Os 6,3-6; Rom 4,18-25; Mt 9,9-13
O tânără din Marea Britanie, care era animatoare a petrecerilor de la Ibiza, s-a convertit, ducând o viaţă creştină exemplară. Decizia ei ar putea stârni mirarea scepticilor. Ce anume poate face posibilă o schimbare atât de radicală a unui stil de viaţă? Tânăra de 27 de ani povesteşte că întâlnirea cu un tânăr creştin, de care s-a şi îndrăgostit, i-a insuflat respect şi iubire de sine. „Am înţeles că trebuie să mă îmbrac şi să mă port într-un anume mod pentru a mă simţi bine. În imaginea pe care o ofer celorlalţi despre mine, se vede propria stimă. Dacă te îmbraci într-un anume mod, just ori greşit, vei fi tratat ca atare. Tânărul care m-a sedus încă de la prima întâlnire mi-a adus dragoste adevărată, nu pasiune falsă şi păcat”, a declarat tânăra.
În viaţa fiecăruia există nenumărate întâlniri. Întâlnim persoane pe care timpul nu le va şterge din cartea propriei vieţi. Suntem, în bună măsură, suma întâlnirilor de care am avut parte, deoarece viaţa ni se schimbă în urma unei întâlniri. Spune-mi cu cine te întâlneşti, ca să-ţi spun cine eşti. Am venit azi la Biserică deoarece Cineva ne-a întâlnit şi ne-a „sedus”: la Botez, Dumnezeu ne-a chemat pe nume şi ne-a scos de pe drumul mare al vieţii, din anonimatul vieţii, pentru a ne pune deoparte, de partea lui Dumnezeu. Sau poate că am venit la biserică deoarece ne-am făcut un obicei din asta, sau dorim să împlinim un precept bisericesc? Cert este că, o dată ce intri cu adevărat în contact cu Dumnezeu – când experimentezi taina bunătăţii şi a milostivirii lui Dumnezeu, care, prin Fiul său dat la moarte pentru păcatele noastre, dar înviat din morţi, ne cheamă pe noi, păcătoşii, la mântuire –, nici cel mai mare scandal apărut în cel mai în vogă ziar nu te mai poate îndepărta de această iubire inefabilă, după cum mărturiseşte şi sfântul Augustin în Confesiuni:
Ai răspândit asupra mea parfumul tău şi eu l-am inspirat şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta.
Dar să recunoaştem că există întâlniri în viaţa noastră care ne descurajează şi chiar pun în umbră întâlnirea noastră cu Dumnezeu: experienţa suferinţei, răutatea atâtor creştini. Aceste întâlniri nefaste pun sub semnul întrebării întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Oare avem cu adevărat o relaţie personală cu Dumnezeu, sau ne folosim de Dumnezeu pentru a ne împlini anumite dorinţe, pentru a ne veni în ajutor în nevoi?
În prima lectură, luată din Cartea profetului Osea, vedem că poporul ales îl invocă pe Dumnezeu pentru a obţine prosperitate, bogăţie, fertilitate: „Va veni la noi ca o ploaie de primăvară, care face pământul să rodească”. Israel îl caută pe Dumnezeu nu pentru a se întâlni, pentru a avea o relaţie personală cu el, ci pentru a obţine nişte beneficii. Însă acest mod de a relaţiona cu Dumnezeu este unul ipocrit, pur instrumental. Bunurile vremelnice pot fi obiectul rugăciunii, dar cu condiţia să-l căutăm pe Dumnezeu pentru el însuşi, pentru că el este singurul Bine, întâlnirea personală pentru care este făcut omul.
De aceea, Dumnezeu, prin gura profetului Osea, îi vorbeşte poporului ales astfel: „Iubire vreau, nu jertfe, şi a-l cunoaşte pe Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”. Nu este condamnată jertfa, nici cultul ca atare (9,4: dispariţia jertfei aduce cu sine pedeapsa). „Osea condamnă jertfa fără suflet, fără iubire şi cunoaştere a lui Dumnezeu, o liturgie fără nicio influenţă asupra vieţii zilnice şi a raporturilor sociale” (C. Hauert). Câţi nu abandonează Biserica din cauza unui scandal provocat de către cei care participă la atâtea Liturghii, dar prin viaţa lor nu dau mărturie despre darul lui Dumnezeu?
Participăm la jertfa euharistică a lui Cristos, dovada supremă a iubirii şi a fidelităţii lui Dumnezeu faţă de alianţa încheiată cu noi, noul popor al lui Dumnezeu. Jertfa noastră să fie iubirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu! „Iubire vreau”, ne spune Dumnezeu, dar nu o iubire „ca norul de dimineaţă” sau „ca roua care dispare de îndată”, nu o iubire inconsistentă, provizorie, epidermică, sentimentală; ci o iubire care cunoaşte, care face experienţa lui Dumnezeu încredinţându-se lui, o iubire încrezătoare. „Să ne grăbim să-l cunoaştem pe Domnul!”, pentru că altfel jertfa noastră nu are sens şi, mai devreme sau mai târziu, o vom abandona, iar iubirea este inconsistentă şi se va stinge. În afara acestei perspective, Dumnezeu rămâne mereu un „obiect”, căruia, chiar dacă ne este drag, îi dăm un „pic” de adulaţie sau câteva „şoapte” de rugăciune şi nu va fi niciodată fiinţa „mai intimă decât noi înşine” (sfântul Augustin), care trebuie să devină unicul „subiect” al vieţii noastre.
Înaintea întâlnirilor meschine care ne descurajează şi ne scandalizează, Biserica ne propune, în lectura a doua, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani, credinţa lui Abraham ca model de întâlnire personală cu Dumnezeu; şi o face în trei etape. Mai întâi, Dumnezeu este cel care are iniţiativa şi îi făgăduieşte lui Abraham că va fi tatăl unui mare număr de popoare. Acestei promisiuni a lui Dumnezeu, Abraham îi răspunde în credinţă. Nota constantă a vieţii sale a fost încrederea absolută în puterea lui Dumnezeu. A crezut atunci când, deşi i se promisese o ţară numai a sa, el rătăcea împreună cu familia. A crezut atunci când, deşi i se făcuse făgăduinţa unui fiu, ajunsese la adânci bătrâneţi incapabil să mai procreeze, în timp ce Sara era sterilă. A crezut chiar şi în acel ceas al încercării, atunci când i s-a cerut să-l jertfească pe unicul său fiu, semn tangibil al împlinirii făgăduinţelor divine. Prin această credinţă constantă, Abraham a fost considerat drept înaintea lui Dumnezeu. În al treilea rând, Abraham inaugurează o istorie în cursul căreia suntem şi noi invitaţi să credem imposibilului: învierea lui Isus. Credinţa lui Abraham nu a fost socotită importantă numai pentru el. Noi avem conştiinţa că credinţa noastră este importantă nu numai pentru noi, dar şi pentru ceilalţi? Exemplul lui Abraham, de abandonare, de încredere, de oferire a întregii vieţi în mâinile lui Dumnezeu, să ne inspire şi pe noi să ieşim din tiparele noastre şi să mergem la drum lăsându-ne purtaţi de mâna salvatoare a Domnului. Credinţa noastră să se întărească din nesiguranţă, din elemente contrare, din întârzieri, din contradicţii! Lui Abraham i-a ajuns promisiunea lui Dumnezeu. Fără adăugiri.
În Evanghelie, apostolul Matei ne relatează prima sa întâlnire personală cu Isus, care i-a marcat întreaga viaţă. Matei era bogat, foarte bogat, nemilos şi de temut; urât de conaţionalii săi, cum este urât cel care îşi face norocul pe tragedia celorlalţi; vândut, deoarece banul l-a făcut să se resemneze în faţa dominaţiei romane; idolatru în ochii fariseilor, deoarece purta în buzunar monede ale Imperiului, care aveau imprimat chipul împăratului. Într-o zi, Isus îl caută la biroul său de vameş. O privire surprinzătoare se aţinteşte asupra lui Matei. Într-o lume care arată o atenţie şi o privire selectivă, avem asigurarea că privirea lui Dumnezeu ne are în vedere pe toţi şi pe fiecare în parte. Se aştepta oare Matei să fie văzut tocmai în acel moment şi în acel loc?
Deşi nu te aştepţi, Dumnezeu te cheamă; nu ţine cont de păcatele tale, de rebeliunile tale, de starea ta de vrăjmăşie cu Dumnezeu. Domnul Isus nu se uită la Matei prin prisma vredniciei lui prezente, ci are în vedere ce va deveni acest om. Matei se aştepta la o mustrare. Dar Isus îi spune simplu: „Urmează-mă!” Rămâne uluit. Creştinismul nu este o religie a meritului, ci experienţa liberă a lui Dumnezeu; este religia întâlnirii cu iubirea milostivă a lui Dumnezeu care merge în căutarea păcătosului pentru a-i deschide un drum ce duce la fericire.
„«Urmează-mă!» Pentru a primi această invitaţie trebuie să nu mai alegem singuri propriul drum”, ne avertizează Papa Benedict al XVI-lea. „A-l urma înseamnă a cufunda propria voinţă în voinţa lui Isus, a-i da cu adevărat precedenţă, a-l pune pe primul loc faţă de tot ceea ce face parte din viaţa noastră: faţă de familie, faţă de muncă, faţă de interesele personale, faţă de noi înşine. Înseamnă a încredinţa propria viaţă lui, a trăi cu el în profundă intimitate, a intra prin intermediul lui în comuniune cu Tatăl în Duhul Sfânt şi, prin urmare, cu fraţii şi surorile”.
O privire şi o chemare surprinzătoare, însă răspunsul la chemare este şi mai surprinzător, pentru că emană din slăbiciune omenească: „Matei s-a ridicat şi l-a urmat”. Cum să fie în stare un păcătos, deprins cu bani mulţi, să răspundă unei asemenea chemări, printr-o decizie totală? Împlinirea materială nu poate suplini sărăcia spirituală. Matei a înţeles că merită să pierzi tot ceea ce oricum este efemer, pentru a câştiga ceea ce nu se poate pierde.
Faptul că organizează un ospăţ în casa lui arată că Matei era convins că a făcut o alegere bună, oferindu-le şi colegilor săi ocazia să-l cunoască pe Mântuitorul. Este surprinzător faptul că o mulţime de vameşi şi păcătoşi au avut îndrăzneala să stea la masă cu Isus. Îndrăzneala lor avea un nume: Matei! Dacă nu era colegul lor cel care dădea masa, aceşti oameni cu siguranţă n-ar fi îndrăznit să se apropie de Isus. Ce rol important au creştinii în evanghelizarea celor din mediul lor: rude, colegi, prieteni!
Istoria evanghelică interpelează prezentul şi provoacă la o decizie. În sărbătoarea sfântului Matei din 1953, tânărul Jorge Mario Bergoglio experimentează, la vârsta de 17 ani, într-un mod special, prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu în viaţa sa. Inima îi este atinsă de pasajul din Evanghelie în care Isus, văzându-l pe vameşul Matei, l-a privit cu iubire milostivă şi i-a spus: „Urmează-mă!” Simte chemarea la preoţie, după exemplul sfântului Ignaţiu de Loyola. Mai apoi avea să devină episcop şi papă. Ca episcop, îşi alege drept motto un fragment din comentariul sfântului Beda Venerabilul la episodul chemării lui Matei, Miserando atque eligendo („deoarece l-a privit cu milostivire şi l-a ales”). Ca papă, îşi păstrează acelaşi moto şi îşi ia numele de Francisc.
Istoria chemării lui Matei este actuală. Acest lucru îl scoate bine în evidenţă tabloul omonim al pictorului Michelangelo Merisi da Caravaggio, precursor al barocului prin tehnica folosită a contrastului între lumină şi întuneric: în timp ce Isus şi Petru sunt îmbrăcaţi cu haine din vechime, toate celelalte personaje care sunt aşezate la masă sunt îmbrăcate în haine moderne.
Când cunoşti cu adevărat iubirea, devii liber, încetezi a mai face socoteli, închizi definitiv registrele. Din păcate, unii s-au specializat în a face calcule, în a aduna impozite, în a impune taxe. A reuşi să-l smulgi din logica economică de piaţă pe Matei, pe omul de azi, şi a-l reda milostivirii este provocarea textelor liturgice din această duminică. Papa Francisc, la predica din a cincea duminică din Postul Mare a anului 2013, spunea: „Mesajul cel mai puternic al lui Isus este milostivirea. El însuşi a spus-o: «Eu nu am venit pentru cei drepţi»; drepţii se îndreptăţesc singuri. […] Isus a venit pentru cei păcătoşi”.
Milostivire – un termen care conţine împreună mizeria realităţii umane şi bogăţia inimii lui Dumnezeu. Celebrarea milostivirii este cultul adevărat pe care Dumnezeu îl cere de la credincioşii săi! Să nu ne fie teamă de întâlnirea cu Domnul! Apoi, să mergem, să nu fim sedentari, închişi într-un depou; şi să învăţăm ce înseamnă: „Milostivire vreau, nu jertfă”.
Octavian-Iulian Nistor