Is 53,10-11; Evr 4,14-16; Mc 10,35-45 

Şi în această duminică, Biserica ne invită să medităm asupra iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, iubire revărsată prin Cristos, care s-a Întrupat, s-a făcut om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, a trăit printre noi, a pătimit, a murit, a înviat şi s-a înălţat la ceruri alături de Dumnezeu Tatăl.

Aşadar „Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mc 10,45).

După cum afirma şi sfântul Irineu de Lyon: „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca oamenii să devină fii adoptivi ai Tatălui în Dumnezeu Fiul, pentru ca ei să fie fii în Fiul”.

Şi profetul Isaia, ni-l prezintă pe Mântuitorul ca „slujitorul drept” (cf. Is 53,11), care va suferi, nu pentru păcatele proprii, ci pentru a mijloci în favoarea răscumpărării noastre, ca preţ al mântuirii noastre.

Suntem noi slujitori faţă de ceilalţi? Cel care slujeşte are în vedere binele celorlalţi. Slujitor este cel care se pune la dispoziţia completă a altora şi înţelege în acelaşi timp să-i respecte şi să-i ajute pe ceilalţi.

Aşadar, slujirea este o cheie care ne permite să mergem pe drumul mântuirii. Această disponibilitate totală reprezintă de fapt o iubire autentică. Cel care renunţă la iubire se închide în egoismul său propriu, consideră că nu are nevoie de nimeni, se închide în inima sa.

Servitorul, zdrobit prin suferinţă, este însuşi Isus Cristos, răscumpărătorul oamenilor, care a luat asupra sa păcatele lumii, pentru a ne elibera de orice întinare, de orice pată,  pentru ca să fie Trupul Mistic al lui Cristos, Biserica; curat, imaculat, în faţa tronului lui Dumnezeu.

Slujirea lui Isus Cristos atinge punctul culminant în Moartea sa pe Cruce, pe când noi, eram încă în păcat, aşa cum afirmă şi Sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: „Pe când eram încă neputincioşi, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi. De fapt, cu greu moare cineva pentru un om drept. Poate că pentru un om bun ar îndrăzni cineva să moară. Dar Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi (prin faptul) că, încă pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,6-8). Astfel oamenii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu.

Această reconciliere cu Dumnezeu o invocă şi psalmistul: „Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi speranţa noastră este în tine” (Ps 32,22). Ca şi răspuns al credinţei sale omul trebuie să aibă o atitudine de încredere şi de speranţă faţă de Dumnezeu. Şi este necesar ca el să conştientizeze dependenţa sa ca şi creatură faţă de Creator, Stăpânul Universului.

În acest sens, Isus îi cheamă pe fiii lui Zebedeu, pe ceilalţi apostoli şi pe noi toţi, discipolii săi, să urmăm exemplul său, slujindu-ne unii pe alţii, cu respect, cu o disponibilitate absolută şi cu umilinţă. Înaintea pericopei relatate în Evanghelia de astăzi, Isus le vorbise apostolilor de viitoarea sa Pătimire, Moarte şi Înviere. În această atmosferă apăsătoare, culmea sfidării vine din partea celor doi fii ai lui Zebedeu: Iacob şi Ioan care se frământau în inima lor, deoarece voiau să-şi asigure un loc de cinste în Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind acestea, Isus îi întreabă dacă sunt conştienţi de necesitatea schimbării radicale a vieţii lor. El le aminteşte că, pentru a lua parte la triumful său, nu trebuie ca ei să fie slujiţi, ci este necesar ca ei să slujească pe alţii, asemenea Lui.

Ceilalţi zece apostoli au fost cuprinşi de indignare, auzind dorinţa celor doi, însă Isus îşi continuă argumentarea sa, menţionând că valoarea unei persoane, nu este dată de bunurile pe care le deţine, ci pentru ceea ce este persoana în faţa lui Dumnezeu.

Isus îi invită pe cei doi să nu se aşeze comod în siguranţa leneşă, căutând să ajungă la o prietenie cu ceilalţi, pentru a ajunge la un loc de cinste, mai degrabă este necesar ca ei să practice comuniunea între oameni.

Isus ne slujeşte în sensul că se pune la dispoziţia noastră totală în Sfânta Euharistie, în Tabernacol, dar şi noi trebuie să conştientizăm că avem nevoie de el: ne este indispensabil.

Nu trebuie să avem nici o teamă în a-i cere ajutor în dificultăţile noastre, aşa cum relatează Scrisoarea către Evrei, El ştie să ne înţeleagă pe deplin. Şi El a fost om, pe deplin Fiu al Omului. Marele nostru Preot, continuă slujirea sa faţă de oameni: el este capabil să înţeleagă slăbiciunile noastre, el mijloceşte pentru noi pe lângă Dumnezeu, chemându-ne fără încetare să înţelegem şi noi slăbiciunile fraţilor noştri şi să ne dedicăm cu toată iubirea slujirii lor.

El este asemenea nouă în toate, afară de păcat, este în harul lui Dumnezeu, de aceea să ne apropiem cu încredere de tronul harului, de harul său, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită.

Tendinţa de a ocupa locurile dintâi, de a fi în faţă la ospeţe, tendinţa şi tentaţia de a avea siguranţa bunăstării materiale şi dorinţa de a fi deasupra celorlalţi: acestea sunt ispite care se nasc din egoism, din orgoliu. Atitudinea de a-i subjuga pe alţii,   făcându-ne astfel simţită puterea asupra fraţilor (cf. Mc 10,42), reprezintă un gest  care este într-o totală contradicţie cu atitudinea de slujire a lui Isus Cristos, astfel încât cel care vrea să fie primul între noi „să fie sclavul tuturor” (Mc 10,44). Deoarece „Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mc 10,45).

Evanghelistul Marcu foloseşte expresia: „răscumpărarea celor mulţi” în locul expresiei: „răscumpărarea tuturor”, deoarece deşi Misterul Pascal al lui Cristos are un efect benefic pentru toţi oamenii, nu toţi caută să facă voinţa lui Dumnezeu în viaţa lor şi se dovedesc nevrednici, zădărnicind astfel în ceea ce-i priveşte libertatea adusă de Isus, preferând în continuare sclavia întunericului.

Este mai importantă slujirea, decât dorinţa de a fi deasupra celorlalţi. Într-o familie creştină, doi fraţi în jocul lor, voiau să-l imite pe preotul de la altar. Cel mai mare de la început, a spus că el va fi preotul,  celui mai mic i-a rămas misiunea de ministrant. Nu după mult timp, mama lor a auzit că ei au început să se certe, deoarece cel mai mic, voia să fie şi el „preotul”, la insistenţa ei, cel mai mare a acceptat acest lucru, însă a spus cu voce ridicată: „Bine mamă, dacă el va fi preotul, atunci eu voi fi episcopul”. Desigur, dacă acestea au fost, sunt şi vor fi atitudinile unor copii, mai dureros este când şi cei mari au astfel de atitudini, acţionând după interese meschine, căutând să-i conducă pe ceilalţi. Dacă copii sunt în perioada formării, modelării, caracterului lor, pe parcurs, se maturizează. Cei adulţi, însă, şi-au conturat deja caracterul, personalitatea lor, fie într-un mod onest, fie, din păcate, într-un mod duplicitar.

Conştienţi că Isus Cristos nu a venit să înlăture suferinţa de pe pământ, ci a venit să o umple cu iubirea sa, aşa cum afirma şi monseniorul Vladimir Ghica, care este un model grăitor de sfinţenie pentru noi, să ne rugăm Dumnezeului nostru atotputernic şi veşnic, ca să ne dea harul, să voim întotdeauna ceea ce voieşte El şi să-l slujim pe El şi pe fraţii noştri cu o inimă neîmpărţită.

Sergiu-Felician HÂRJA