Papa Francisc a recunoscut virtuțile eroice ale lui Antoni Gaudí, arhitectul spaniol cunoscut în toată lumea pentru că a condus lucrările pentru construirea bazilicii Sagrada Familia, la Barcelona. Şi venerabili sunt şi cei trei preoţi Pietro Giuseppe Triest, Angelo Bughetti şi Agostino Cozzolino, la fel pentru virtuțile lor eroice. Pontiful, în timpul audienței din această dimineață cu cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinților, a autorizat promulgarea decretelor care se referă şi la beatificarea lui Eliswa a Sfintei Fecioare, fondatoare a Congregației a Celui de-al Treilea Ordin al Carmelitanelor Desculţe, acum Surori Carmelitane Terezine, şi a preotului italian misionar în Brazilia, Nazareno Lanciotti, martir.

Antonio Gaudí, „arhitectul lui Dumnezeu”

Opera sa cea mai cunoscută este Biserica Expiatoare Sagrada Familia. Antonio Gaudí i Cornet, născut la 25 iunie 1852, probabil la Reus, acceptă să conducă lucrările în anul care a urmat după punerea primei pietre, în 1883, la vârsta de 31 de ani. De atunci îşi dedică toată viaţa sa pentru edificarea locului de cult în care manifestă geniul său artistic, sentimentul său religios şi spiritualitatea sa profundă. Cu numai 5 ani înainte obținuse titlul de arhitect şi scrisese câteva notițe de arhitectură – cunoscut ca „Manuscrisul” de la Reus – în care prezenta propunerile sale cu privire la ornament şi la edificiile religioase şi arăta o însemnată cunoaștere şi adeziune la misterele credinţei creştine. Tânărul Gaudí consideră Sagrada Familia o misiune încredinţată lui de Dumnezeu şi cu această conștiință transformă proiectul neogotic originar în ceva diferit şi original, inspirat din formele naturii şi bogat în simbolisme care exprimă profunda sa credinţă şi spiritualitate, care are influențe benedictine şi franciscane. Cinstitor al sfântului Filip Neri, arhitectul original înfruntă obstacole şi dificultăți cu curaj şi încredere în Dumnezeu în timp ce conduce şantierul şi suportă şi invidii şi gelozii. Din 1887 până în 1893 proiectează şi conduce alte opere atât civile cât şi religioase. După aceea, în timpul Postului Mare din 1894 este lovit de o boală gravă, provocată de un post riguros care, deşi punându-i viaţa în pericol, îl face să trăiască o profundă experienţă spirituală în căutarea lui Dumnezeu. După ce a depășit criza, continuă să lucreze la diferite proiecte, dar pierzându-i încet-încet pe toţi cei din familie, întreprinde o adevărată asceză spirituală, refuză noi funcţii şi se concentrează exclusiv asupra Sagrada Familia, aşa încât în 1925 adaptează alături de biserică o cameră mică drept reședință a sa. Creştin convins şi practicant, asiduu la sacramente, face din artă un imn de laudă adus Domnului căruia îi oferă roadele muncii sale, pe care o consideră o misiune pentru a-i face pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu şi să-i apropie de El. La 7 iunie 1926 este lovit de un tramvai. Nefiind recunoscut, este transportat în Spitalul „Santa Creu”, spitalul săracilor din oraș. După ce a primit ultimele sacramente, moare după trei zile, la 10 iunie. La cortegiul funerar au participat circa 30 de mii de persoane.

Părintele Nazareno Lanciotti, martir în Brazilia

Aproape de beatificare, romanul Nazareno Lanciotti, preot diecezan, este un martir din zilele noastre. Născut la 3 martie 1940 şi hirotonit preot în 1966, după ce a desfășurat câţiva ani slujirea sa în Urbe, cunoaște Operațiunea Mato Grosso şi în 1971 ajunge în Brazilia. Se stabilește în satul Jauru, la granițele cu Bolivia, şi aici începe un apostolat rodnic, ducând înainte timp de treizeci de ani o muncă misionară, susținută de Euharistie şi de devoțiunea faţă de Fecioara Maria. Întemeiază o parohie, pe care o dedicată Stăpânei Noastre „del Pilar”; creează cincizeci şi şapte de comunităţi ecleziale rurale, unde instituie adorația euharistică zilnică, şi un dispensar care devine după aceea unul din spitalele cele mai active din regiune; construiește casa pentru bătrâni „Inima Neprihănită a Mariei”; începe o școală cu sute de copii, cărora le oferă şi masă; instituie un seminar mic. În 1987 se înscrie în Mișcarea Sacerdotală Mariană şi, numit responsabil național pentru Brazilia, face călătorii frecvente pentru a realiza cenacole de rugăciune. În afară de asta, se dedică celor mai săraci şi se angajează în lupta împotriva diferitelor forme de nedreptate şi oprimare, cum sunt proiectele traficanților de prostituție şi al traficanților de droguri. Munca sa pastorală ajunge incomodă şi în seara de 11 februarie 2001, în timp ce termina cina cu unii colaboratori, este rănit grav de doi tâlhari cu cagule care au intrat în casa sa. Moare la 22 februarie, la vârsta de 61 de ani.

Eliswa a Sfintei Fecioare

Este indiană, din Kerala, Eliswa a Sfintei Fecioare, înainte de voturi Eliswa Vakayil, care în curând va fi fericită. Se naște la 15 octombrie 1831 la Ochanthuruth, într-o familie înstărită de proprietari de pământ, foarte credincioşi. La vârsta de 16 ani este dată ca soţie unui bogat om de afaceri, cu care, în 1851, are o fiică. Rămasă văduvă în anul următor, alege o viaţă de rugăciune şi de singurătate, ritmată de participarea frecventă la sacramente. Se îngrijește de săraci şi face dintr-o simplă baracă locuința sa. În 1862 îl cunoaște pe carmelitanul desculţ italian, părintele Leopoldo Beccaro şi, cu conducerea sa spirituală, întemeiază prima congregație locală din Kerala, Ordinul al Treilea al Carmelitanelor Descuţe. Noua familie călugărească, din care fac parte fiica şi sora sa mai tânără, adaugă la contemplație viaţa activă în instruirea şi formarea tinerelor sărace şi orfane şi în asistența dată celor abandonați şi celor mai nevoiași. După aceea se unesc la comunitate alte femei de rit siro-malabarez, apoi când Leon al XIII-lea decide să înfiinţeze primele vicariate siro-malabareze, se nasc două institute călugărești feminine independente: Congregația Carmelitanelor Terezine (CTC) de rit latin şi Congregația Maicii Carmelului (CMC) de rit siro-malabarez. În aceste circumstanțe, maica Eliswa constituie un nou convent cu surorile de rit latin, la Varapuzha. Aici petrece ultimii 23 de ani ai vieţii sale. Moare la 18 iulie 1913. Mijlocirii sale a fost atribuită, în 2005, vindecarea miraculoasă, în faza fetală, a unei fetițe bolnave de labioschisis (buză de iepure) . A rugat-o pe Eliswa mama copilei, la sfatul unei călugăriţe de la Surorile Carmelitane care a sugerat să fie înălţate rugăciuni şi de alte rude. Născându-se prin cezariană, fetița s-a născut perfect sănătoasă.

Preotul Pietro Giuseppe Triest

Fondator al Congregațiilor Fraților Carității, a Surorilor Carității ale lui Isus şi Maria şi a Surorilor Copilăriei lui Isus, Pietro Giuseppe Triest, de astăzi venerabil, s-a născut la Bruxelles, în Belgia, la 31 august 1760. Hirotonit preot la 9 iunie 1786, în timpul aşa-numitei Revoluții Belgiene împotriva dispoziţiilor în domeniul religios ale lui Iosif al II-lea de Asburg-Lorena şi al Revoluției Franceze este constrâns să trăiască în clandestinitate pentru a scăpa de jurământul pe Constituția Civilă a Clerului. După toleranța napoleoneană începe o rodnică operă ministerială ca paroh la Rouse şi se dedică, îndeosebi, orfanilor, bolnavilor şi săracilor. Întemeiază un orfelinat pentru a-i asista pe copiii săraci şi abandonați ajutat de câteva femei şi cu ele, în 1804, dă început Congregației Surorilor Carității a lui Isus şi Maria. În 1807 autoritățile statale îi încredinţează gestionarea spitalului civil din Bijloke şi, după aceea, supravegherea administraţiei financiare a diferitelor instituții de binefacere din oraș. În afară de asta este numit membru al Comisiei Spitalelor Civile şi al Comitetului pentru Asistența acordată Săracilor, în timp ce la Gand îi este încredinţată coordonarea şi gestionarea administrativă a ospiciilor pentru bătrâni şi a instituțiilor pentru asistența şi formarea copiilor orfani şi singuri. Întemeiază, după aceea, Congregațiile Fraților Carității pentru copiii abandonați şi săraci şi a Fraților Sfântului Ioan al lui Dumnezeu pentru asistența bolnavilor la domiciliu şi îl sprijină pe preotul Benedict De Decker, apoi succesor al său în munca de conducere şi de asistență iniţiată de el, în constituirea Surorilor Copilăriei lui Isus. Îmbolnăvindu-se grav, petrece ultimele zile ale vieţii sale în rugăciune: asistat de Surorile Carității lui Isus şi Maria, moare la 24 iunie 1836. În centrul spiritualității sale este cultul umanității lui Cristos, care-l stimula spre iubirea faţă de fraţi, în special cei mai nevoiași. Se inspira din sfântul Vincenţiu de’ Paoli şi avea la inimă pe cei bolnavi, pe cei cu dizabilități, persoanele surde. Modul său de a-i sluji pe ceilalți a fost considerat profetic şi inovator, deoarece punea în centrul atenției persoana umană cu demnitatea sa.

Preotul Angelo Bughetti

Şi Angelo Bughetti era un preot diecezan şi de astăzi este venerabil. Se naște la Imola la 27 august 1877, într-o familie cu condiții umile şi cu credinţă creştină profundă. Este hirotonit preot la 31 martie 1900 şi după câţiva ani dedicați învăţământului se dedică în predică şi în diferite activități caritative, cu obiectivul de a forma conştiinţa creştină şi civilă a tinerilor, în afară de a scrie articole pentru diferite reviste. Este un climat anticlerical, socialist şi mason, ce în care se dedică copiilor şi tinerilor, intuind problemele lor şi făcând să rodească potențialitățile lor. Numit capelan al „Coorte avanguardisti” din Imola şi apoi al „Opera Nazionale Balilla”, se opune ideologiilor liberale, socialiste şi fasciste, dar întotdeauna cu obiectivitate, prudență delicată şi niciodată împotriva persoanelor, menținând acele relaţii necesare pentru a putea continua opera sa de educație a tineretului. Moare la 5 aprilie 1935, la vârsta de 57 de ani. Curajos în a ști să găsească soluții adecvate la situaţii complexe, în operele de caritate şi în rugăciune știa să-i implice pe enoriaşi, ajutându-i pe toţi să crească în sfințenie. Era numit „preotul Providenței” pentru că se încredinţa mereu ajutorului lui Dumnezeu.

Preotul Agostino Cozzolino

Este venerabil şi preotul Agostino Cozzolino, din Campania, care se naște la 16 octombrie 1928 la Resina (astăzi Ercolano), într-o familie săracă şi religioasă. Alege preoția şi este hirotonit la 27 iulie 1952. Apoi se dedică activităţii formative şi catehezei tinerilor şi adulților în parohii şi după aceea este numit vice-rector al Seminarului Mare din Napoli, unde, cu exemplu şi cuvântul, formează mulţi tineri. La 30 septembrie 1960 este transferat în bazilica sanctuar „Santa Maria della Neve”, în cartierul Ponticelli din Napoli, unde rămâne ca paroh până la moarte. Se angajează pentru a crea o comunitate pastorală vie, capabilă să vestească Evanghelia; măreşte devoțiunea faţă de Sfânta Fecioară Maria a Zăpezii; răspândește Mișcarea „Ajutor creştin fratern”; se străduiește cu iubire pentru săraci şi pentru nevoile materiale şi spirituale ale tuturor. În cartierul aglomerat, unde apare, după aceea, un context social eterogen şi problematic, de degradare şi sărăcie, părintele Agostino devine o prezență importantă şi lucrează neobosit pentru binele persoanelor. Cu spirit de primire, începe să aplice noile directive pastorale ale Conciliului al II-lea din Vatican şi promovează şi grupuri de spiritualitate familială, are grijă de raporturile cu ceilalți preoţi şi organizează întâlniri periodice pentru a asigura momente de împărtășire şi schimburi de experiențe. În 1987, îi este diagnosticat un cancer la pancreas şi trăieşte boala ca o ulterioară ocazie de apostolat: o înfruntă cu demnitate şi mare credinţă, se dedică tot mai mult contemplației, dar rămâne aproape şi de enoriașii săi. Moare la 2 noiembrie 1988. În apostolat îl remarca o iubire extraordinară faţă de oameni. Viaţa sa a fost una generoasă, dedicată totalmente celorlalți.

De Tiziana Campisi

(După Vatican News, 14 aprilie 2025)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu