Categorii

Solemnitatea Tuturor Sfinţilor – Lectio divina

Nu există persoană pe faţa pământului, în orice timp şi în orice loc, care să nu caute fericirea! Toţi oamenii doresc să fie fericiţi, toţi ar face orice pentru a găsi formula magică ce poate transforma întreaga viaţă într-o fericire fără margini şi fără de sfârşit. Pe cât de mare este dorinţa, pe atât de amară este, de multe ori, şi dezamăgirea.
Fericirea pare să fie la doi paşi distanţă şi, când vrei să o prinzi, îţi scapă ca prin minune. Este ca jocul copiilor cu baloanele de săpun pe care le înalţă spre soare. La lumina acestuia par ca adevărate perle preţioase care strălucesc minunat. Copiii aleargă extaziaţi după acestea, dar când le ajung şi le prind, rămân doar cu câteva picături lipicioase.
Oare aceasta să fie soarta omului? Oare aspiraţia sa spre fericire nu poate fi răsplătită? Oare să fie totul un miraj?
Dacă astăzi ne bucurăm că toţi sfinţii îl preamăresc pe Dumnezeu, bucuria noastră nu poate fi deplină decât atunci când şi noi vom fi în rândul lor. Dumnezeu vrea să ajungem în patria cerească, vrea ca noi să fim sfinţi, vrea să ne facă părtaşi de fericirea deplină.
Omul a fost creat pentru fericire. Atunci, pentru ce este în lume atâta nefericire? De ce dorim fericirea? Cine sunt cei fericiţi cu adevărat? Oare sfinţii? Oare evoluţia tehnicii ne poate face mai fericiţi?
Dumnezeu a pus în inima noastră o dorinţă infinită de fericire, pe care numai el poate să o satisfacă. Toate satisfacţiile pământeşti ne dau numai o gustare infimă a fericirii veşnice şi, prin acestea, trebuie să ne lăsăm purtaţi spre Dumnezeu.
În prima lectură, apostolul Ioan ne vorbeşte despre Ierusalimul ceresc, despre patria fericită a sfinţilor. Aceştia şi-au spălat hainele în sângele mielului: au fost botezaţi şi au trăit în virtutea misterului credinţei, s-au hrănit cu pâinea euharistică.
Suntem fiii lui Dumnezeu, aceasta este tema lecturii a doua. E important să înţelegem ce înseamnă a fi fiul lui Dumnezeu. Tonul lui Ioan din scrisoarea sa e cel al unei convingeri pasionate; căldura cu care vorbeşte sfântul Ioan are o putere contagioasă.
Evanghelia este o promisiune de fericire pentru toate persoanele care doresc să parcurgă căile lui Dumnezeu. În fericiri, Isus a spus în mod concret că o binecuvântare se aşază peste cei care îi imită viaţa şi caută pacea cu inimă curată.
Dacă omul e făcut pentru fericire, de ce există în lume atâta nefericire?
În viaţa lui Buddha se povesteşte că, într-o zi, a venit la el o sărmană femeie care ţinea în braţe copilul mort. Urla cerându-i să-i vindece copilul. Cei de faţă o credeau nebună, deoarece nu-şi dădea seama că băiatul e mort. Buddha i-a zis femeii că ar putea să-i vindece copilul, dar pentru aceasta are nevoie de câteva seminţe de muştar, pe care ea trebuie să le culeagă din grădina unei case în care, în ultimii ani, să nu fi murit niciun copil, niciun frate, niciun prieten, nicio rudă şi care să nu fi fost lovită de o mare suferinţă. Femeia a sărit în sus de bucurie şi a plecat imediat să caute miraculoasele seminţe de muştar. A început să bată din poartă în poartă, dar ce afla? În unele case murise tata, în altele – mama, în altele cineva înnebunise, mai departe, unul dintre cei doi copii murise, iar mai departe, un bătrân zăcea paralizat. Cădea noaptea când femeia s-a întors la Buddha cu mâinile goale. Nu mai avea curajul să-i ceară să-i vindece copilul. Şi-a dat seama că nefericirea este condiţia şi soarta fiecărui om pe pământ.
Într-adevăr, nefericirea este soarta acelui om care nu l-a primit pe Cristos în viaţa sa, deoarece Isus este fericirea fiecărui om de pe pământ.
Am putea crede că societatea modernă, cu progresele ştiinţei, ale medicinei, cu uriaşa industrie a plăcerilor şi distracţiilor, a făcut lumea mai fericită. Dar lucrurile nu stau aşa, dimpotrivă.
În exortaţia apostolică Gaudete in Domino din anul 1975, papa Paul al VI-lea, făcând o analiză a societăţii, constată că, cu tot progresul industrial, cu toată bunăstarea materială, omenirea de azi nu e mai fericită decât cea de ieri; ea şi-a creat nişte paradisuri artificiale, dar nu fericirea, căci e dominată de tristeţe, melancolie, singurătate, dezgust, nelinişte, tulburare şi chiar disperare uneori. Depresiile nervoase şi sinuciderile sunt într-o alarmantă creştere.
Papa Paul al VI-lea, în exortaţia apostolică amintită mai sus, arată că omul nu-şi poate găsi bucuria, fericirea deplină, în afara lui, în bani, în avere, în succes, în iubire, în ştiinţă, în carieră, ci numai în el însuşi, în inima lui. Dacă nu o găseşte în inima lui, nu o va găsi nicăieri, iar marea iluzie a omului, iluzie care se transformă întotdeauna în deziluzie, este aceea de a confunda plăcerea cu bucuria, cu fericirea. Plăcerea e una, bucuria e cu totul altceva. De plăceri şi animalele au parte, de bucurie numai omul este capabil.
Avem aici exemplul sfântului Augustin, episcop de Hippona, relatat în cartea Confesiuni:
Târziu de tot te-am iubit, o, tu, Frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă, târziu de tot te-am iubit! Şi iată că tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine; mă ţineau departe de tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat şi acum te urmez cu înfocare; am gustat din tine şi acum sunt înfometat şi însetat după tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea ta.
„Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc 17,21), ne spune Isus. Paradisul, fericirea, bucuria autentică sunt înăuntrul nostru, în noi înşine. Izvorul fericirii este numai în inima omului. Dar nu în orice inimă, ci în inima în care locuieşte Dumnezeu prin credinţă, speranţă şi dragoste.
Bucuria şi fericirea pe care ni le-a adus Cristos nu elimină din viaţa noastră suferinţele, greutăţile de tot felul. În schimb, Cristos ne învaţă secretul de a transforma, printr-o dumnezeiască alchimie, suferinţa în bucurie. Suferinţa devine, cum spune cardinalul Henri de Lubac, firul cu care se ţese pânza bucuriei.
Dar oare sfinţii sunt fericiţi? Sfântul Filip Neri spune: „Un sfânt trist ar fi cu adevărat un trist sfânt”. Isus a spus: „Fericiţi sunteţi voi, cei ce plângeţi acum!” Dar oamenii nu plâng doar atunci când sunt trişti; plânge soldatul care se întoarce acasă din război, de emoţie că a scăpat din primejdie. Plâng două persoane care se împacă după un litigiu sau o neînţelegere. Părinţii Bisericii cred că tocmai aceasta este fericirea celor care plâng. Dar cel mai fericit dintre cei care plâng este cel care s-a împăcat cu Dumnezeu după ce a fost departe de el. Este imaginea fiului risipitor care pierduse totul, fericit că şi-a recuperat averea.
De obicei, îi considerăm fericiţi pe cei care au salarii mari, trăiesc fără griji, se distrează şi călătoresc prin lume. În discursul de pe Munte, totul este exact opusul. Sunt fericiţi cei care au pierdut totul şi au rămas săraci, cei care sunt persecutaţi pe nedrept, cei care plâng. Sfinţii ne dau mărturie că nu au fost mai fericiţi ca atunci când au pierdut tot ce aveau.
A scris, de exemplu, un preot care făcuse puşcărie pentru credinţă:
Era greu şi totuşi erau ani frumoşi. Nu ştiu cum se explică acest lucru. E vorba despre un tip de fericire care nu poate fi exprimată în cuvinte, dar pe care o încearcă toţi cei care îl primesc pe Isus în viaţa lor.

Răspunsul lui Cristos la problema fericirii este paradoxal pentru logica umană! Îi proclamă fericiţi pe cei săraci, pe cei care plâng, pe cei blânzi, pe cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi cu inima, pe făcătorii de pace şi pe cei persecutaţi din cauza sa.
Aşadar, vrei să fii fericit?
Atunci, fii sărac, blând, milostiv, drept, curat cu inima, aducător de pace!

Cosmin Croitoru

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.