Is 63,16b-17; 64,1.3b-8; 1Cor 1,3-9; Mc 13,33-37

„Vegheaţi, căci nu ştiţi când va veni stăpânul casei” (Mc 13, 35).

Viaţa unui om este plină de acţiuni, ea este o luptă, o continuă alegere între diferitele posibilităţi cu un scop de urmat. Viaţa omului este în aşteptarea unui viitor visat, mulţumitor; poate unii aşteaptă salariul, alţii aşteaptă sărbătorile de Crăciun, poate cineva aşteaptă o maşină cadou din partea Moşului şi, cu siguranţă, elevii aşteaptă vacanţa. Dar dacă plasăm tot mai departe timpul fericirii pe care noi îl aşteptăm prin aceste cadouri, poate pentru mulţi nu se va realiza, pentru mulţi această aşteptare se va termina cu un gust amar, în gol, cu un eşec.

Dar există un moment pe care nimeni nu-l poate amâna şi nici nu poate scăpa de el: este vorba despre întâlnirea cu Domnul. Fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, va trebui să dea cont în faţa lui Dumnezeu pentru cele făcute aici pe pământ. De aceea, trebuie să veghem, să fim treji, atenţi şi să reuşim să-l întâlnim pe Domnul care vine.

Timpul Adventului pe care îl începem astăzi înseamnă angajare pentru revizuirea vieţii spirituale, un timp de aşteptare a Domnului în glorie, un timp în care noi creştinii suntem chemaţi să veghem. Dar mulţi dintre noi ne punem întrebarea: Ce înseamnă a veghea? Ce înseamnă a sta treaz? Înseamnă a ne goli mereu de noi înşine, de mândrie, de egoism, de dorinţa după mărirea deşartă; înseamnă a căuta mereu gloria lui Dumnezeu, asemănarea cu Isus, trăirea în har, adică în viaţa cea nouă pe care el ne-a adus-o ca să putem ajunge la Tatăl. A veghea înseamnă angajare la iubire, dar nu conform ideilor noastre, ci conform măsurii noastre de iubire; a veghea mai înseamnă a căuta să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, cum vrea el ca să-l iubim. Aşa face o mamă, atunci când îşi permite o clipă de răgaz în timpul îngrijirii copilului bolnav: doarme, dar inima ei veghează alături de copilul ei.

Se spune că o mamă avea două fete, la care ţinea foarte mult. Într-o zi una dintre ele crezând că poate trăi în lipsa mamei alege să plece de-acasă cu gândul că-i va fi mai bine şi că se va descurca bine chiar şi în lipsa mamei. Dar, după o perioadă îndelungată, după un timp de rătăciri morale, se hotărăşte să meargă acasă şi să-i ceară iertare mamei. În drum spre casă se tot întrebă cum să-i spună mamei, ca s-o poată ierta. Apropiindu-se tot mai mult de casă, un gând o neliniştea: dacă poarta va fi încuiată? Dar ajungând acasă o cuprinsese uimirea, deoarece poarta şi uşa erau descuiate. Înaintând spre casă, o vede pe mama rugându-se rozariul. Fata, cuprinsă de emoţie, o îmbrăţişează pe mama şi o întreabă: De ce te rogi? Iar mama răspunde: Fiica mea, de când ai plecat, eu m-am rugat încontinuu ca tu să te întorci pe drumul de la care te-ai abătut.

O istorioară scurtă, dar plină de învăţături. Iubirea mamei care stă în aşteptare trebuie să ne caracterizeze şi pe noi, mai ales în perioada Adventului. Atitudinea mamei trebuie să fie şi a noastră. De aceea, suntem chemaţi cu toţii la veghere. Şi cum se poate face acest lucru? În primul rând prin rugăciune. A ne ruga nu înseamnă a ne preocupa de ceea ce vom spune. Este suficient să-i spunem Domnului ceea ce ne preocupă.

A ne ruga nu înseamnă a deschide o carte sau memoria, ci a deschide larg inima lui Isus, chiar fără a-i spune nimic. Adesea noi ne rugăm numai când suntem în dificultăţi sau numai când avem nevoie de ceva. De multe ori rugăciunea înseamnă pentru noi doar să cerem pentru a primi. Se spune că dacă o logodnică primeşte din ce în ce mai puţine scrisori de la logodnicul ei, înţelege foarte bine că iubirea sa este pe punctul de a se prăbuşi. Tot aşa, şi noi creştinii, dacă nu mai corespondăm cu Dumnezeu, iubirea noastră faţă de El este în pericol.

Şi profetul Isaia, în prima lectură de azi, ne deschide calea rugăciunii, ne învaţă cum să ne rugăm, cum să-i cerem lui Dumnezeu să vină la noi, să se întoarcă spre noi, pentru a ne ajuta să facem ceea ce vrea El, adică să fim buni, să îndeplinim misiunea pe care a încredinţat-o fiecăruia dintre noi.

Evanghelia pe care ne-o prezintă sfântul Marcu scoate în evidenţă timpul în care stăpânul este plecat într-o călătorie, lăsându-i fiecăruia îndatorirea proprie, iar portarului misiunea de a veghea. Când se va întoarce? Seara? La miezul nopţii? La cântatul cocoşului, sau dimineaţa? La orice oră ar veni, Domnul vrea să fie primit. Pentru aceasta vrea ca noi să veghem, iar acest lucru este de multe ori foarte dificil, şi Domnul o ştie bine. Parabola portarului, alcătuită din puţine cuvinte, este nucleul central al pericopei evanghelice. Rolul portarului este mereu acela de a aştepta, de a fi atent. Acest cuvânt conţine toate sensurile metaforelor folosite de Isus în contextul discursului escatologic. Fiţi atenţi şi vegheaţi! Nu este vorba doar de atenţia minţii, ci în special de cea a inimii şi a întregii vieţi.

Imaginea portarului care veghează, să fie cea a porţii care trebuie să fie deschisă deoarece stăpânul vine pe neaşteptate. Apare aici tocmai imaginea stării în care noi creştinii trebuie să ne aflăm întreg anul, dar în special în această perioadă a Adventului. Portarul stă treaz pentru a-l recunoaşte şi a-l primi pe Domnul atunci când va veni. Dar ceea ce ne poate face să-l recunoaştem pe Domnul este tocmai credinţa noastră, credinţă care este în primul rând un mod de a vedea viaţa, apoi un mod de a trăi, care ne transformă în oameni capabili de a-l recunoaşte pe Domnul.

Dacă în prima lectură profetul Isaia ne-a învăţat cum să ne rugăm, sfântul Paul, în cea de-a doua lectură, ne spune că Dumnezeu a răspuns rugăciunilor noastre prin trimiterea lui Isus. Isus ne este prietenul adevărat, este prietenul omului. Este unul care nu refuză niciodată, aşteaptă să venim mereu la el. Acest lucru se întâmplă şi între prieteni, care abia aşteaptă să se întâlnească, să se vadă unul cu altul, să vorbească. La fel şi creştinul caută prietenia cu Isus. Iar cei care nu-l cunosc trebuie să-l caute, să-l cunoască, să-i ceară sfatul. Unui creştin îi este foarte greu să trăiască în lipsa lui Isus. Pentru un creştin adevărat nu poate trece mult timp fără să-i ceară sfatul lui Isus, să-i explice tot ce face, să-i spună secretele sale.

Ei bine, Isus este întotdeauna pentru noi, are staţia de recepţie mereu în funcţiune; ba, mai mult, se poate spune că el nu aşteaptă altceva decât să poată auzi ceea ce avem noi de spus. Pentru că, dacă vrem să comunicăm cu el, trebuie să-i spunem doar atât: „Isuse, vreau să-ţi spun ceva, eşti gata?” Şi lui îi sunt suficiente doar aceste cuvinte pentru a ne recunoaşte glasul, pentru a ne asculta imediat.

Cel care comunică cu Isus este mai senin, deoarece se simte ajutat, iertat atunci când greşeşte; şi apoi intuieşte voinţa lui Dumnezeu. Aşa cum un prieten este mereu dispus să ne ajute, să nu ne lase singuri în dificultăţi, tot aşa şi Isus ne însoţeşte în fiecare clipă a vieţii noastre. El este un prieten invizibil, dar mereu prezent alături de noi.

Totodată, astăzi aprindem o lumânare din coroana Adventului. Facem acest lucru tocmai ca să-i spunem lui Isus să vină la noi, deoarece noi suntem aici şi îl aşteptăm. Aşa cum Maria a fost alături de Isus în cele mai grele momente din viaţa lui, la fel să fim şi noi alături de Isus şi Maria, mai ales în această perioadă a Adventului, care este un moment de aşteptare şi, totodată, de veghere. Astfel ne îndeamnă şi unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican: „Trebuie să ne străduim să împlinim cu fidelitate îndatoririle pământeşti, călăuziţi de spiritul evanghelic” (GS 43).

De aceea, să veghem şi să ne rugăm tot timpul. Dincolo de toate aşteptările pământeşti legitime, să trăim aşteptarea fericită promisă şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos. Scopul existenţei noastre să nu fie altul, decât acela ca noi să reuşim să fim împreună cu Cristos, în bucuria veşnică a lui Dumnezeu. Iată datoria noastră de creştini, pe care trebuie să o împlinim cu bucurie şi convingere, ca oricine ne ascultă şi ne vede să creadă ceea ce spunem şi prin noi să ajungă la Cristos. Să oferim gândurile noastre, actele de iubire săvârşite în numele său, şi închise în dulapul credinţei, să fie făcute preţioase şi strălucitoare de harul pe care Cristos ni-l dăruieşte încontinuu.

Timpul Adventului, aşadar, să fie un timp de reflexie, de rugăciune, de mortificaţie, de caritate şi veghere. Fiecare dintre noi să facem un program spiritual, pentru ca Adventul să nu treacă fără efect.

Cristi HODEA