Categorii

„Nimeni nu se mântuiește singur. Pace şi fraternitate”. Întâlnirea internațională de rugăciune pentru pace promovată de Comunitatea „Sfântul Egidiu”

Bazilica „Santa Maria in Aracoeli” – Piazza del Campidoglio

Omilia Sfântului Părinte în timpul rugăciunii creştinilor

Este un dar să ne rugăm împreună. Mulţumesc şi vă salut cu afect pe voi toţi, îndeosebi pe Sanctitatea Sa patriarhul ecumenic, fratele meu Bartolomeu, şi pe dragul episcop Heinrich, preşedinte al Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania. Din păcate, preasfinţitul arhiepiscop de Canterbury, Justin, nu a putut să vină din cauza pandemiei.

Textul din Pătimirea Domnului pe care l-am ascultat se situează imediat înainte de moartea lui Isus şi vorbește despre ispita care se abate asupra Lui, epuizat pe cruce. În timp ce trăieşte momentul cel mai înalt al durerii şi al iubirii, mulţi, fără milă, năpustesc asupra Lui un refren: „Salvează-te pe tine însuți!” (Mc 15,30). Este o ispită crucială, care îi atacă pe toţi, şi pe noi creştinii: este ispita de a ne gândi să ne salvăm numai pe noi înșine sau propriul grup, de a avea în cap numai propriile probleme şi propriile interese, în timp ce tot restul nu contează. Este un instinct foarte uman, însă rău, şi este ultima provocare adusă Dumnezeului răstignit.

Salvează-te pe tine însuți. spun asta mai întâi „cei care treceau” (v. 29). Erau oameni obișnuiți, care l-au auzit pe Isus vorbind şi l-au văzut făcând minuni. Acum îi spun: „Salvează-te pe tine însuți, coboară de pe cruce”. Nu aveau milă, ci voinţă de miracole, să-l vadă coborând de pe cruce. Poate că şi noi am prefera uneori un dumnezeu spectaculos şi nu compătimitor, un dumnezeu puternic în ochii lumii, care se impune cu forţa şi îl pune pe fugă pe cel care ne vrea rău. Însă acesta nu este Dumnezeu, este eu-l nostru. De câte ori vrem un dumnezeu după măsura noastră, în loc să devenim noi după măsura lui Dumnezeu; un dumnezeu ca noi, în loc să devenim noi asemenea Lui! Însă în felul acesta în locul adorării lui Dumnezeu preferăm cultul eu-lui. Este un cult care crește şi se alimentează cu indiferența faţă de celălalt. De fapt, pe acei trecători Isus era de interes numai pentru a satisface voințele lor. Însă, redus la un rebut pe cruce, nu mai era de interes. Era în faţa ochilor lor, însă departe de inima lor. Indiferența îi ținea departe de adevărata faţă a lui Dumnezeu.

Salvează-te pe tine însuți. În următorul moment vin arhiereii şi cărturarii. Erau cei care l-au condamnat pe Isus pentru că reprezenta un pericol pentru ei. Însă toţi suntem specialiști în a pune pe cruce pe ceilalți numai să ne salvăm pe noi înșine. În schimb, Isus se lasă pironit pentru a ne învăța să nu descărcăm răul asupra celorlalți. Acei conducători religioși îl acuză tocmai din cauza celorlalți: „Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva!” (v. 31). Îl cunoșteau pe Isus, îşi aminteau de vindecările şi eliberările pe care le-a făcut şi fac o legătură maliţioasă: insinuează că a salva, a ajuta pe alţii nu aduce niciun bine; El, care s-a dedicat aşa de mult pentru alţii, se pierde pe sine însuși! Acuza este batjocoritoare şi se îmbracă în termeni religioși, folosind de două ori verbul a salva. Însă „evanghelia” lui salvează-te pe tine însuți nu este Evanghelia mântuirii. Este evanghelia apocrifă cea mai falsă, care pune crucile asupra celorlalți. În schimb, Evanghelia adevărată ia asupra sa crucile celorlalți.

Salvează-te pe tine însuți. În sfârşit, şi cei răstigniți cu Isus se unesc cu climatul de provocare împotriva Lui. Cât de ușor este de criticat, de a vorbi împotrivă, de a vedea răul în ceilalți şi nu în noi înșine, ajungând la descărcarea vinelor asupra celor mai slabi şi marginalizați! Însă, de ce acei răstigniți se confruntă cu Isus? Pentru că nu-i ia jos de pe cruce. Îi spun: „Salvează-te pe tine însuți şi pe noi!” (Lc 23,39). Îl caută pe Isus numai pentru a rezolva problemele lor. Însă Dumnezeu nu vine atât pentru a ne elibera de probleme, care vin mereu, ci pentru a ne salva de adevărata problemă, care este lipsa de iubire. Acesta este motivul profund al relelor noastre personale, sociale, internaționale, ambientale. A ne gândi numai la noi înșine este tatăl tuturor relelor. Însă unul dintre răufăcători îl observă pe Isus şi vede în El iubirea blândă. Şi obține paradisul făcând un singur lucru: mutând atenţia de la el la Isus, de la el la Cel care era lângă el (cf. v. 42).

Iubiți fraţi şi surori, pe Calvar a avut loc marele duel între Dumnezeu venit ca să ne mântuiască şi omul care vrea să se mântuiască pe sine însuși; între credinţa în Dumnezeu şi cultul eu-lui; între omul care acuză şi Dumnezeu care scuză. Şi a venit victoria lui Dumnezeu, milostivirea sa a coborât asupra lumii. De pe cruce a izvorât iertarea, s-a renăscut fraternitatea: „Crucea ne face fraţi” (Benedict al XVI-lea, Cuvinte la sfârşitul Via Crucis, 21 martie 2008). Brațele lui Isus, deschise pe cruce, marchează o cotitură, pentru că Dumnezeu nu arată cu degetul spre cineva, ci îmbrățișează pe fiecare. Pentru că numai iubirea stinge ura, numai iubirea învinge până la capăt nedreptatea. Numai iubirea face loc celuilalt. Numai iubirea este calea pentru comuniunea deplină între noi.

Să privim la Dumnezeul răstignit şi să-i cerem Dumnezeului răstignit harul de a fi mai uniţi, mai fraterni. Şi atunci când suntem tentați să urmăm logicile lumii, să ne amintim de cuvintele lui Isus: „Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva” (Mc 8,35). Ceea ce în ochii omului este o pierdere, pentru noi este mântuirea. Să învățăm de la Domnul, care ne-a mântuit golindu-se pe sine însuși (cf. Fil 2.7), devenind altul: din Dumnezeu om, din spirit carne, din rege servitor. Ne invită şi pe noi să „devenim alţii”, să mergem spre alţii. Cu cât vom fi mai alipiți de Domnul Isus, cu atât vom fi mai deschiși şi „universali”, pentru că ne vom simți responsabili pentru ceilalți. Şi celălalt va fi calea pentru a ne salva pe noi înșine: fiecare celălalt, fiecare ființă umană, oricare ar fi istoria sa şi crezul său. Începând de la săraci, de la cei mai asemănători cu Cristos. Marele arhiepiscop de Constantinopol, sfântul Ioan Gură de Aur, a scris că „dacă n-ar exista săracii, în mare parate ar fi demolată mântuirea noastră” (Despre Scrisoarea a II-a către Corinteni, XVII, 2). Domnul să ne ajute să mergem împreună pe calea fraternității, pentru a fi martori credibili ai Dumnezeului celui viu.

________________

Discursul Sfântului Părinte Francisc

Iubiți fraţi şi surori,

Este motiv de bucurie şi recunoștință faţă de Dumnezeu să pot întâlni aici în Campidoglio, în inima Romei, iluştri lideri religioși, stimate autorități şi numeroşi prieteni ai păcii. Ne-am rugat, unii aproape de alţii, pentru pace. Îl salut pe domnul preşedinte al Republicii Italiene, domnul Sergio Mattarella. Şi sunt bucuros să mă întâlnesc cu fratele meu, Sanctitatea Sa patriarhul ecumenic Bartolomeu. Apreciez mult că, în pofida dificultăților de călătorie, el şi alte personalități au voit să participe la această întâlnire de rugăciune. În spiritul Întâlnirii de la Assisi, convocată de sfântul Ioan Paul al II-lea în 1986, Comunitatea „Sfântul Egidiu” celebrează anual, din oraș în oraș, acest eveniment de rugăciune şi dialog pentru pacea între credincioşii din diferite religii.

În acea viziune de pace exista o sămânță profetică ce, pas după pas, mulțumire fie lui Dumnezeu s-a maturizat, cu întâlniri inedite, acțiuni de împăciuire, noi gânduri de fraternitate. De fapt, întorcându-ne în urmă, în timp ce din păcate întâlnim în anii trecuți fapte dureroase, precum conflicte, terorism sau radicalism, uneori în numele religiei, trebuie să recunoaștem în schimb pașii rodnici în dialogul dintre religii. Este un semn de speranţă care ne incită să lucrăm împreună ca fraţi: ca fraţi. Astfel am ajuns la importantul Document despre Fraternitate pentru pacea mondială şi conviețuirea comună, pe care l-am semnat cu marele imam de Al-Azhar, Ahmed al-Tayyeb, în 2019.

De fapt, „porunca păcii este înscrisă în adâncul tradițiilor religioase” (Enciclica Fratelli tutti [FT], 284). Credincioşii au înțeles că diversitatea de religie nu justifică indiferența sau duşmănia. Mai mult, pornind de la credinţa religioasă putem deveni artizani de pace şi nu spectatori inerți ai răului războiului şi al urii. Religiile sunt în slujba păcii şi a fraternității. Pentru aceasta, şi această întâlnire îi determină pe liderii religioși şi pe toţi credincioşii să se roage cu insistență pentru pace, să nu se resemneze niciodată cu războiul, să acționeze cu forţa blândă a credinţei pentru a pune capăt conflictelor.

Este nevoie de pace! Mai multă pace! „Nu putem rămâne indiferenți. Astăzi lumea are o arzătoare sete de pace. În multe țări se suferă datorită războaielor, adesea uitate, însă mereu motiv de suferinţă şi sărăcie” (Discurs la Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace, Assisi, 20 septembrie 2016). Lumea, politica, opinia publică riscă să capete obișnuinţă cu răul războiului, ca însoțitoare naturală a istoriei popoarelor. „Să nu ne oprim asupra discuţiilor teoretice, să luăm contact cu rănile, să atingem carnea celui care suferă daunele. […] Să acordăm atenţie refugiaților, celor care au îndurat radiaţii atomice şi atacurile chimice, femeilor care şi-au pierdut copiii, copiilor mutilaţi sau privați de copilăria lor” (FT, 261). Astăzi, durerile războiului sunt agravate şi de pandemia Coronavirusului şi de imposibilitatea de a avea acces la îngrijirile necesare, în multe țări.

Între timp, conflictele continuă, şi cu ele durerea şi moartea. A pune capăt războiului este o datorie neamânabilă a tuturor responsabililor politici în faţa lui Dumnezeu. Pacea este prioritate fiecărei politici. Dumnezeu va cere cont, celui care nu a căutat pacea sau a alimentat tensiunile şi conflictele, din toate zilele, lunile, anii de război care au trecut şi care au lovit popoarele!

Cuvântul Domnului Isus se impune prin înțelepciunea sa profundă: „Pune-ți sabia la locul ei – spune El –, căci toţi cei care pun mâna pe sabie de sabie vor pieri” (Mt 26,52). Cei care scot sabia, eventual crezând că rezolvă în grabă situaţii dificile, vor experimenta asupra lor, asupra celor dragi ai lor, asupra țărilor lor, moartea care vine de la sabie. „Destul!” (Lc 22,38), spune Isus atunci când discipolii îi arată două săbii, înainte de Pătimire. „Destul!”: este un răspuns fără echivoc faţă de orice violență. Acel „destul!” al lui Isus depășește secolele şi ajunge puternic până la noi astăzi: destul cu săbiile, armele, violenţa, războiul!

Sfântul Paul al VI-lea, la Națiunile Unite în 1965, a transmis acest apel spunând: „Să nu mai fie niciodată războiul!”. Aceasta este implorarea noastră a tuturor, a bărbaților şi a femeilor de bunăvoință. Este visul tuturor căutătorilor şi artizanilor păcii, foarte conștienți că „fiecare război face lumea mai rea decât a găsit-o” (FT, 261).

Cum se poate ieşi din conflicte blocate şi cangrenate? Cu se pot desface nodurile încâlcite ale atâtor lupte armate? Cum se pot preveni conflictele? Cum se pot împăciui stăpânii războiului sau cei care se încred în forţa armelor? Niciun popor, niciun grup social nu va putea obține singur pacea, binele, siguranța şi fericirea. Niciunul. Lecția pandemiei recente, dacă vrem să fim onești, este „conştiinţa că suntem o comunitate mondială care navighează în aceeaşi barcă, unde răul unuia este în dauna tuturor. Ne-am amintit că nimeni nu se salvează singur, că ne putem salva numai împreună” (FT, 32).

Fraternitatea, care izvorăște din conştiinţa că suntem o unică omenire, trebuie să pătrundă în viaţa popoarelor, în comunităţi, printre guvernanți, în întâlnirile internaționale. Astfel se va forma conştiinţa că numai împreună ne salvăm, întâlnindu-le, negociind, încetând să luptăm, reconciliindu-ne, moderând limbajul politicii şi al propagandei, dezvoltând parcursuri concrete pentru pace (cf. FT, 231).

Suntem împreună în această seară, ca persoane din diferite tradiții religioase, pentru a comunica un mesaj de pace. Acest lucru manifestă clar că religiile nu vor războiul, dimpotrivă îi dezmint pe cei care sacralizează violenţa, cer tuturor să se roage pentru reconciliere şi să acționeze pentru ca fraternitatea să deschidă noi cărări de speranţă. De fapt, cu ajutorul lui Dumnezeu, este posibil de construit o lume de pace, şi astfel, fraţi şi surori, să ne salvăm împreună. Mulţumesc.

________________

Apel de pace

Veniţi la Roma în „spiritul de la Assisi”, uniţi spiritual cu credincioşii din toată lumea şi cu femeile şi bărbații de bunăvoință, ne-am rugat unii alături de alţii pentru a implora asupra acestui pământ al nostru darul păcii. Am amintit rănile omenirii, avem în inimă rugăciunea tăcută a atâtor suferinzi, prea des fără nume şi fără glas. Pentru aceasta ne angajăm să trăim şi să propunem solemn responsabililor statelor şi cetățenilor din lume acest Apel de Pace.

În această piață Campidoglio, puţin după marele conflict războinic pe care istoria îl aminteşte, națiunile care s-au luptat au încheiat un pact, întemeiat pe un vis de unitate, care după aceea s-a realizat: Europa unită. Astăzi, în acest timp de dezorientare, loviți de consecințele pandemiei de Covid-19, care amenință pacea mărind inegalitățile şi fricile, spunem cu putere: nimeni nu se poate salva singur, niciun popor, nimeni!

Războaiele şi pacea, pandemiile şi îngrijirea sănătății, foamea şi accesul la hrană, încălzirea globală şi sustenabilitatea dezvoltării, mutările de populaţii, eliminarea riscului nuclear şi reducerea inegalităților nu se referă numai la fiecare națiune. Înţelegem asta mai bine astăzi, într-o lume plină de conexiuni, dar care adesea pierde sentimentul fraternității. Suntem surori şi fraţi, toţi! Să-l rugăm pe Cel Preaînalt ca, după acest timp de încercare, să nu mai fie „ceilalți”, ci un mare „noi” bogat în diversitate. Este timpul de a visa din nou cu îndrăzneală că pacea este posibilă, că pacea este necesară, că o lume fără războaie nu este o utopie. Pentru aceasta vrem să spunem încă o dată: „Să nu mai fie niciodată războiul!”.

Din păcate, războiul a ajuns din nou să pară pentru mulţi o cale posibilă pentru soluționarea controverselor internaționale. Nu este aşa. Înainte ca să fie prea târziu, vrem să amintim tuturor că războiul lasă mereu lumea mai rea de cum a găsit-o. Războiul este un eșec al politicii şi al omenirii.

Facem apel la guvernanți, pentru ca să refuze limbajul dezbinării, sprijinite adesea de sentimente de frică şi de neîncredere, şi să nu se întreprindă căi fără întoarcere. Să privim împreună la victime. Există atâtea, prea multe conflicte încă deschise.

Responsabililor statelor le spunem: să lucrăm împreună la o nouă arhitectură a păcii. Să ne unim forţele pentru viaţă, sănătate, educație, pace. A venit momentul de a utiliza resursele folosite pentru a produce arme tot mai distructive, făcătoare de moarte, pentru a alege viaţa, a îngriji omenirea şi casa noastră comună. Să nu pierdem timp! Să începem de la obiective posibile: să ne unim deja astăzi eforturile pentru a stopa răspândirea virusului până când vom avea un vaccin care să fie capabil şi accesibil pentru toţi. Această pandemie ne aminteşte că suntem surori şi fraţi de sânge.

Tuturor credincioșilor, femeilor şi bărbaților de bunăvoință, le spunem: să devenim cu creativitate artizani ai păcii, să construim prietenie socială, să ne însușim cultura dialogului. Dialogul leal, perseverent şi curajos este antidotul pentru neîncredere, pentru dezbinări şi pentru violență. Dialogul soluţionează în rădăcină motivațiile războaielor, care distrug proiectul de fraternitate înscris în vocația familiei umane.

Nimeni nu se poate simți chemat în afară. Toţi suntem coresponsabili. Toţi avem nevoie să iertăm şi să fim iertați. Nedreptățile lumii şi ale istoriei se vindecă nu cu ura şi răzbunarea, ci cu dialogul şi iertarea.

Fie ca Dumnezeu să inspire aceste idealuri în noi toţi şi acest drum pe care-l parcurgem împreună, plăsmuind inimile fiecăruia şi făcându-ne mesageri ai păcii.

Roma, Campidoglio, 20 octombrie 2020

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.