Categorii

Scrisoare apostolică Scripturae sacrae affectus a Sfântului Părinte Francisc la al XVI-lea centenar al morții sfântului Ieronim

Un afect faţă de Sfânta Scriptură, o iubire vie şi suavă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu scris este moştenirea pe care sfântul Ieronim a lăsat-o Bisericii prin viaţa sa şi operele sale. Expresiile luate din comemorarea liturgică a sfântului[1] ne oferă o cheie de lectură indispensabilă pentru a cunoaște, la al XVI-lea centenar de la moarte, figura sa impunătoare în istoria Bisericii şi marea sa iubire faţă de Cristos. Această iubire se împarte, ca un fluviu în atâtea râuri, în opera sa de neobosit studios, traducător, exeget, cunoscător profund şi divulgator pasionat al Sfintei Scripturi; de interpret rafinat al textelor biblice; de apărător arzător şi uneori impetuos al adevărului creştin; de ascetic şi eremit intransigent precum şi de călăuză spirituală expertă, în generozitatea şi duioșia sa. Astăzi, după o mie şase sute de ani, figura sa rămâne de mare actualitate pentru noi creştinii din secolul al XXI-lea.

Introducere

La 30 septembrie 420, Ieronim încheia la Betleem, în comunitatea înfiinţată de el la grota Nașterii, viaţa sa pământească. Astfel, se încredinţa acelui Domn pe care l-a căutat şi l-a cunoscut mereu în Scriptură, acelaşi pe care l-a întâlnit deja, cu febră, într-o viziune, probabil în Postul Mare din anul 375. În acel eveniment, care a marcat o cotitură decisivă în viaţa sa, moment de convertire şi schimbare de perspectivă, el s-a simţit târât în faţa Judecătorului: „interogat cu privire la condiția mea, am răspuns că eram creştin. Însă acela care prezida a adăugat: «Tu minți! Eşti ciceronian, nu creştin»”[2]. De fapt, Ieronim a iubit încă de tânăr frumusețea limpede a textelor clasice latine, la a căror confruntare scrierile Bibliei îi apăreau, inițial, grosolane şi negramaticale, prea aspre pentru gustul său literar rafinat.

Acel episod din viaţa sa favorizează decizia de a se dedica în întregime lui Cristos şi Cuvântului său, consacrând existenţa sa pentru a face tot mai accesibile altora scrisorile divine, cu neobosita sa muncă de traducător şi comentator. Acel eveniment imprimă vieţii sale o orientare nouă şi mai hotărâtă: să devină slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, ca îndrăgostit de „carnea Scripturii”. Astfel, în cercetarea continuă care a caracterizat viaţa sa, valorizează studiile sale din tinerețe şi formarea primită la Roma, reordonând știința sa în cea mai matură slujire adusă lui Dumnezeu şi comunităţii ecleziale.

Pentru aceasta, sfântul Ieronim intră cu titlu deplin între marile figuri ale Bisericii, în perioada definită secolul de aur al patristicii, adevărată punte între Orient şi Occident: este prieten din tinerețe al lui Rufin din Aquileia, îl întâlnește pe Ambroziu şi întreține o corespondență densă cu Augustin. În Orient îl cunoaște pe Grigore din Nazianz, pe Didim cel Orb, pe Epifan din Salamina. Tradiția iconografică creştină îl consacră reprezentându-l, împreună cu Augustin, Ambroziu şi Grigore cel Mare, între cei mari patru învățători ai Bisericii din Occident.

Deja predecesorii mei au voit să amintească figura sa în diferite circumstanțe. În urmă cu un secol, cu ocazia celui de-al cincisprezecelea centenar al morții, Benedict al XV-lea i-a dedicat scrisoarea enciclică Spiritus Paraclitus (15 septembrie 1920), prezentându-l lumii ca „doctor maximus explanandis Scripturis”[3]. În timpuri mai recente, Benedict al XVI-lea a prezentat în două cateheze succesive personalitatea sa şi operele sale[4]. Acum, la al şaisprezecelea centenar al morții, doresc şi eu să-l amintesc pe sfântul Ieronim şi să repropun actualitatea mesajului său şi a învățăturilor sale, pornind de la marele său afect faţă de Scripturi.

În acest sens, el poate să fie pus în conexiune ideală, ca ghid sigur şi martor privilegiat, cu a XII-a Adunare a Sinodului Episcopilor, dedicată Cuvântului lui Dumnezeu[5] şi cu exortaţia apostolică Verbum Domini (VD) a predecesorului meu Benedict al XVI-lea, publicată chiar în sărbătoarea sfântului, la 30 septembrie 2010[6].

De la Roma la Betleem

Viaţa şi itinerarul personal al sfântului Ieronim se consumă de-a lungul străzilor imperiului roman, între Europa şi Orient. Născut în jurul anului 345 la Stridone, la granița dintre Dalmația şi Pannonia, în teritoriul Croaţiei sau Slovaciei de astăzi, primeşte o educație solidă într-o familie creştină. Conform obiceiului epocii, este botezat la vârstă adultă în anii care el era la Roma student de retorică, între 358 şi 364. Chiar în această perioadă romană devine cititor nesătul al clasicilor latini, pe care-i studiază sub conducerea celor mai iluştri maeștri de retorică ai timpului.

După ce a încheiat studiile, întreprinde o lungă călătorie în Galia care-l duce în orașul imperial Trier, astăzi în Germania. Acolo vine în contact, pentru prima dată, cu experienţa monastică orientală răspândită de sfântul Atanasiu. Astfel se maturizează o dorință profundă care-l însoţeşte la Aquileia unde începe, cu câţiva prieteni ai săi, „un cor de fericiți”[7], o perioadă de viaţă comună.

Prin anul 374, trecând prin Antiohia, decide să se retragă în deșertul Chalcis, pentru a realiza, în manieră tot mai radicală, o viaţă ascetică în care este rezervat spațiu mare studiului limbilor biblice, mai întâi a limbii greceşti şi apoi a limbii ebraice. Se încredinţează unui frate evreu, devenit creştin, care-l introduce în cunoașterea noii limbii ebraice şi a sunetelor pe care le definește „stridente şi aspirate”[8].

Deșertul, cu respectiva viaţă eremitică, este ales şi trăit de Ieronim în semnificaţia sa mai profundă: ca loc al alegerilor existențiale fundamentale, de intimitate şi de întâlnire cu Dumnezeu, unde prin contemplație, prin încercările interioare, prin lupta spirituală, ajunge la cunoașterea fragilității, cu o conștiință mai mare despre propria limită şi a altuia, recunoscând importanţa lacrimilor[9]. Astfel, în deșert, simte prezența concretă a lui Dumnezeu, raportul necesar al fiinţei umane cu El, mângâierea sa miraculoasă. Îmi place să amintesc în această privință o anecdotă, din tradiția apocrifă. Ieronim îl întreabă pe Domnul: „Ce vrei de la mine?”. Şi El răspunde: „Încă nu mi-ai dat tot”. „Dar, Doamne, eu ți-am dat asta, asta şi asta…” – „Lipsește un lucru” – „Ce anume?” – „Dă-mi păcatele tale pentru ca eu să am bucuria de a le ierta iarăși”[10].

Îl regăsim la Antiohia, unde este hirotonit preot de episcopul Paulin, după aceea la Constantinopol, pe la anul 379, unde îl cunoaște pe Grigore din Nazianz şi unde continuă studiile sale, se dedică traducerii în latină a unor importante opere din greacă (omilii ale lui Origene şi cronica lui Eusebiu), respiră climatul Conciliului celebrat în acel oraș în 381. În aceşti ani, în studiu se revelează pasiunea sa şi generozitatea sa. O neliniște binecuvântată îl conduce şi îl face neobosit şi pasionat în cercetare: „Din când în când disperam, de mai multe ori am capitulat; însă după aceea reluam datorită hotărârii încăpăţânate de a învăța” condus, de „sămânța amară” a acestor studii pentru a aduna „roade gustoase”[11].

În 382, Ieronim se întoarce la Roma, punându-se la dispoziția papei Damasus care, apreciind marile sale calități, îl face un colaborator apropiat al său. Aici Ieronim se angajează într-o neîncetată activitate fără a uita dimensiunea spirituală: pe Aventino, grație sprijinului unor femei aristocrate romane doritoare de alegeri evanghelice radicale, precum Marcela, Paula şi fiica ei Eustochio, creează un cenacol întemeiat pe citirea şi pe studiul riguros al Scripturii. Ieronim este exeget, profesor, călăuză spirituală. În acest timp întreprinde o revizuire a precedentelor traduceri latine ale Evangheliilor, probabil şi ale altor părţi din Noul Testament; continuă munca sa ca traducător al omiliilor şi comentariilor din Scriptură ale lui Origene, desfășoară o activitate epistolară frenetică, se confruntă public cu autori eretici, uneori cu excese şi necumpătare, însă mereu stimulat sincer de dorința de a apăra adevărata credinţă şi depozitul Scripturilor.

Această perioadă intensă şi rodnică se întrerupe cu moartea papei Damasus. Este constrâns să părăsească Roma şi, urmat de prieteni şi de câteva femei doritoare să continue experienţa spirituală şi de studiu biblic demarată, pleacă spre Egipt – unde îl întâlnește pe marele teolog Didim cel Orb – şi spre Palestina, pentru a se stabili definitiv la Betleem în 386. Reia studiile sale filologice, ancorate în locurile fizice care au fost scenariul acelor narațiuni.

Importanţa dată locurilor sfinte este evidențiată nu numai din alegerea de a trăi în Palestina, din 386 până la moarte, dar şi de slujirea faţă de pelerinaje. Tocmai la Betleem, loc privilegiat pentru el, la grota Nașterii întemeiază două mănăstiri „gemene”, masculină şi feminină, cu spaţii pentru primirea pelerinilor veniţi ad loca sancta, revelând generozitatea sa în găzduirea celor care ajungeau în acea ţară pentru a vedea şi a atinge locurile istoriei mântuirii, unind astfel cercetarea culturală cu acea spirituală[12].

În Sfânta Scriptură, punându-se în ascultare, Ieronim se regăseşte pe sine însuși, faţa lui Dumnezeu şi cea a fraților şi perfecționează predilecția sa faţă de viaţa comunitară. De aici dorința sa de a trăi cu prietenii, aşa cum făcea deja din timpurile din Aquileia, şi de a întemeia comunităţi monastice, urmând idealul cenobitic de viaţă călugărească ce vede mănăstirea ca „sală de antrenament” în care să se formeze persoane „care se consideră inferioare tuturor pentru a fi primele între toate”, fericite în sărăcie şi capabile să învețe cu propriul stil de viaţă. De fapt, consideră formativ a trăi „sub conducerea unui singur superior şi în compania multora” pentru a învăța umilinţa, răbdarea, tăcerea şi blândețea, având conştiinţa că „adevărului nu-i plac colțurile ascunse şi nu caută pe şuşotitori”[13]. În afară de asta, mărturiseşte că „tânjeşte la chiliile mănăstirii, […] dorește acea grijă a furnicilor, unde se lucrează împreună şi nu există nimic care să fie proprietate a cuiva, ci totul este al tuturor”[14].

În studiu, Ieronim nu găsește o satisfacție efemeră scop în sine, ci un exercițiu de viaţă spirituală, un mijloc pentru a ajunge la Dumnezeu, şi astfel şi formarea sa clasică este reordonată în slujirea mai matură adusă comunităţii ecleziale. Să ne gândim la ajutorul dat papei Damasus, învățăturii pe care o dedică femeilor, în special pentru ebraică, încă de la primul cenacol de pe Aventino, aşa încât să le introducă pe Paula şi Eustachio „în luptele traducătorilor”[15] şi, lucru nemaiauzit în acel timp, să le garanteze că pot citi şi cânta Psalmii în limba originală[16].

O cultură, a sa, pusă în slujbă şi reafirmată ca necesară fiecărui evanghelizator. Aşa îi aminteşte prietenului Nepoţian: „Cuvântul preotului trebuie să ia gust grație citirii Scripturilor. Nu vreau ca tu să fi un declamator sau un impostor cu multe cuvinte, ci unul care înţelege sfânta învățătură (mysterii) şi cunoaște până la capăt învățăturile (sacramentorum) Dumnezeului tău. Este tipic pentru neştiutori să învârtă cuvintele şi să-şi câștige admirația poporului nepriceput prin vorbirea rapidă. Cel care este fără pudoare adesea explică tot ceea ce nu cunoaşte şi pretinde că este un mare expert numai pentru că reușește să-i convingă pe alţii”[17].

La Betleem, Ieronim trăieşte, până la moartea sa în 420, perioada cea mai rodnică şi intensă a vieţii sale, dedicat total studiului Scripturii, angajat în monumentala operă a traducerii întregului Vechi Testament pornind de la originalul ebraic. În acelaşi timp, comentează cărțile profetice, psalmii, operele pauline, scrie materiale ajutătoare pentru studiul Bibliei. Munca prețioasă cuprinsă în operele sale este rod de confruntare şi de colaborare, de copiere şi conexare a manuscriselor la reflecţie şi discuție: „Nu m-am încrezut niciodată în propriile mele forțe pentru a studia volumele divine, […] am obiceiul de a pune întrebări, şi cu privire la ceea ce credeam că știu, mai mult decât atât cu privire la ceea ce nu eram sigur”[18]. De aceea, conștient de propria limită, cere sprijin continuu în rugăciunea de mijlocire pentru reuşita traducerii sale a textelor sacre „în acelaşi Duh în care au fost scrise”[19], fără a uita să traducă şi opere ale unor autori indispensabili pentru munca exegetică, precum Origene, în aşa fel încât „să pună la dispoziția celui care vrea să aprofundeze studiile științifice acest material”[20]

Studiul lui Ieronim se revelează ca un efort făcut în comunitate şi în slujba comunităţii, model de sinodalitate şi pentru noi, pentru timpurile noastre şi pentru diferitele instituții culturale ale Bisericii, pentru ca să fie mereu „loc unde știința devine slujire, pentru că fără o știință care se naște din colaborare şi ajunge în cooperare nu există dezvoltare genuin şi integral umană”[21]. Fundament al acestei comuniuni este Scriptura, pe care n-o putem citi singuri: „Biblia a fost scrisă de poporul lui Dumnezeu şi pentru poporul lui Dumnezeu, sub inspirația Duhului Sfânt. Numai în această comuniune cu poporul lui Dumnezeu putem intra realmente cu acel «noi» în nucleul adevărului pe care însuși Dumnezeu vrea să ni-l spună”[22].

Robusta experienţă de viaţă, hrănită de Cuvântul lui Dumnezeu, face în aşa fel încât Ieronim, printr-o corespondență epistolară densă, să devină călăuză spirituală. El devine însoțitor de călătorie, convins că „nu există artă care să se învețe fără maestru”, aşa cum îi scrie lui Rusticus: „ceea ce doresc să te faci să înțeleg, luându-te de mână, ca şi cum eu aş fi un marinar care, având de acum experienţa multor naufragii, încearcă să instruiască un navigator fără experienţă”[23]. Din acel colț pașnic al lumii urmărește omenirea într-o epocă de mari răsturnări, marcată de evenimente precum jefuirea Romei din 410 care l-a impresionat profund.

Polemicile doctrinale le încredinţează scrisorilor, mereu în apărarea dreptei credințe, revelându-se om al relațiilor, trăite cu forță şi cu dulceață, cu implicare deplină, fără forme îndulcite, experimentând că „iubirea nu are preț”[24]. Astfel trăieşte afectele sale cu avânt şi sinceritate. Această implicare în situațiile în care trăieşte şi lucrează se întâlnește şi în faptul că el oferă munca sa de traducere şi de comentariu ca munus amicitiae. Este un dar înainte de toate pentru prieteni, destinatari şi dedicatori ai operelor sale şi cărora le cere să le citească având ochi mai curând critic decât amical, şi apoi pentru cititori, contemporanii săi şi cei din orice timp[25].

Consumă ultimii ani din viaţa sa în citirea în rugăciune personală şi comunitară a Scripturii, în contemplație, în slujirea fraților prin operele sale. Toate acestea la Betleem, alături de grota unde Cuvântul a fost născut de Fecioară, conștient că este „fericit acela care poartă în interiorul său crucea, învierea, locul nașterii şi al înălţării lui Cristos! Fericit cel care are Betleemul în inima sa, în inima căruia Cristos se naște în fiecare zi!”[26].

Cheia sapiențială a portretului său

O înțelegere deplină a personalității sfântului Ieronim este necesară pentru a conjuga două dimensiuni caracteristice ale existenței sale de credincios: pe de o parte, absoluta şi riguroasa consacrare lui Dumnezeu, cu renunțarea la orice satisfacție umană, din iubire faţă de Cristos răstignit (cf. 1Cor 2,2; Fil 3,8.10); pe de altă parte, angajarea de studiu asiduu, îndreptată exclusiv spre o înțelegere tot mai deplină a misterului Domnului. Tocmai această dublă mărturie, oferită în mod minunat de sfântul Ieronim, este propusă ca model: pentru călugări, înainte de toate, pentru ca acela care trăieşte din asceză şi din rugăciunea să fie solicitate să se dedice travaliului asiduu al cercetării şi al gândirii; după aceea, pentru studioși, care trebuie să-şi amintească faptul că știința este valabilă din punct de vedere religios numai dacă este întemeiată pe iubirea exclusivă faţă de Dumnezeu, pe despuierea de orice ambiţie umană şi de orice aspirație lumească.

Aceste dimensiuni au fost receptate în domeniul istoriei artei, unde prezența sfântului Ieronim este frecventă: mari maeștri ai picturii occidentale ne-au lăsat reprezentările lor. Am putea organiza diferitele tipologii iconografice de-a lungul a două linii distincte. Una îl definește mai ales ca monah şi penitent, cu un corp sculptat de post, retras în zone deșertice, în genunchi sau prosternat la pământ, în multe cazuri strângând o piatră în mâna dreaptă pentru a-şi bate pieptul, şi cu ochii îndreptați spre Cel Răstignit. În această linie se situează capodopera emoționantă a lui Leonardo da Vinci păstrată în Pinacoteca Vaticană. Un alt mod de a-l reprezenta pe Ieronim este acela care ni-l arată în rolul de studios, așezat la masa sa de lucru, ocupându-se cu traducerea şi comentarea Sfintei Scripturi, înconjurat de volume şi pergamente, investit cu misiunea de a apăra credinţa prin gândire şi scriere. Albrecht Dürer, pentru a cita un alt exemplu ilustru, l-a reprezentat de mai multe ori în această atitudine.

Cele două aspecte evocate mai sus se regăsesc unite în pânza lui Caravaggio, la Galleria Borghese din Roma: de fapt, într-o scenă unică este prezentat bătrânul ascet, îmbrăcat sumar cu un veşmânt roșu, care are pe masă un craniu, simbol al vanităţii realităților pământești; dar împreună este reprezentată puternic şi calitatea studiosului, care ține ochii îndreptați spre carte, în timp ce mâna sa înmoaie peniţa în călimară în actul caracteristic al scriitorului.

În mod analog – un mod pe care l-aş numi sapiențial – trebuie să înţelegem profilul dublu al parcursului biografic al lui Ieronim. Atunci când, ca adevărat „Leu din Betleem”, exagera în tonuri, făcea asta pentru căutarea unui adevăr al cărui servitor necondiționat era pregătit să devină. Şi cum explică el însuși în prima din scrierile sale, Viaţa sfântului Paul, eremit din Tebe, leii sunt capabili de „răgete puternice”, dar şi de lacrimi[27]. Pentru acest motiv, ceea ce în figura sa apar două fizionomii juxtapuse, în realitate sunt elemente cu care Duhul Sfânt i-a permis să maturizeze unitatea sa interioară.

Iubirea faţă de Sfânta Scriptură

Trăsătura specială a figurii spirituale a sfântului Ieronim rămâne fără îndoială iubirea sa pasionată faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, transmis Bisericii în Sfânta Scriptură. Dacă toţi învățătorii Bisericii – şi îndeosebi cei din prima epocă creştină – au luat explicit din Biblie conținuturile învățăturii lor, Ieronim a făcut asta în mod mai sistematic şi în anumite privințe unic.

Exegeţii din ultimele timpuri au descoperit genialitatea narativă şi poetică a Bibliei, exaltată tocmai prin calitatea sa expresivă; în schimb, Ieronim sublinia în Scriptură mai degrabă caracterul umil al revelării lui Dumnezeu şi exprimat în natura aspră şi aproape primitivă a limbii ebraice, comparată cu rafinamentul latinei ciceroniene. Așadar, nu dintr-un gust estetic se dedică el Sfintei Scripturi, ci – aşa cum este bine cunoscut – numai pentru că ea îl duce la cunoașterea lui Cristos, pentru că ignorarea Scripturilor este ignorare a lui Cristos[28].

Ieronim ne învaţă că nu trebuie studiate numai Evangheliile, şi nu numai tradiția apostolică, prezentă în Faptele Apostolilor şi în Scrisori, trebuie să fie comentată, pentru că tot Vechiul Testament este indispensabil pentru a pătrunde în adevărul şi în bogăția lui Cristos[29]. Înseși paginile evanghelice atestă asta: ele ne vorbesc despre Isus ca Învățător care, pentru a explica misterul său, recurge la Moise, la profeți şi la Psalmi (cf. Lc 4,16-21; 24,27.44-47). Şi predica lui Petru şi Paul, în Fapte, se înrădăcinează emblematic în vechile Scripturi; fără ele nu poate fi înţeleasă pe deplin figura Fiului lui Dumnezeu, Mesia Mântuitorul. Vechiul Testament nu trebuie să fie considerat ca un vast repertoriu de citate care demonstrează împlinirea profeţiilor în persoana lui Isus din Nazaret; în schimb, mai radical, numai în lumina „figurilor” veterotestamentare poate este posibil să se cunoască în plinătate sensul evenimentului lui Cristos, împlinit în moartea şi învierea sa. De aici necesitatea de a redescoperi, în activitatea catehetică şi în predicare, precum şi în tratatele teologice, aportul indispensabil al Vechiului Testament, care trebuie citit şi asimilat ca hrană prețioasă (cf. Ez 3,1-11; Ap 10,8-11)[30].

Dăruirea totală a lui Ieronim Scripturii se manifestă într-o formă expresivă pasionată, asemănătoare cu aceea a vechilor profeți. De la ei ia Învățătorul nostru focul interior care devine cuvânt impetuos şi năvalnic (cf. Ier 5,14; 20,9; 23,29; Mal 3,2; Sir 48,1; Mt 3,11; Lc 12,49), necesar pentru a exprima zelul arzător al servitorului pentru cauza lui Dumnezeu. Pe urma lui Ilie, a lui Ioan Botezătorul şi chiar a apostolului Paul, revolta faţă de minciună, faţă de ipocrizie şi faţă de doctrinele false înflăcărează discursul lui Ieronim făcându-l provocator şi aparent aspru. Dimensiunea polemică a scrierilor sale se înţelege mai bine dacă este citită ca un soi de calc şi de actualizare a celei mai autentice tradiții profetice. Așadar, Ieronim este model de mărturie inflexibilă a adevărului, care asumă severitatea reproşului pentru a induce la convertire. În intensitatea locuţiunilor şi a imaginilor se manifestă curajul servitorului care nu vrea să-i complacă pe oameni ci exclusiv pe Domnul său (Gal 1,10), pentru care el a consumat toată energia spirituală.

Studiul Sfintei Scripturi

Iubirea pasionată a sfântului Ieronim faţă de Scripturile divine este impregnată de ascultare. Înainte de toate faţă de Dumnezeu, care s-a comunicat în cuvinte care cer ascultare reverenţioasă[31] şi, prin urmare, ascultare şi faţă de cei care în Biserică reprezintă tradiția interpretativă vie a mesajului revelat. Însă „ascultarea credinţei” (Rom 1,5; 16,26) nu este o simplă receptare pasivă a ceea ce este cunoscut; dimpotrivă, ea cere angajarea activă a cercetării personale. Putem să-l considerăm pe sfântul Ieronim un servitor al Cuvântului, fidel şi harnic, consacrat în întregime să favorizeze în fraţii săi de credinţă o înțelegere mai adecvată a „depozitului” sacru încredințat lor (cf. 1Tim 6,20; 2Tim 1,14). Fără înțelegerea a ceea ce a fost scris de autorii inspirați, acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu este lipsit de eficacitate (cf. Mt 13,19) şi iubirea faţă de Dumnezeu nu poate să izvorască.

Or, paginile biblice nu sunt mereu accesibile imediat. Aşa cum este spus în Isaia (29,11), şi pentru cei care știu „să citească” – adică au avut o formare intelectuală suficientă – cartea sacră apare „sigilată”, închisă ermetic la interpretare. De aceea, este necesar ca să intervină un martor competent să aducă cheia eliberatoare, aceea a lui Cristos Domnul, singurul capabil să desfacă sigiliile şi să deschidă cartea (cf. Ap 5,1-10), aşa încât să dezvăluie revărsarea miraculoasă a harului (cf. Lc 4,17-21). După aceea, mulţi, chiar şi în rândul creştinilor practicanți, declară deschis că nu sunt capabili să citească (cf. Is 29,12), nu datorită analfabetismului, ci pentru că sunt nepregătiți pentru limbajul biblic, pentru modurile sale expresive şi pentru tradițiile culturale antice, motiv pentru care textul biblic este indescifrabil, ca şi cum ar fi scris într-un alfabet necunoscut şi într-o limbă enigmatică.

Așadar devine necesară medierea interpretului care să exercite funcţia sa „diaconală”, punându-se în slujba celui care nu reușește să înțeleagă sensul a ceea ce a fost scris profetic. Imaginea care poate fi evocată, în această privință, este aceea a diaconului Filip, stimulat de Domnul pentru a merge în întâmpinarea eunucului care citea în carul său un text din Isaia (53,7-8), însă fără a putea să-i descifreze semnificaţia. „Înțelegi ce citeşti?”, întreabă Filip; şi eunucul răspunde: „Cum aş putea, dacă nimeni nu mă îndrumă?” (Fap 8,30-31)[32].

Ieronim este îndrumătorul nostru fie pentru că, aşa cum a făcut Filip (cf. Fap 8,35), conduce pe fiecare cititor la misterul lui Isus, fie pentru că asumă responsabil şi sistematic medierile exegetice şi culturale necesare pentru o citire corectă şi rodnică a Sfintelor Scripturi[33]. Competența în limbile în care a fost transmis Cuvântul lui Dumnezeu, analiza şi evaluarea atentă a manuscriselor, cercetarea arheologică meticuloasă, în afară de cunoașterea istoriei interpretării, așadar toate resursele metodologice, care erau disponibile în epoca sa istorică, sunt utilizate de el, în mod simultan şi înțelept, pentru a orienta la o înțelegere corectă a Scripturii inspirate.

O astfel de dimensiune exemplară a activităţii sfântului Ieronim este deosebit de importantă şi în Biserica de astăzi. Dacă, aşa cum învaţă Dei Verbum, Biblia constituie „sufletul sfintei teologii”[34] şi nervul spiritual al practicii religioase creştine[35], este indispensabil ca actul interpretativ al Bibliei să fie susținut de competențe specifice.

În acest scop este nevoie desigur de centrele de excelență ale cercetării biblice (cum ar fi Institutul Pontifical Biblic din Roma, şi la Ierusalim École Biblique şi Studium Biblicum Franciscanum) şi patristice (cum ar fi Augustinianum din Roma), dar şi fiecare Facultate de Teologie trebuie să se angajeze pentru ca predarea Sfintei Scripturi să fie programată în aşa fel încât să asigure studenților o capacitate interpretativă competentă, fie în exegeza textelor, fie în sintezele de teologie biblică. Din păcate, bogăția Scripturii este ignorată sau minimalizată de mulţi, pentru că lor nu le-au fost furnizate bazele esențiale de cunoaștere. Deci alături de o creștere a studiilor ecleziastice, adresate preoţilor şi cateheţilor, care să valorizeze în mod mai adecvat competența în Sfintele Scripturi, trebuie promovată o formare extinsă la toţi creştinii, pentru ca fiecare să devină capabilă să deschidă cartea sfântă şi să scoată din ea roadele inestimabile de înţelepciune, de speranţă şi de viaţă[36].

Aici aş vrea să amintesc ceea ce a exprimat predecesorul meu în exortaţia apostolică Verbum Domini: „Astfel sacramentalitatea Cuvântului se lasă înţeleasă în analogie cu prezenţa reală a lui Cristos sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. […] Cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o avem atât faţă de Euharistie, cât şi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, sfântul Ieronim afirmă: «Noi citim sfintele Scripturi. Eu cred că Evanghelia este Trupul lui Cristos; eu cred că Sfintele Scripturi sunt învăţătura sa. Şi atunci când el spune: Cine nu va mânca trupul meu şi nu va bea sângele meu (In 6,53), deşi aceste cuvinte se pot înţelege şi despre Misterul [euharistic], totuşi trupul lui Cristos şi sângele său este cu adevărat cuvântul Scripturii, este învăţătura lui Dumnezeu»”[37].

Din păcate în multe familii creştini nimeni nu se simte în stare – aşa cum este prescris în schimb în Tôrah (cf. Dt 6,6) – de a face cunoscut copiilor Cuvântul Domnului, cu toată frumusețea sa, cu toată forţa sa spirituală. Pentru aceasta am voit să institui Duminica Bibliei[38], încurajând citirea în rugăciune a Bibliei şi familiaritatea cu Cuvântul lui Dumnezeu[39]. Astfel, orice altă manifestare de religiozitate va fi îmbogățită de sens, va fi îndrumată în ierarhia de valori şi va fi îndreptată spre ceea ce constituie apogeul credinţei: adeziunea deplină la misterul lui Cristos.

Vulgata

„Rodul cel mai dulce al semănatului dificil”[40] de studiu a limbii greceşti şi al limbii ebraice, făcut de Ieronim, este traducerea Vechiului Testament în latină pornind de la originalul ebraic. Până în acel moment creştinii din imperiul roman puteau citi integral Biblia numai în greacă. În timp ce cărțile Noului Testament au fost scrise în greacă, pentru cele ale Vechiului Testament exista o versiune completă, aşa-numita Septuaginta (adică versiunea celor Şaptezeci) făcută de comunitatea ebraică din Alexandria în jurul secolului al II-lea î.C. În schimb, pentru cititorii de limbă latină nu exista o versiune completă a Bibliei în limba lor, ci numai câteva traduceri, parțiale şi incomplete, pornind de la greacă. Lui Ieronim, şi continuatorilor săi după el, le revine meritul că s-a întreprins o revizuire şi o nouă traducere a întregii Scripturi. Începută la Roma, revizuirea Evangheliilor şi Psalmilor, cu încurajarea papei Damasus, Ieronim a început după aceea la întoarcerea sa din Betleem traducerea tuturor cărţilor veterotestamentare, direct din ebraică: o operă care s-a desfășurat timp de mulţi ani.

Pentru a duce la capăt această muncă de traducere, Ieronim a pus în valoare cunoașterea limbii greceşti şi ebraice, precum şi formarea sa latină solidă, şi s-a folosit de instrumentele filologice pe care le avea la dispoziție, îndeosebi Hexapla a lui Origene. Textul final unea continuitatea în formule, intrate de acum în folosință comună, cu o aderenţă mai mare la exprimarea ebraică, fără a sacrifica eleganţa limbii latine. Rezultatul este un adevărat monument care a marcat istoria culturală a Occidentului, modelându-i limbajul teologic. Traducerea lui Ieronim, fiind depășite câteva refuzuri inițiale, a devenit imediat patrimoniu comun fie al celor învățați, fie al poporului creştine, de unde şi numele Vulgata[41]. Europa din Evul Mediu a învățat să citească, să se roage şi să raţioneze asupra paginilor Bibliei traduse de Ieronim. Astfel „Sfânta Scriptură a devenit un soi de «imens vocabular» (P. Claudel) şi de «atlas iconografic» (M. Chagall), din care a luat cultura şi arta creştină”[42]. Literatura, artele, precum şi limbajul popular au luat în mod constant din versiunea ieronimiană a Bibliei lăsându-ne comori de frumusețe şi de devoțiune.

Ascultând de acest fapt incontestabil, Conciliul din Trento a stabilit caracterul „autentic” al Vulgatei în decretul Insuper aducând omagiu folosirii ei seculare din partea Bisericii şi atestând valoarea ei ca instrument pentru studiu, predică şi disputele publice[43]. Totuşi, el nu încerca să minimalizeze importanţa limbilor originale, aşa cum nu înceta să amintească Ieronim, nici, cu atât mai puţin, să interzică în viitor noi acțiuni de traducere integrală. Sfântul Paul al VI-lea, preluând mandatul Conciliului al II-lea din Vatican, a voit ca munca de revizuire a traducerii Vulgatei să fie dusă la îndeplinire şi pusă la dispoziția întregii Biserici. Astfel, sfântul Ioan Paul al II-lea, în constituția apostolică Scripturarum thesaurus[44], a promulgat ediția tipică numită Neovulgata în 1979.

Traducerea ca înculturare

Cu această traducere, Ieronim a reuşit să „încultureze” Biblia în limba şi în cultura latină şi această operațiune a sa a devenit o paradigmă permanentă pentru acțiunea misionară a Bisericii. De fapt, „când o comunitate primeşte vestea mântuirii, Duhul Sfânt îi fecundează cultura cu forţa transformatoare a Evangheliei”[45] şi astfel se instaurează un soi de circularitate: aşa cum traducerea lui Ieronim este datoare limbii şi culturii clasicilor latini, ale căror amprente sunt foarte vizibile, tot aşa ea, cu limbajul său şi conținutul său simbolic şi de imagini, a devenit la rândul său element creator de cultură.

Opera de traducere a lui Ieronim ne învaţă că valorile şi formele pozitive din orice cultură reprezintă o îmbogățire pentru toată Biserica. Diferitele moduri în care Cuvântul lui Dumnezeu este vestit, înțeles şi trăit la fiecare traducere nouă, îmbogățesc însăși Scriptura, pentru că ea, conform cunoscutei expresii a lui Grigore cel Mare, crește cu cititorul[46], primind de-a lungul secolelor noi accente şi noi sonorităţi. Inserarea Bibliei şi a Evangheliei în diferitele culturi face în aşa fel încât Biserica să se manifeste tot mai mult ca „sponsa ornata monilibus” (Is 61,10). Şi, în acelaşi timp, atestă că Biblia are nevoie să fie tradusă constant în categoriile lingvistice şi mentale din fiecare cultură şi din fiecare generație, chiar şi în cultura secularizată globală din timpul nostru[47].

Pe bună dreptate, s-a amintit că este posibil să se stabilească o analogie între traducere, ca act de ospitalitate lingvistică, şi alte forme de primire[48]. Pentru aceasta, traducerea nu este o lucrare care se referă numai la limbaj, ci, într-adevăr, corespunde unei decizii etice mai ample, care se conectează cu întreaga viziune despre viaţă. Fără traducere, diferitele comunităţi lingvistice s-ar afla în imposibilitatea de a comunica între ele; noi am închide unii altora ușile istoriei şi am nega posibilitatea de a construi o cultură a întâlnirii[49]. De fapt, fără traducere nu se dă ospitalitate, şi chiar se întăresc practicile de ostilitate. Traducătorul este un constructor de punţi. Câte evaluări nechibzuite, câte condamnări şi conflicte se nasc din faptul că ignorăm limba celorlalți şi că nu ne dedicăm, cu speranţă tenace, acestei interminabile dovezi de iubire care este traducerea!

Şi Ieronim a trebuit să contrasteze gândirea dominantă din timpul său. Dacă la începuturile imperiului roman limba greacă era relativ obișnuită, în epoca sa era vorba deja de o raritate. Oricum el a ajuns să fie unul din cei mai buni cunoscători ai limbii şi literaturii grecești creştine şi a întreprins o călătorie şi mai grea singur atunci când s-a dedicat studiului limbii ebraice. Dacă, aşa cum a fost scris, „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”[50], putem spune că datorăm poliglotismului sfântului Ieronim o înțelegere a creștinismului mai universal şi, în acelaşi timp, mai coerent cu izvoarele sale.

Cu celebrarea centenarului morții sfântului Ieronim, privirea se îndreaptă spre vitalitatea misionară extraordinară exprimată de traducerea Cuvântului lui Dumnezeu în peste trei mii de limbi. Sunt atâția misionarii cărora li se datorează prețioasa operă de publicare de gramatici, dicţionare şi alte instrumente lingvistice care oferă fundamentele pentru comunicarea umană şi sunt un vehicul pentru „visul misionar de a ajunge la toţi”[51]. Este necesar să se valorizeze toată această lucrare şi să se investească asupra ei, contribuind la depășirea frontierelor incomunicabilităţii şi neîntâlnirii. Mai este încă mult de făcut. Aşa cum a fost afirmat, nu există înțelegere fără traducere[52]: nu ne vom înţelege pe noi înșine nici pe ceilaţi.

Ieronim şi Catedra lui Petru

Ieronim a avut mereu un raport deosebit cu orașul Roma: Roma este portul spiritual la care se întoarce în continuu; la Roma s-a format umanistul şi s-a forjat creștinul; el este homo romanus. Această legătură are loc, în mod cu totul deosebit, în limba urbei, latina, al cărei maestru şi promotor a fost, dar este legat mai ales de Biserica de Roma şi, în mod marcat, de catedra lui Petru. Tradiția iconografică, în mod anacronic, l-a reprezentat cu purpura de cardinal, pentru a semnala apartenența sa la preoţimea din Roma alături de papa Damasus. La Roma a început revizuirea traducerii. Şi chiar şi atunci când invidiile şi neînțelegerile l-au forțat să părăsească orașul, a rămas mereu puternic legat de catedra lui Petru.

Pentru Ieronim, Biserica din Roma este terenul rodnic unde sămânța lui Cristos aduce rod îmbelşugat[53]. Într-o epocă zbuciumată, în care tunica necusută a Bisericii este adesea sfâșiată de diviziunile dintre creştini, Ieronim priveşte la catedra lui Petru ca punct de referință sigur: „Eu care nu urmez pe nimeni decât pe Cristos, mă asociez în comuniune cu Catedra lui Petru. Știu că pe acea stâncă este zidită Biserica”. În miezul disputelor împotriva arianilor, îi scrie lui Damasus: „Cine nu adună cu tine, risipește, cine nu este al lui Cristos, este al lui antihrist”[54]. De aceea, poate să afirme şi că: „Acela care este unit cu catedra lui Petru, este dintre ai mei”[55].

Ieronim ajuns adesea să fie implicat în dispute aspre pentru cauza credinţei. Iubirea sa faţă de adevăr şi apărarea arzătoare a lui Cristos probabil că l-au făcut să depășească în violenţa verbală în scrisorile sale şi în scrierile sale. Însă el trăieşte orientat spre pace: „Pacea o vreau şi eu; şi nu numai că o doresc, ci o implor! Însă înțeleg pacea lui Cristos, pacea autentică, o pace fără resturi de ostilitate, o pace care să nu cuibărească în ea războiul; nu pacea care subjugă pe adversari, ci aceea care ne unește în prietenie!”[56].

Lumea noastră are nevoie mai mult ca oricând de medicamentul milostivirii şi al comuniunii. Permiteți-mi să repet încă o dată: să dăm o mărturie de comuniune fraternă care să devină atrăgătoare şi luminoasă[57]. „Prin aceasta vor recunoaște toţi că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii faţă de alţii” (In 13,35). Este ceea ce a cerut Isus cu intensă rugăciune de la Tatăl: „Toţi să fie una […] în noi […] pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).

A iubi ceea ce a iubit Ieronim

În încheierea acestei Scrisori, doresc să adresez un apel ulterior tuturor. Printre multele elogii acordate sfântului Ieronim de cei care au urmat după el există aceea că el n-a fost pur şi simplu considerat unul din cei mai mari promotori ai „bibliotecii” din care se hrănește creștinismul în decursul timpului, începând de la comoara Sfintelor Scripturi; i se poate aplica lui ceea ce el însuși îi scria lui Nepoţian: „Prin citirea asiduă şi meditaţia constantă a făcut din inima sa o bibliotecă a lui Cristos”[58]. Ieronim n-a precupeţit eforturi cu scopul de a îmbogăți propria bibliotecă, în care a văzut mereu un laborator indispensabil pentru înțelegerea credinţei şi pentru viaţa spirituală; şi în asta el constituie un minunat exemplu şi pentru prezent. Însă el a mers mai departe. Pentru el, studiul n-a rămas izolat la anii formării din tinerețe, a fost o angajare constantă, o prioritate de fiecare zi din viaţa sa. Așadar, putem afirma că a asimilat o întreagă bibliotecă şi a devenit împărțitor de știință pentru mulţi alţii. Postumianus, care a călătorit în Orient pentru a descoperi mișcările monastice, a fost martor ocular al stilului de viaţă al lui Ieronim, la care a locuit câteva luni, şi l-a descris aşa: „El este în întregime în lectură, în întregime în cărți; nu se odihneşte nici ziua nici noaptea; mereu citește sau scrie ceva”[59].

În această privință mă gândesc adesea la experienţa pe care astăzi o poate trăi un tânăr intrând într-o librărie din orașul său, sau într-un sit internet, şi căutând acolo sectorul de cărți religioase. Este un sector care, atunci când există, în cea mai mare parte a cazurilor este nu numai marginal, ci despuiat de opere substanțiale. Examinând acele rafturi, sau acele pagini din rețea, cu greu ar putea un tânăr să înțeleagă cum cercetarea religioasă poate fi o aventură pasionantă care unește gândirea şi inima; cum setea de Dumnezeu a înflăcărat mari minți de-a lungul tuturor secolelor până astăzi; cum maturizarea vieţii spirituale a contagiat teologi şi filozofi, artiști şi poeți, istorici şi oameni de știință. Una din problemele de astăzi, nu numai a religiei, este analfabetismul: lipsesc competențele hermeneutice care să ne facă interpreți şi traducători credibili ai însăși tradiției noastre culturale. În special vouă tinerilor vreau să vă lansez o provocare: porniţi în căutarea moștenirii voastre. Creștinismul vă face moștenitori ai unui patrimoniu cultural de nedepășit pe care trebuie să-l luați în stăpânire. Pasionați-vă de această istorie, care este a voastră. Îndrăzniți să vă îndreptați privirea spre acel tânăr neliniștit Ieronim care, ca personajul din parabola lui Isus, a vândut tot ceea ce avea pentru a cumpăra „mărgăritarul de mare valoare” (Mt 13,46).

Cu adevărat Ieronim este „Biblioteca lui Cristos”, o bibliotecă perenă care șaisprezece secole mai târziu continuă să ne învețe ce înseamnă iubirea lui Cristos, iubire care nu poate fi disociată de întâlnirea cu Cuvântul său. Pentru aceasta, actualul centenar reprezintă o chemare de a iubi ceea ce a iubit Ieronim, redescoperind scrierile sale şi lăsându-ne atinși de impactul unei spiritualități care poate să fie descrisă, în nucleul său cel mai vital, ca dorința neliniștită şi pasionată de o cunoaștere mai mare a Dumnezeului Revelației. Cum să nu ascultăm, în timpul nostru de astăzi, de ceea ce Ieronim îi stimula neîncetat pe contemporanii săi: „Citește adesea Dumnezeieștile Scripturi; ba chiar, mâinile tale să nu lase niciodată cartea sfântă”[60]?

Exemplu luminos este Fecioara Maria, evocată de Ieronim, mai ales în maternitatea sa feciorelnică dar şi în atitudinea sa de cititoare în rugăciune a Scripturii. Maria medita în inima sa (cf. Lc 2,19.5]) „pentru că era sfântă şi citise Sfintele Scripturi, cunoștea profeții şi îşi amintea ceea ce îngerul Gabriel i-a vestit şi ceea ce a fost prevestit de profeți […], vedea nou-născutul care era fiul său, unicul său fiu care zăcea şi scâncea în acea iesle, dar cel pe care cu adevărat îl vedea zăcând era Fiul lui Dumnezeu, ceea ce ea vedea compara cu ceea ce a citit şi a auzit”[61]. Să ne încredințăm ei, care poate mai bine decât oricine să ne învețe cum să citim, să medităm, să ne rugăm şi să-l contemplăm pe Dumnezeu care se face prezent în viaţa noastră fără a înceta vreodată.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 30 septembrie, comemorarea sfântului Ieronim, din anul 2020, al optulea al pontificatului meu.

Franciscus

[1] «Deus qui beato Hieronymo presbitero suavem et vivum Scripturae Sacrae affectum tribuisti, da, ut populus tuus verbo tuo uberius alatur et in eo fontem vitae inveniet», Collecta Missae Sancti Hieronymi, Missale Romanum, editio typica tertia, Civitas Vaticana 2002.

[2] Epistula (în continuare Ep.) 22,30: CSEL 54, 190.

[3] AAS 12 (1920), 385-423.

[4] Cf. Audiențele generale din 7 şi 14 noiembrie 2007: Insegnamenti, III, 2 (2007), 553-556; 586-591.

[5] Sinodul Episcopilor, Mesaj adresat poporului lui Dumnezeu de a  XII-a Adunare Generală Ordinară (24 octombrie 2008).

[6] Cf. AAS 102 (2010) 681-787.

[7] Chronicum 374: PL 27, 697-698.

[8] Ep. 125,12: CSEL 56, 131.

[9] Cf. Ep. 122,3: CSEL 56, 63.

[10] Cf. Meditația de dimineaţă, 10 decembrie 2015. Anecdota este prezentată în A. Louf, Sub conducerea Duhului [Sotto la guida dello Spirito, Qiqaion, Magnano (BI) 1990, 154-155].

[11] Cf. Ep. 125,12: CSEL 56, 131.

[12] Cf. VD, 89: AAS 102 (2010), 761-762.

[13] Cf. Ep. 125,9.15.19: CSEL 56, 128.133-134.139.

[14] Vita Malchi monachi captivi 7,3: PL 23, 59-60; Opere storiche e agiografiche, a cura di B. Degórski, Opere di Girolamo XV, Città Nuova, Roma 2014, 196-199.

[15] Praef. Esther 2: PL 28, 1505.

[16] Cf. Ep. 108,26: CSEL 55, 344-345.

[17] Ep. 52,8: CSEL 54, 428-429; cf. VD, 60: AAS 102 (2010), 739.

[18] Praef. Paralipomenon LXX, 1.10-15: SCh 592, 340.

[19] Praef. in PentateuchumPL 28, 184.

[20] Ep. 80,3: CSEL 55, 105.

[21] Mesaj cu ocazia celei de-a XXIV-a Şedinţe Publice solemne ale Academiilor Pontificale, 4 decembrie 2019, pag. 8.

[22] VD, 30: AAS 102 (2010), 709.

[23] Ep. 125,15.2: CSEL 56, 133.120.

[24] Ep. 3,6: CSEL 54, 18.

[25] Cf. Praef. Josue, 1, 9-12: SCh 592, 316.

[26] Homilia in Psalmum 95PL 26, 1181; cf. S. Girolamo, 59 Omelie sui Salmi (1-115), a cura di A. Capone, Opere di Girolamo IX/1, Città Nuova, Roma 2018, 357.

[27] Cf. Vita S. Pauli primi eremitae, 16,2: PL 23, 28; Opere storiche e agiografiche, cit., 111.

[28] Cf. In Isaiam Prol.PL 24, 17; S. Girolamo, Commento a Isaia (1-4), a cura di R. Maisano, Opere di Girolamo IV/1, Città Nuova, Roma 2013, 52-53.

[29] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Dei Verbum, 14.

[30] Cf. ibid.

[31] Cf. ibid., 7.

[32] Cf. Sfântul Ieronim, Ep. 53,5: CSEL 54, 451; Le lettere, a cura di S. Cola, II, Città Nuova, Roma 1997, 54.

[33] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Dei Verbum, 12.

[34] Ibid., 24.

[35] Cf. ibid., 25.

[36] Cf. ibid., 21.

[37] Nr. 56; cf. In Psalmum 147CCL 78, 337-338; S. Girolamo, 59 Omelie sui Salmi (119-149), a cura di A. Capone, Opere di Girolamo IX/2, Città Nuova, Roma 2018, 171.

[38] Cf. Scrisoarea apostolică în formă de Motu Proprio Aperuit illis, 30 septembrie 2019.

[39] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 152.175AAS 105 (2013), 1083-1084.1093.

[40] Cf. Ep. 52,3: CSEL 54, 417.

[41] Cf. VD, 72: AAS 102 (2010), 746-747.

[42] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către artişti (4 aprilie 1999), 5: AAS 91 (1999), 1159-1160.

[43] Cf. Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, 1506.

[44] 25 aprilie 1979: AAS LXXI (1979), 557-559.

[45] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 116: AAS 105 (2013), 1068.

[46] Homilia in Ezech. I, 7: PL 76, 843D.

[47] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 116: AAS 105 (2013), 1068.

[48] Cf. P. Ricœur, Sur la traduction, Bayard, Paris 2004.

[49] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24: AAS 105 (2013), 1029-1030.

[50] L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, 5.6.

[51] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 31: AAS 105 (2013), 1033.

[52] Cf. G. Steiner, After Babel. Aspects of Language and Translation, Oxford University Press, New York 1975.

[53] Cf. Ep. 15,1: CSEL 54, 63.

[54] Ibid., 15,2: CSEL 54, 62-64.

[55] Ibid., 16,2: CSEL 54, 69.

[56] Ibid., 82,2: CSEL 55, 109.

[57] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 99: AAS 105 (2013), 1061.

[58] Ep. 60,10: CSEL 54, 561.

[59] Sulpicius Severus, Dialogus I, 9, 5: SCh 510, 136-138.

[60] Ep. 52,7: CSEL 54, 426.

[61] Homilia de nativitate Domini IV: PL Suppl. 2, 191.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.