Credinţă şi forță sufletească, rezilienţă şi speranţă în Cristos care a învins moartea, chiar şi aceea care sfâșie inima după ultimul măcel de civili: Sviatoslav Schevchuk, arhiepiscop major de Kyiv-Halyč, relatează la mass-media vaticane despre o nouă Săptămână Sfântă în timp de război, începută cu atacul rusesc asupra orașului Sumy în Duminica Floriilor, care a ucis 34 de persoane şi a rănit circa 120, între care cincisprezece copii. O altă lovitură cruntă, însă, care, spune el, nu a ştirbit nici simțul de umanitate nici convingerile cele mai profunde ale sufletului.
Suntem în Anul Sfânt care are ca temă „Pelerini ai speranţei”. Şi solemnitatea Învierii ne face să ne gândim la speranţă. Cum s-a schimbat speranţa oamenilor din Ucraina, şi îndeosebi a credincioșilor catolici, în aceşti ani de război?
Pentru noi astăzi speranţa este într-adevăr izvorul supraviețuirii noastre, al capacității de a rezista, de a merge înainte. Cred că speranţa ca atare nu s-a schimbat, pentru că întotdeauna speranţa noastră este Domnul Isus Cristos. Ne încredințăm nu la ceva ci cuiva. Şi această relație cu Isus care a suferit pentru noi, care a murit şi a înviat, este izvorul speranţei noastre. Probabil ceea ce se schimbă este modul de a percepe această speranţă şi de a înţelege cât de important este nu numai a avea sentimente de speranţă – aşa cum de obicei se spune: „Sperăm că totul va merge bine” – ci a avea speranţa ca virtute. Şi anume ca o forță insuflată de Duhul Sfânt, o forță a Celui Înviat care trăieşte şi pulsează înăuntrul nostru. Speranţa este cu adevărat o realitate pe care o trăim. Pentru aceasta suntem cu adevărat foarte recunoscători Papei Francisc care a deschis porțile speranţei. Trebuie să spun că mulţi oameni vin în pelerinaj, mai ales în această perioadă a Postului Mare, la catedralele noastre, la sanctuarele noastre, tocmai pentru a face să crească această speranţă. Pelerinii participă la sacramentele spovezii şi euharistiei, se roagă pentru Papa şi pentru sănătatea sa şi primesc aceste haruri pe care Anul Sfânt ni le oferă şi Sfântul Părinte ne face să le experimentăm nu numai la Roma, ci şi aici la noi.
În Ucraina multe persoane suferă datorită doliilor, datorită traumelor care lovesc în trup şi în suflet. Există riscul ca toată această suferinţă să întunece sensul învierii?
Această Săptămână Sfântă, Săptămâna Pătimirii Domnului, a început din păcate cu o mare tragedie. La Sumy, în timp ce oamenii se rugau în biserici pentru Duminica Floriilor, în catedrala ortodoxă a patriarhiei de Moscova au căzut în timpul omiliei două bombe care au provocat 34 de morți, între care doi copii, şi 119 răniți, inclusiv 15 copii. Şi aici în orașul Kiev în fiecare noapte trăim sub bombardamente. Asta nu se întâmpla cu această intensitate în lunile precedente. Se vede o escaladare, o îndârjire foarte foarte puternică. Şi totuşi această suferinţă nu este simţită de oamenii noştri drept ceva insurmontabil, ci drept un drum. Ştim că suntem pe Via Crucis. Şi dinamismul de la Via Crucis nu înseamnă a sta pe loc, ci a merge, un drum care de la suferinţă merge spre înviere. Şi mergem împreună. Am vorbit cu preotul nostru care desfășoară slujirea sa la Sumy, părintele Olexandr Dyadya, care este şi directorul Caritas-ului nostru local. Mi-a relatat lucruri extraordinare: după atacuri, oamenii nu au fugit din oraș, ci colaborează pentru a ajuta, pentru a curăţa străzile, precum şi pentru a se pregăti pentru Paşte. După atac, oamenii nu s-au înfricoșat, dimpotrivă sunt mai motivaţi să rămână, să reziste şi să ajute la aranjarea consecințelor atacului. Este extraordinar pentru că omenește ne-ar veni să spunem: „Fugi din acest loc unde pare că domnește numai moartea”. În schimb, nu. Asta demonstrează că oamenii au o abordare diferită a acestei tragedii, abordarea celor neînfricoşaţi ci a celui care reușește să învingă frica grație credinţei în Dumnezeu. Mi-a relatat preotul nostru că aceste două bombe au căzut chiar la 200 de metri de sediul Caritas-ului, unde lucrează 50 de persoane. Ziua următoare erau toţi acolo, pentru a lucra, a ajuta pe cei care au pierdut casa, care sunt în spitale, care au mare necesitate de sprijin. Ceea ce ne preocupă mai mult sunt copiii. Profit de ocazie pentru a mulţumi Caritas-ului italian, care s-a oferit să ia douăzeci de copii din orașul Sumy şi să le ofere posibilitatea de a participa la campusurile de vară în Italia. În orice caz, aşa cum mi-a spus preotul, sunt sute de copii care ar avea nevoie să trăiască două-trei săptămâni în părţi mai liniştite ale lumii, o perioadă care să-i ajute la nivel psihologic şi spiritual. Așadar, şi după această tragedie oamenii nu au disperat: manifestă propria umanitate, credinţa creştină, solidaritatea, aceea care învinge frica.
În aceste circumstanțe aşa de dure, cum reușește Biserica ucraineană să celebreze Anul Sfânt împreună cu Biserica universală?
În acest an jubiliar redescoperim ceea ce am mărturisit mereu în credinţă, comuniunea sfinților. Tocmai această comuniune a sfinților, a fi împreună ca Biserică, este spațiul unde Cel Înviat este prezent, El care este izvorul speranţei noastre şi forţa pentru a trăi pelerinajul pământesc, dar şi spațiul schimbului de daruri între cer şi pământ. Asta ne face tot mai rezilienţi, ne ajută să rezistăm. Mergând împreună învățăm cu adevărat să fim empatici, deci să nu ne interesăm numai de parcursul nostru, ci să intrăm un pic şi în situația celuilalt. Simţim mult această solidaritate a Bisericii catolice, care acum pentru noi în Ucraina este izvor al capacității noastre de a putea sluji. Fiecare împărtășește tot ceea ce are: Ucraina împărtășește cu lumea speranţa sa, spiritul său, chiar şi într-un context de război. Şi vedem cu asta răsună în inimile milioanelor de catolici în toată lumea. Şi prin urmare vă mulțumim pentru acest mers împreună cu noi.
De Svitlana Dukhovych
(După L’Osservatore Romano, 15 aprilie 2025)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu