Fap 2,14.22-28; 1Pt 1,17-21; Lc 24,13-35

Suntem în a treia duminică din timpul pascal şi repetăm cel mai mare adevăr al creştinătăţii: Cristos a înviat! Liturgia cuvântului şi, mai ales, Evanghelia, continuând şirul relatărilor despre apariţiile lui Isus de după învierea sa, ne confirmă acest adevăr. Dacă duminica trecută, Duminica Tomei sau a Divinei Îndurări, cum mai este numită, Isus înviat se arată ucenicilor ascunşi într-o casă din Ierusalim, căci ei „încuiaseră uşile de frica iudeilor” (In 20,19), astăzi evanghelistul Luca ne relatează apariţia lui Isus pe drumul spre Emaus.

Dacă primii se ascunseseră speriaţi şi dezamăgiţi în casă, protagoniştii Evangheliei de astăzi au fugit. Au lăsat Ierusalimul, locul unde planurile şi speranţele lor au eşuat, şi, probabil, se îndreptau spre casă pentru a-şi continua viaţa. Însă nu era o călătorie obişnuită, căci „discutau aprins întrei ei” (Lc 24,15). Prin urmare, erau într-o atmosferă de tensiune, de întrebări precum: De ce? Pentru ce? În acest context, intră al treilea personaj, Isus, pe care cei doi ucenici nu-l recunosc. El se apropie de ei şi devine, fără ca ei să-şi dea seama, un însoţitor de drum. Dar nu este unul obişnuit, ci unul neştiutor, căci interesându-se de problema tovarăşilor de drum, aceştia îl întreabă miraţi: „Oare tu eşti singurul dintre toţi cei care au fost la Ierusalim, care nu ştie cele petrecute acolo zilele acestea?” (Lc 24,18) Apoi îi relatează viaţa, patima şi moartea lui Isus, dar şi marea lor dezamăgire: „Noi speram că va fi eliberatorul lui Israel şi, iată, astăzi este deja a treia zi de când s-au petrecut toate acestea” (Lc 24,21).

Ne dăm noi seama de situaţia în care se aflau cei doi ucenici? Moartea lui Isus a distrus orice temei al speranţei lor; totul a fost un faliment. Oare nu experimentăm şi noi în viaţă astfel de momente? De câte ori în viaţă am spus poate: „Dumnezeu ne-a uitat?! Unde este el acum, când suferinţele îmi învăluie viaţa?” În continuarea Evangheliei. vedem că Isus intervine în aceste momente dificile, deşi noi nu-i simţim prezenţa. El, Cel Înviat, vine în întâmpinarea celor doi ucenici şi vrea să-i întărească, să aducă puţină lumină în mintea şi în inima lor întunecată de dezamăgire: „Şi începând cu Moise şi continuând cu profeţii, le-a dovedit din toată Scriptura cele ce se refereau la el” (Lc 24,27), faptul că el, Mesia, „trebuia să sufere toate acestea pentru a intra în slava sa” (Lc 24,26). Deşi inima lor era înflăcărată de cuvintele lui Isus, nici după această lecţie cei doi nu l-au recunoscut. L-au recunoscut însă când, lăsând la o parte preocuparea lor, l-au primit în casa lor şi l-au rugat să ia masa cu ei. Surprinzător este faptul că nu gazda este cea care oferă pâinea, ci Isus, la fel ca la Cina cea de Taină, „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o” (Lc 24,30). În acest moment în care cuvintele şi faptele lui Isus se unesc, ucenicilor li se deschid ochii şi-l recunosc: e Domnul! Iar inima lor înflăcărată de cuvintele lui Isus se umple de bucurie şi de curaj. Se ridică imediat şi se întorc la Ierusalim, deşi era deja o oră târzie, pentru a le da apostolilor marea veste: Cristos a înviat! Ajunşi acolo, au fost întâmpinaţi de cei unsprezece cu aceeaşi mare veste: „Este adevărat, Domnul a înviat şi i s-a arătat lui Simon Petru!” (Lc 24,34)

Cristos a înviat şi continuă să fie prezent în viaţa noastră. El este motivul bucuriei şi al speranţei care trebuie să ardă în inimile noastre şi, de asemenea, să ne inunde întreaga existenţă, pentru ca astfel să fie transmis prin viaţa noastră celorlalţi. Bucuria învierii şi credinţa în Cristos cel înviat i-au determinat pe apostoli şi pe urmaşii lor să plece în lumea întreagă pentru a vesti evanghelia, adică pentru a-l vesti pe Cristos mort şi înviat pentru noi. Acest lucru vedem că-l face sfântul Petru la Ierusalim, după cum ne relatează prima lectură, luată din Cartea Faptele Apostolilor.

Dar ce înseamnă pentru noi evenimentul învierii? A rămas oare doar un eveniment istoric de care ne amintim an de an? Sau este ceva mai mult? Sfântul apostol Petru, în prima sa scrisoare, din care am proclamat a doua lectură, ne spune că patima lui Isus, sângele său vărsat pe cruce, a fost preţul răscumpărării noastre de lumea deşartă (cf. 1Pt 1,18-19). Realizăm noi cu adevărat imensitatea iubirii lui Dumnezeu, care l-a trimis pe Fiul său în lume şi care, vărsându-şi sângele pe cruce, ne-a făcut fiii săi adoptivi? Şi ne vrea fiii săi pentru veşnicie. De aceea, Compendiul Catehismului Bisericii Catolice ne învaţă:

Cel Înviat, învingător al păcatului şi al morţii, este principiul îndreptăţirii şi al învierii noastre: încă de acum ne dă harul înfierii, care este participare reală la viaţa Fiului unul-născut; apoi, la sfârşitul timpurilor, el va învia trupul nostru.

Astfel, în învierea lui Cristos vedem perspectiva învierii noastre. Învierea este punctul de pornire al credinţei noastre şi punctul final al speranţei noastre. Prin urmare, să ne comportăm ca adevăraţi creştini care ştiu că moartea nu are ultimul cuvânt. Dacă Cristos a înviat, şi noi vom învia. Acesta este mesajul sărbătorilor pascale şi al duminicilor care urmează, ba, mai mult, este mesajul fiecărei sfinte Liturghii, în care pregustăm viaţa de comuniune cu Cristos din paradis.

Friedrich Schiller, poet şi dramaturg german, spunea: „Cine a ascultat mesajul pascal nu poate umbla cu faţa tristă şi să trăiască o experienţă lipsită de spirit, care este proprie unuia care nu are nicio speranţă”. Viaţa unui creştin care crede în învierea lui Isus şi care are speranţa învierii viitoare, deci viaţa noastră de creştini, trebuie să fie caracterizată de o bucurie şi de o iubire care să aducă rod, care să motiveze jertfa, rugăciunea, dăruirea noastră faţă de aproapele şi tot binele pe care îl săvârşim.

Învierea noastră este speranţa care sfidează moartea şi fundamentează legătura noastră cu Cristos. Această legătură, care ne poartă împreună cu Cristos în înviere, nu se poate rupe decât prin păcat. Ea poate fi întărită, susţinută, aşa cum ne-am rugat în rugăciunea zilei: reînnoindu-ne zi de zi tinereţea sufletească prin lauda şi cinstirea pe care i-o aducem lui Dumnezeu.

În acest sens, vă invit să ne amintim de sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, care a fost o flacără vie, o pasiune arzândă pentru om şi pentru Dumnezeu. Toată puterea sa şi tot curajul său de a lupta împotriva curentelor care se împotriveau lui Cristos şi Bisericii sale au izvorât din această unică şi neclintită speranţă a învierii veşnice, pe care a exprimat-o prin mii şi mii de discursuri şi predici, dar mai ales prin viaţa sa. Ne amintim de suferinţele sale, de greutatea cu care se deplasa şi vorbea, mai ales în ultimii ani ai vieţii sale; ne amintim cum traversa străzile Bucureştiului pentru a ne aduce nouă, românilor, această credinţă care ne uneşte pe toţi, catolici şi ortodocşi. Chiar dacă trupul nu-l ajuta, avea acea tinereţe sufletească şi acea strălucire a spiritului care izvorăsc din legătura sa intimă cu Cristos şi care înving suferinţa. Această intimitate a sa cu Domnul îşi avea secretul în lauda pe care a adus-o lui Dumnezeu. Şi, pe drept cuvânt, el însuşi a fost o laudă vie adusă lui Dumnezeu. El s-a rugat pentru noi şi ne-a lăsat exemplul său de flacără vie însufleţită şi susţinută de această credinţă, această speranţă neclintită de a fi împreună cu Dumnezeu acum şi dincolo de moarte.

Să-l rugăm pe Cristos înviat să ne dea harul de a nu ne pierde niciodată speranţa în învierea noastră şi să scoatem din ea curajul de a face fapte bune şi de a înainta pe drumul credinţei chiar şi în momentele mai dificile, ştiind că Isus este mereu cu noi, că merge alături de noi, deşi poate nu-i simţim prezenţa, nu-l recunoaştem. Ucenicii de pe drumul spre Emaus l-au recunoscut, într-un final, la frângerea pâinii; şi noi trebuie să-i simţim prezenţa, să-l vedem alături de noi ori de câte ori participăm la jertfa sfintei Liturghii. Numai aşa putem simţi cu adevărat bucuria învierii lui Cristos.

Îi mulţumim Domnului nostru Isus Cristos pentru darul credinţei care ne descoperă realitatea acestei lumi într-o cu totul altă lumină; realitate care cuprinde în sine prezentul şi viitorul nostru, sperând că vom fi într-o zi alături de el, pentru veşnicie.

Tiberiu Budău