Fap 4,32-35; 1In 5,1-6; In 20,19-31
Dragostea faţă de Cristos ne uneşte astăzi la altarul Domnului pentru a celebra Cuvântul lui Cristos, care culminează în sacramentul sfintei Euharistii, hrană ce ne păstrează sufleteşte în bucuria sfintei Învieri a Domnului nostru Isus. După ce am trăit o perioadă plină de har a Postului Mare şi apoi, săptămâna trecută, am celebrat împreună patima, moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos, astăzi, în duminica a doua de după Paşte, când creştinii continuă sărbătoarea glorioasei învingeri a morţii înfăptuită de Isus Cristos, suntem chemaţi să ne bucurăm de eliberarea noastră de sub jugul păcatului.
Noi, cei adunaţi astăzi aici, avem minunatul dar al credinţei, care a fost sădit în inimile noastre prin sacramentul Botezului. Acest dar a crescut şi se face prezent datorită harului lui Cristos, mereu viu, simţit de noi prin ajutorul dat de Biserică în acest sens, prin ambientul familial în care am crescut, prin efortul personal de a păstra şi a ocroti acest dar, iar din toate acestea reiese principala noastră datorie de a-l fructifica şi a-l face să rodească şi în alţii. Deci credinţa este un imbold divin şi, fiind conştientizată în trăirea personală, roadele bucuriei vor fi observate în trăirea comunitar.
Evanghelia de astăzi ne prezintă grupul apostolilor adunaţi, pătrunşi şi ei de acest mister, mai ales atunci când li se arată Cristos glorificat în toată splendoarea. Această apariţie minunată îi uimeşte, îi bucură, lăsându-i plini de admiraţie faţă de Domnul înviat. Dar în acest ambient minunat al apariţiei lui Isus înviat apare, mai târziu, Toma, zis şi necredinciosul, care nu vrea să creadă în nici un chip relatarea minunatei apariţii de către apostoli. Folosindu-ne de imaginaţie, parcă îl vedem pe Toma intrând cu faţa ironică a unui sceptic, iar la vederea chipurilor pline de uimire, bucurie şi încredere a apostolilor faţă de realitatea învierii lui Isus, îi consideră ca pe nişte visători care au avut parte de o halucinaţie minunată, revenindu-i rolul de a-i readuce la realitate prin pura lui raţionalitate. Cum să fie posibil ca un mort să învie? Şi, mai ales, cum se poate ca cineva înviat să apară ca ceva ce poate fi atins? Cam acestea ar fi trecut prin mintea lui Toma, terminând cu exclamaţia: Hai, fiţi serioşi şi reveniţi la realitate!
De câte ori nu ne asemănăm şi noi lui Toma, în aşa fel încât dorim ca totul să fie argumentat clar şi foarte logic, orice element al credinţei noastre să fie supus drastic sistemelor raţionale, iar minunăţia misterului să fie uitată, de unde rezultă o credinţă fragmentară, şi nu puternică, încrezătoare în iluziile omeneşti, care riscă să considere Învierea un splendid mit, în dezavantajul realităţii ei mântuitoare. În nici un caz nu putem renunţa la cercetare şi vigilenţă, numai că peste toate îndoielile noastre ni se cere o încredere deplină în misterul Învierii pe care ni-l descoperă Dumnezeu. Nu este ascuns, inexplicabil, rod al ignoranţei, astfel prin progresul culturii să poată fi pătruns şi dezvăluit ceea ce mai înainte era ascuns.
Pentru creştini, mister înseamnă profunda semnificaţie a unui eveniment, înseamnă planul ascuns al lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. În această perspectivă nu înseamnă că ştim mai mult şi rămâne mai puţin mister; dimpotrivă, ştim mai mult, dar şi mai mare este misterul, în sensul că a-i pătrunde realitatea înseamnă a ne deschide la o minunăţie tot mai mare, în faţa căreia încercăm sentimentul de teamă, pentru că orice fapt şi orice experienţă sunt parte a unui tot care este misterios, teribil şi adorabil în acelaşi timp.
Atitudinea lui Toma, atunci când Isus apare şi-i permite să-i admire rănile, dovedindu-i că este viu, se transformă într-o vie credinţă, capabilă să exclame: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28) Suntem noi capabili să ajungem la această credinţă vie şi nestrămutată de nici o îndoială, încrezătoare în ceea ce ne propune ea spre trăire? Rezolvăm acele momente de îndoială în care credinţa noastră riscă să se piardă? Isus ne spune că nu contează palpabilul, credinţa noastră va fi fericită atunci când vom crede „fără să fi văzut” (In 20,29), atunci când inima noastră nu va fi îndurerată de raţiune, ci va fi lăsată să se bucure de harul lui Cristos, care, înviind pentru noi, ne vrea alături de el.
Credinţa în Învierea Domnului nostru Isus Cristos ni s-a păstrat şi datorită mărturiei apostolilor, mai ales că, după cum ne prezintă prima lectură de astăzi, luată din Faptele Apostolilor, ei „dădeau mărturie cu multă putere despre Învierea Domnului nostru Isus Cristos şi ei toţi se bucurau de mult har” (Fap 4,33). Prima comunitate, după cum ne descrie prima lectură, „era o singură inimă şi un singur suflet” (Fap 4,32). Erau fericiţi pentru că erau uniţi, iar bunurile avându-le în comun, nimănui nu-i lipsea nimic într-o viaţă trăită în armonie. Acest fapt nu poate să fie decât rodul unei mari credinţe în Isus Cristos, pe care îl făceau prezent prin viaţa lor, plină de bucurie şi dăruire. După cum putem observa, mulţi dintre ei nu au avut nevoie să atingă rănile lui Cristos ca astfel să-şi ofere acceptul faţă de evenimentul Învierii, dimpotrivă, s-au mulţumit cu acel nevăzut, totuşi real, ca să aibă o viaţă exemplară până şi pentru noi astăzi. În acest sens, Catehismul Bisericii Catolice evidenţiază credinţa ca pe
un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează. Dar credinţa nu este un act izolat. Nimeni nu poate să creadă singur, după cum nimeni nu poate să trăiască singur. Nimeni nu şi-a dăruit singur credinţa, după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie s-o transmită altora. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră (CBC 166).
Această realitate pe care o subliniază Catehismul ne-o transmite şi prima comunitate prezentată de Faptele Apostolilor, dovedind că totul se întemeiază pe comuniune, iar credinţa fără acest fapt de a fi împreună moare sau cel puţin rămâne fără rost, deoarece nu creştem cu nimic în apropierea de Cristos. Din această comuniune rezultă iubirea, care va fi mai autentică cu cât mai mult ne vom dărui celorlalţi, dăruire ce se realizează în viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi prin observarea reciprocă a aproapelui, atât cu bucuriile, cât, mai ales, cu necazurile sale, şi aceasta, numai dacă vrem ca viaţa de comunitate să se realizeze în mod divin, aşa cum ne-o dovedeşte prima comunitate.
Tot în sensul comuniunii, lectura a doua a acestei zile, luată din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan, ne prezintă credinţa ca fiind „victoria cu care a învins lumea” (1In 5,4), semnul aceluia „născut din Dumnezeu” (1In 5,1), iar toate acestea sunt rodul iubirii lui Dumnezeu, căreia îi putem fi fideli în împlinirea poruncilor lui. Astfel, credinţa noastră se transformă în viaţa ancorată în cea a lui Cristos care în acelaşi timp ne apropie de fraţii noştri, din ambientul de zi cu zi, în aşa fel încât abia atunci putem vorbi de o pretenţie de a-l putea vedea pe Cristos.
Se povesteşte că în fiecare zi, pe la amiază, un tânăr venea pe la biserică, rămânea câteva minute la intrare şi apoi pleca. Purta o cămaşă în carouri şi blugi tăiaţi, ca toţi tinerii de vârsta sa, de la acea vreme. Avea în mână o pungă de hârtie cu sandwich-uri pentru prânz. Suspicios, parohul l-a întrebat ce căuta pe acolo. Se gândea că, în vremea noastră, hoţii sunt în stare să dea atacuri şi în biserică. „Vin să mă rog”, a răspuns tânărul. „Să te rogi? Dar cum poţi să te rogi aşa repede?”, întrebă părintele. „Ei bine … mă prezint la prânz, în fiecare zi, în această biserică şi spun doar atât: «Isuse, sunt Jim» şi apoi mă duc. Ştiu că rugăciunea mea este neînsemnată, dar sunt convins că el mă ascultă”. La câteva zile după aceasta, în urma unui accident la locul de muncă, tânărul a fost dus la spital, având câteva fracturi foarte dureroase. Stătea într-o încăpere împreună cu alţi bolnavi. Prezenţa sa acolo a schimbat întregul pavilion. După câteva zile, salonul său a devenit loc de întâlnire pentru toţi pacienţii din saloanele învecinate. Tineri şi bătrâni, bolnavii îşi dădeau întâlnire lângă patul său, iar el avea un surâs şi o vorbă de îmbărbătare pentru toţi. A venit să-l vadă şi parohul; însoţit de o infirmieră, el s-a apropiat de patul tânărului. „Mi s-a spus că eşti foarte îngândurat, dar, cu toate astea, ştii să-i mângâi pe cei din jur. Cum reuşeşti s-o faci?” „Datorită cuiva care mă vizitează în fiecare zi la amiază”. Infirmiera a intrat în vorbă: „Dar nu vine nimeni la amiază!” „Ba da! Vine zi de zi, apare în uşa salonului şi spune: «Jim, sunt Isus». Şi apoi pleacă”.
Această întâmplare ne oferă un exemplu de credinţă simplă din partea unui tânăr poate plictisitor la o primă vedere, dar deosebit de profund prin acea convingere puternică a lui că este ascultat chiar în neînsemnata lui rugăciune. Credinţa lui devine de neînvins chiar şi în momentele grele, având puterea să-i mângâie pe ceilalţi din jur, deoarece Cristos era cu el şi, astfel, credinţa lui era deplină. Şi noi avem posibilitatea acestei credinţe simple, profunde şi depline, trăind în mod real în biserică, locul unde este duhul lui Cristos, locul unde se găseşte mântuirea noastră şi, după cum ne spune marele scriitor creştin Tertulian, „locul unde credinţa este îmbrăcată de Duhul Sfânt şi hrănită de Euharistie”.
Papa Benedict al XVI-lea, răspunzând la nişte întrebări despre credinţă, în cartea Sarea pământului, afirmă:
Credinţa este mai întâi rădăcina cu ajutorul căreia viaţa prinde contur, este hotărârea primordială de a-l recunoaşte şi de a-l accepta pe Dumnezeu. Credinţa se sprijină în esenţa ei pe faptul de a accepta de la Dumnezeu calitatea de a fi iubit de el şi, de aceea, credinţa nu înseamnă doar să-i spui lui DA, ci şi creaţiei, creaturilor şi, mai ales, omului, să încerci să vezi în fiecare o imagine a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, să devii cineva care iubeşte.
În timpurile noastre nu găsim de multe ori un context propice care să favorizeze credinţa noastră. În contrast cu această realitate, avem datoria de a fi senini, bucuroşi de viaţa pe care o avem şi plini de speranţă pentru viaţa viitoare, iar peste toate să fim conştienţi de prezenţa reală a lui Cristos în existenţa noastră. Să privim cu atenţie la necredinţa lui Toma din care să deducem inutilitatea ei, pentru că prin ea riscăm frământări ireale şi dăunătoare, apoi, cerând neîncetat credinţa de la Dumnezeu, să putem invoca din toată inima, împreună cu Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”.
Petru MEDVEŞ