devine capabilă să-i iubească pe ceilalți ca şi Cristos, făcându-se mic şi apropiat de toţi” (DN 203).

A participa la Inima lui Cristos ne face să mergem pretutindeni, ne dispune să mergem, pentru că „în lumina Preasfintei Inimi, misiunea devine o problemă de iubire, iar riscul cel mai mare în această misiune este ca să se spună şi să se facă multe lucruri, dar să nu se reușească să se provoace întâlnirea fericită cu iubirea lui Cristos care îmbrățișează şi care mântuiește” (DN 208). Iată pentru ce misiunea „cere misionari îndrăgostiți” (DN 209), care nu reușesc să nu răspândească iubirea „care a schimbat viaţa lor” (DN 209). O persoană care iubește transmite iubirea cu mărturia şi cu cuvântul, fără ca celălalt să trebuiască să facă mari eforturi pentru a primi această iubire a lui Dumnezeu şi fără nevoia de a crea prozelitism. O iubire care nu se impune, care îl lasă liber pe celălalt, o iubire rod al unei prietenii profunde cu Dumnezeu şi al unei experiențe ecleziale autentice (cf. DN 210-211), trăită înainte de toate în propria comunitate, cu proprii fraţi şi surori (cf. In 13,35), care se răspândește în afară, cu o inimă fraternă şi universală, care îi privilegiază pe cei mai săraci, care are forţa prezenței lui Isus în gestul de iubire împlinit (cf. DN 212-214).

Dumnezeu cheamă să se răspândească iubirea sa pe pământ. Este nevoie ca să  ne lăsăm trimiși de El pentru a îndeplini această misiune şi o vom îndeplini fiecare în modul nostru, cu sau fără rezultate, cu „bucuria de a încerca să comunicăm celorlalți iubirea lui Cristos” (DN 216). Într-o lume în care pare că demnitatea noastră depinde de ceea ce avem, de ceea ce consumăm, orbiţi de nevoile noastre imediate, Papa Francisc ne încurajează să stăm în afara acestor angrenaje perverse, pentru a lăsa spațiu în noi întâlnirii cu iubirea gratuită a lui Dumnezeu, care „eliberează, dă viaţă, face inima să se bucure şi hrănește comunitățile” (DN 219). Ne propune asta şi ne invită să facem asta mergând „împreună spre o lume dreaptă, solidară şi fraternă” (DN 220).

Jubileul, care este la ușă, în care ne vom opri asupra pelerinajului şi asupra speranţei – pelerini de speranţă – să ne ajute să mergem cu încredere, împreună, în speranţă. Putem să facem asta dat fiind că, aşa cum spune Paul, „speranţa nu înșeală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5). Să mergem împreună cu forţa speranţei, pe care Inima lui Isus ne-o dăruiește în fiecare zi în cotidianitatea noastră fraternă.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] R. Guardini, Il mondo religioso di Dostoevskij, Brescia 1980, 236, citat la nt. 12.

[2] K. Rahner, Teologia del Cuore di Cristo, Roma 1995, 60, citat la nr. 15.

[3] Scrisoare către Louis de Balthasar, 14 decembrie 1894, în Fonds Charles de Foucauld – Archives Diocésaines Viviers.

[4] Pentru meditațiile lui Charles de Foucauld numerotate, în questo testo, de la nr. 151 la nr. 259, cf. C. de Foucauld, Fammi cominciare una nuova vita. Meditazioni sui Vangeli secondo Matteo e Marco, îngrijit de Discipolele Evangheliei, Centrul Ambrozian, Milano 2024. Pentru meditațiile de la nr. 260 la nr. 427, cf. C. de Foucauld, Cerco i miei amici tra i piccoli. Meditazioni sul Vangelo secondo Luca, îngrijit de Discipolele Evangheliei, Centrul Ambrozian, Milano 2024.

[5] A. Hamon, Dictionnaire de Spiritualité, art. Cœur – col. 1044, citat în J.F. Six, Itineraire spirituel de Charles de Foucauld, Seuil, Paris 1958, 90-92.

[6] C. de Foucauld, Considérations sur les fêtes de l’année, Nouvelle Cité, Paris 1987, 439.

[7] Scrisoare către Marie de Bondy, Beni Abbes 7 ianuarie 1902, Fonds Charles de Foucauld – Archives Diocésaines Viviers.

[8] C. de Foucauld, Règlements et Directoire, Nouvelle Cité, Montrouge 1995, 103 şi 361.

[9] C. de Foucauld – Abbé Huvelin, Charles de Foucauld – Don Huvelin. Corrispondenza inedita, Borla, Torino 1965, 131-132.

[10] Ibid., 132-134.

[11] Ibid., 142-143.

[12] C. de Foucauld, Lettres à Mme de Bondy. De la Trappe à Tamanrasset, Desclée de Brouwer, Paris 1966, 98-99.

[13] Scrisoare către Gabriel Tourdes, 3 martie 1902. C. de Foucauld, Lettere a un amico di liceo. Corrispondenza inedita con Gabriel Tourdes (1874-1915), Città Nuova, Roma 1985, 94-95.

[14] Oamenii sunt chemaţi să-l iubească pe Tatăl cu toată ființa lor, pentru că „măsura cu care trebuie să-l iubim pe Dumnezeu este să-l iubim fără măsură”. L. Bouyer, La spiritualità cisterciense, ed. C. Stercal, Jaca Book, Milano 1994, 37. Această afirmație a sfântului Bernard este îndrăgită de C. de Foucauld. El se întoarce la ea în meditațiile sale, amintind ceea ce i-a spus directorul spiritual, în privința iubirii: „Pot să existe excese în toate, cu excepția iubirii în care n-ar trebui să se exceadă niciodată”. C. de Foucauld, Considérations sur les fêtes de l’année, Nouvelle Cité, Paris 1987,177.

[15] „Până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1).