Categorii

Neliniștit pentru că este sfânt. La 13 iunie comemorarea liturgică a lui Anton de Padova

Papa Francisc începe scrisoarea sa pentru al optulea centenar al vocației franciscane a lui Fernando Martins de Bulhões – tânărul canonic regular augustinian devenit după aceea Anton, şi pe care-l cunoaștem ca „Anton de Padova” sau „Anton de Lisabona” – cu o descriere foarte scurtă a evenimentelor pe care le sărbătorim. Impresionează în primele concepte prezentate de pontif două cuvinte cheie: martiriu şi convertire.

La începuturile vocației sale franciscane, Fernando nu-l întâlnise pe Francisc de Assisi, ci pe fraţii săi: o comunitate care lăsa să transpară Evanghelia. Ceea ce îl impresionează din această comunitate este mărturia de viaţă marcată de radicalitate şi de martiriu. Aş spune că acesta este cel mai genuin drum vocațional: a ne pune întrebări cu privire la propria viaţă pornind de la mărturia celor care o oferă lui Dumnezeu şi altora.

În întâlnirile mele cu fraţii din toată lumea, pot să verific câți sunt tinerii intrați în ordin fascinați de mărturia martirilor, în special a acelor confrați care în ultimele decenii şi-au vărsat sângele pentru cauza împărăției lui Dumnezeu şi pentru dreptatea sa. Nu atât cuvintele, ci dăruirea de sine este ceea ce se evidenţiază în mărturie.

Cu termenul „convertire” este descrisă nu schimbarea radicală a vieţii unui hoț, a unui răufăcător, ci a unui tânăr canonic regular augustinian. Impresionează mult că papa foloseşte acest cuvânt cu referință la schimbarea vocației lui Fernando (din canonic în franciscan). Ce înseamnă? Oare că el trăia, drept canonic regular augustinian, o viaţă cu morală îndoielnică sau o existență nesemnificativă? Ştim că tânărul Fernando nu era un conformist: dimpotrivă, deja întreprinsese – în structurile monahale ale canonicilor – un drum de convertire profundă, de cunoaștere a Cuvântului şi de fidelitate. Însă convertirea, aşa cum este descrisă în cuvintele papei Francisc, comportă „decizia de a trăi curajos Evanghelia” şi „a face o cotitură” în propria viaţă, până acolo să trecem de la o aranjare confortabilă la logica unui Dumnezeu care ne vrea „în ieșire”.

De fapt, structurile au puterea de a ne anestezia. Alegerile fixe şi încheiate pot uneori să ne pună în modalitatea inerţiei. Așadar, convertire înseamnă a avea în inimă pasiunea iubirii de dăruire, precum şi urechile deschise în căutarea constantă a ceea ce înseamnă a trăi cu determinare Evanghelia.

Prezentând naufragiul lui Anton, papa Francisc face o referință directă la istoria „atâtor fraţi şi surori ai noştri” care ajung în bărci în Italia, în Europa, traversând în mod precar marea în căutarea unui viitor mai bun. Însă acea istorie a unei călătorii abătute de furtuni, şi a respectivului naufragiu, este considerată de papa Francisc ca un „plan providențial al lui Dumnezeu”, prin intermediul căruia Anton îl întâlnește pe Francisc de Assisi.

Pot să văd în acest soi de provocare interpretativă a papei o invitaţie reînnoită nu numai să ne încredem în Providența divină, ci şi să devenim noi „plan providențial al lui Dumnezeu” pentru cel care se află în nevoie, în necesitate, în marginalitate; acest lucru este valabil în mod special pentru acei „fraţi şi surori ai noştri” ajunși pe calea mării.

Gândindu-se în special la tineri, papa Francisc vorbește despre rodnicia vieţii: „A face rodnic drumul fiecăruia”. Aici apar alte două concepte cheie: împărtășire şi pasiune. Sfântul Anton este bine cunoscut pentru capacitatea sa de „împărtășire cu dificultățile familiilor, ale săracilor şi suferinzilor” şi pentru „pasiunea faţă de adevăr şi dreptate”, lucruri care într-adevăr nu pot să ne lase în pace. De aici se naște un alt tip de martiriu: martiriul dăruirii de sine, martiriul consumării în munca pentru ceilalți, recunoscuți ca „fraţi şi surori”.

Dacă se vorbește de rodnicie, înseamnă că în vreo parte există pericolul sterilității. Unde s-ar afla acest pericol? Acolo unde nu există nicio pasiune, sau unde pasiunea nu este îndreptată spre adevăr şi spre dreptate; acolo unde nu se împărtășește nicio dificultate cu nimeni, unde nu suntem dispuși să îndurăm nicio incomoditate.

Se pare că aici papa Francisc indică un lucru foarte important: nu există o viaţă creştină, călugărească, aptă să fie simultan „închidere în sine pentru a rămâne în pace” şi „a genera viaţă pentru alţii”. Nu este posibil! Cel care are copii mici ştie că propria odihnă nu este liniară, casa este destul de dezordonată şi pereții acoperiți de desenele copiilor, că duminica nu se doarme mai mult decât în restul săptămânii. Rodnicia nu înseamnă niciodată liniște, ordine, liniaritate, precizie. De fapt, este foarte probabil ca, dacă trăim o viaţă liniștită şi nederanjată, în sfântă pace şi supraordonată, fără pasiunea Iubirii, să moară în noi capacitatea şi bucuria de a genera viaţă pentru alţii, în alţii.

Împărtăşirea dificultăților aproapelui este o formă foarte fină de rodnicie. Anton este prezentat în scrisoare ca unul care a împărtășit dificultățile cu cei mai suferinzi. Subtilitatea acestei rodnicii este, într-adevăr, aceea a Domnului: nu este vorba numai de a fi buni sau solidari cu alţii, ci de a împărtăși necesităţile, tulburările, destinele lor. Isus nu i-a săturat pe toţi, ci şi-a dat viaţa pentru toţi. Acest pasaj din scrisoare este foarte franciscan, foarte revoluționar. Francisc de Assisi n-a făcut îndeosebi lucruri pentru cei săraci, ci a trăit cu săracii şi – chiar – printre leproși.

Papa prezintă şi cuvintele sfântului Anton: „Îl văd pe Domnul meu” şi îşi îndreaptă gândul spre capacitatea de a citi realitatea în manieră simbolică, adică descoperind într-o realitate o altă realitate tainică: „Este necesar «a-l vedea pe Domnul» pe chipul fiecărui frate şi soră, oferind tuturor mângâiere, speranţă şi posibilitate de întâlnire cu Cuvântul lui Dumnezeu pe care să ancorăm propria viaţă”.

Scriu din conventul „Cei doisprezece sfinţi apostoli” (Santi XII Apostoli), la Roma, unde – concret în bazilica omonimă adiacentă – se păstrează relicvele sfântului Filip. Chiar apostolul Filip îi cere lui Isus: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Isus îi răspunde: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl” (In 14,8-9a). În afară de asta, acelaşi Isus spune despre sine: „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40). Putem să-l vedem pe Domnul în cei cărora le este foame şi sete, în cei străini, în cei încarcerați, în cei bolnavi, în cei fără acoperiș sau fără haine: ei sunt ca un sacrament al său. În Isus îl vedem pe Tatăl şi Iubirea sa; în cei suferinzi îl descoperim pe Isus.

Pentru a reuși să vedem aşa, avem nevoie de o luminozitate specială în inimă, în spirit, în ochi: o luminozitate pe care Anton a luat-o mereu din Cuvânt. De fapt „Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; el pătrunde până la despărțitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Evr 4,12).

Cu această scrisoare, papa Francisc apropie de noi figura sfântului şi ne provoacă să-l celebrăm cu coerență evanghelică. Anton, marele făcător de minuni, protagonist al atâtor fapte minunate, a fost un discipol pasionat al Evangheliei, un credincios locuit de dreptate, de umanitate, de generozitate, de milostivire, de adevăr.

Al optulea centenar – spune papa – „să trezească, în special în călugării franciscani şi în cinstitorii sfântului Anton răspândiți în toată lumea, dorința de a experimenta aceeași sfântă neliniște care l-a condus pe străzile lumii pentru a mărturisi, prin cuvânt şi fapte, iubirea lui Dumnezeu”. Astfel, scrisoarea de celebrare se transformă pentru noi într-un impuls reînnoit de a parcurge cu radicalitate şi dreptate drumul nostru, oferind – în special celor suferinzi – Evanghelia şi o caritate mărinimoasă.

De Carlos A. Trovarelli

Ministru general al Ordinului Fraților Minori Conventuali

(După L’Osservatore Romano, 12-13 iunie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.