Categorii

La școala inimii. Monica şi Augustin discipoli ai Învățătorului interior

În Confesiuni, sfântul Augustin (Tagaste, 13 noiembrie 354 – Hipona, 28 august 430) aminteşte de grija Monicăi pentru a stinge dușmăniile şi certurile şi scrie: „Mama mea făcea chiar asta, instruită de tine, învățătorul interior, la școala inimii (in schola pectoris)” (Conf. 9,9,21). Augustin afirmă asta despre mamă şi pe bună dreptate ar putea să afirme asta şi despre el pentru că, în anii lungi ai slujirii sale episcopale, şi-a dedicat energiile cele mai bune pentru a îngriji rănile provocate de schisme şi erezii care sfâşiau Bisericile africane şi comunitatea creştină, atribuind meritul acestui lucru numai acelui Învățător interior care-i luminează pe discipoli „la școala inimii” şi revarsă, prin Duhul Sfânt, caritatea suavă.

Iubirea faţă de unitate – cea interioară a omului, dar şi cea socială şi comunitară – este compendiul spiritualității şi învățăturii episcopului de Hipona, precum şi inima întregii sale experiențe monastice. De fapt, aceasta este tema de fond a celor opt capitole din Praeceptum, adică din Regula lui Augustin: „Primul lucru pentru care aţi fost reuniţi este ca să trăiți unanimi în casă şi să aveți o singură inimă şi un singur suflet îndreptate spre Dumnezeu” (Praec. 1,2). Pentru el mănăstirea nu este atât sala de perfecțiune creştină, cât mai ales experienţă de comuniune eclezială inserată în planul divin mai mare de a conduce la unitatea în Cristos pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu şi tot neamul omenesc. Printre multe texte ale lui Augustin care ilustrează această învățătură este foarte semnificativ un pasaj din De civitate Dei: „Dumnezeu nu ignora faptul că omul va păcătui şi că supus morții va propaga indivizi destinați să moară şi că muritorii cu păcatele lor grave vor ajunge la punctul în care sălbătăciunile, lipsite de voinţă rațională, vor trăi între ele cu o siguranță şi o pace mai mare decât oamenii […]. De fapt, niciodată leii şi reptilele n-au făcut război între ele aşa cum le-au făcut oamenii. Însă Dumnezeu prevedea şi să cheme în adopție cu harul său un popor de credincioşi şi, justificându-l în Duhul Sfânt cu iertarea păcatelor, să-l facă părtaș de societatea îngerilor sfinţi în pacea veșnică, după ce a eliminat ultimul vrăjmaş, moartea. Acestui popor avea să-i folosească luarea în considerare a faptului că Dumnezeu a dat naștere neamului omenesc dintr-un singur individ pentru a-i face pe oameni să înțeleagă cât îi este de plăcută unitatea celor mulţi (in pluribus unitas)” (12,22).

Drumul unității este un drum de purificare a iubirii şi Augustin, când celebrează virtuțile mamei Monica, nu ascunde limitele şi aminteşte, cu recunoștință faţă de Dumnezeu, chiar drumul mamei sale care în timp a învățat să depășească trăsăturile cele mai intransigente şi posesive ale caracterului său. Ca orice părinte, şi Monica a avut aspirațiile sale, împărtășind îndelung ideea unei cariere strălucitoare pentru Augustin al ei, să-l vadă căsătorit, să aibă bucuria unui grup de nepoți, dar mai ales să-l vadă creştin catolic înainte de a muri. În ultima sa boală, adresându-se lui Augustin, Monica pecetluiește drumul său de purificare: „Dumnezeul meu – afirmă ea – mi-a dat mai mult decât puteam să sper vreodată: să te văd chiar disprețuind fericirea pământească pentru a te pună în slujba sa” (Conf. 9,10,26). Cu adevărat nu mai exista motiv de a mai întârzia în această viaţă: fiind purificate dorințele, a fost ascultată dincolo de orice aspirație imaginabilă. Monica, de altfel, care se preocupase şi se străduise pentru înmormântarea sa, pregătită de mult timp alături de trupul soțului, acum le recomandă fiilor numai să îngroape corpul: „oriunde ar fi și să nu vă faceți nici o grijă; atâta doar vă rog, să vă aduceți aminte de mine în fața altarului Domnului, oriunde ați fi” (Conf. 9,11,27). A murit în 387 la Ostia Tiberina. Trupul său a fost înmormântat în necropola din Ostia a bazilicii „S. Aurea”, iar în 1430, pontiful Martin al V-lea (1417-1431), la solicitarea augustinienilor şi a umanistului din Lodi, Maffeo Vegio (1407-1458), a stabilit să fie transferate relicvele sale în bazilica „S. Agostino in Campo Marzio”.

Pentru Augustin, mama a fost prima imagine a Bisericii, care are nevoie de purificare, încrezătoare în rugăciune şi formată în lumina harului; meritele sale sunt o splendidă încoronare a darurilor lui Dumnezeu. Modelul scripturistic al uneia şi al celeilalte – al mamei Monica şi al mamei Biserica – pentru Augustin este văduva din Naim şi lacrimile sale. „[Mama mea Monica] – scrie tot în Confesiuni – mă considera ca un mort, însă un mort de înviat cu lacrimile sale vărsate înaintea ta şi pe care ți-l prezenta pe năsălia gândirii sale pentru ca tu să spui acestui fiu al văduvei: «Tinere, îți spun, scoală-te», iar el să se întoarcă la viaţă şi să înceapă să vorbească şi tu să-l redai mamei sale” (6,1,1). Şi cu referință la mama Biserică el scrie: „Ce putea folosi fiului văduvei propria credinţă care, fiind mort, cu siguranţă nici n-o avea? Însă pentru a-l învia i-a folosit credinţa mamei” (De lib. arb. 3,23,67).

Dacă pentru a înţelege orice autor este necesar să se cunoască istoria vieţii sale şi a timpului său, acest lucru este valabil îndeosebi pentru Augustin a cărui reflecţie resimte într-o măsură foarte mare experiențele trăite, pornind tocmai de la educaţia creştină primită în copilărie de la Monica. Alături de credinţa învățată de pe buzele materne, simplă şi totuşi profund înrădăcinată în el, un alt pilastru al formării lui Augustin a fost educaţia școlară, în mod esenţial literară, întemeiată pe gramatică şi pe retorică, patrimoniu comun al tuturor scriitorilor antici, păgâni şi creştini. Unul din meritele acestui sistem educativ consta în a propune, la sfârşitul lui curriculum al studiilor, lectura unei opere filozofice: Augustin a citit Hortensius de Cicero care l-a înflăcărat de iubire faţă de căutarea adevărului, însă: „o singură circumstanță îmi provoca înăuntru un incendiu aşa de mare – scrie în Confesiuni – adică lipsa în acele pagini a numelui lui Cristos. Acel nume prin milostivirea ta, Doamne, acel nume al mântuitorului meu, al Fiului tău, chiar în laptele mamei mele, când încă era tânără inima mea, îl supsesem cu evlavie şi îl păstrasem în adânc. Astfel orice operă nu putea să mă cucerească total, fie ea doctă şi înțeleaptă şi adevărată” (Conf. 3,4,8 şi 9).

Aşa cum este cunoscut, iubirea numelui lui Cristos l-a determinat să caute înțelepciunea în citirea Sfintelor Scripturi. A rămas profund dezamăgit şi numai datorită rezultatelor foarte rele ale vechilor traducători latini, anteriori lui Ieronim, ci mai ales datorită apelului la credinţa cititorului. Prea exigent pentru tânărul intelectual care intenționa să continue o cercetare pur rațională, fără legăturile vreunei autorități. De reacția de respingere – a Scripturilor şi a respectivei autorități a Bisericii – a profitat secta maniheistă care mai înainte l-a înșelat pe Augustin cu promisiunea de a răspunde rațional la orice întrebare a sa şi după aceea n-a întârziat să-l dezamăgească în mod repetat, inducându-l la scepticism şi la dureroasa dezamăgire. Însă maniheii avea multe aderenţe printre persoanele care contează, astfel dacă n-au reuşit să răspundă inimii neliniștite, l-au favorizat într-o anumită măsură în cariera profesională şi în transferarea sa la Roma şi după aceea la Milano. Doctrina maniheistă, la care Augustin n-a aderat niciodată complet şi pe care convertindu-se a combătut-o cu putere, a fost oricum ocazia pentru a aprofunda tema originii răului şi a binelui arbitru. Dezamăgirea arzătoare n-a eliminat aversiunea retorului faţă de Biserică şi numai atunci când la Milano, prin anul 384, a început să asculte cu interes predica lui Ambroziu a început să-şi schimbe şi sentimentele sale faţă de credinţa din copilărie: „Expunerea a numeroase texte din Scriptură conform simțului spiritual m-a determinat foarte repede să contest cel puţin neîncrederea mea. Începuse drumul de reapropiere. Augustin a început să se gândească la faptul că „a crede este rațional şi că Biserica merită încredere” şi de aceea a decis să rămână catecumen în Biserica catolică „recomandată mie de părinţii mei, așteptând ca să se aprindă o lumină de certitudine, pe care să direcţionez ruta mea” (Conf. 5,14,24-25). În decursul anului 385 şi până la vara anului 386, cu ajutorul lui Ambroziu, al preotului milanez Simplician şi al altor prieteni, Augustin a întreprins o serie de lecturi creştine, adaptate la formarea şi la pregătirea pentru botez. Numai mai târziu, întâlnirea cu unele texte filozofice neoplatonice îl va ajuta să depășească şi concepția materialistă a maniheilor şi alte erori. Cu ajutorul lui Simplician a înțeles punctele de contact existente între platonism şi creștinism, ci şi cele în contrast cu credinţa Bisericii care, încă de la Dialogurile lui Cassiciacus, Augustin se angajează să le conteste. Restul evenimentului biografic al convertitului este foarte cunoscut: însoţit de afectul şi de rugăciunea mamei, care între timp ajunsese la el la Milano, ale prietenilor şi ale comunităţii creştine ambroziene, Augustin a primit botezul din mâinile sfântului episcop de Milano în veghea pascală din 387. După aceea, refuzând orice așteptare în domeniul profesional şi orice căutare de ţeluri şi onoruri pământești, s-a consacrat căutării lui Dumnezeu şi a pornit imediat în călătorie pentru a se întoarce în patrie. În Africa, după experienţa cenaclului cultural din Tagaste, îl aștepta neașteptata hirotonire prezbiterală şi după aceea consacrarea episcopală. Ca episcop al orașului portuar Hipona (astăzi Annaba în Algeria) a devenit protagonistul vieţii ecleziale africane şi, cu stingerea schismei donatiste, a contribuit la restituirea păcii şi unității pentru Biserică (Conciliul din Cartagina din 411).

A fost din nou în fruntea episcopatului, şi nu numai al celui african, atunci când Pelagiu a dezlănțuit controversa care a luat numele de la el. În Confesiuni ne relatează cum, deja înainte de apariţia controversei, Pelagiu a manifestat toată aversiunea sa faţă de o expresie de rugăciune pe care Augustin o repetă de tot repetă de multe ori şi care exprimă credinţa Bisericii în harul lui Dumnezeu: „Dă-ne [o, Doamne] ceea ce porunceşti şi poruncește ceea ce vrei” – Da quod iubes et iube quod vis. Pentru Pelagiu nu se poate atribui lui Dumnezeu ceea ce omul săvârșește, cooperând cu Dumnezeu, pentru mântuirea sa. Combătută cu trudă, şi această bătălie a fost învinsă de Augustin atunci când a venit din partea Scaunului Apostolic ratificarea definitivă a condamnărilor reiterate ale învățăturii pelagiene (418) şi în sfârşit stabilite şi de Conciliul din Efes (430). Controversele au continuat îndelung, îndeosebi aceea dintre Augustin şi episcopul din Campania, Iulian din Eclanus, nou conducător al mișcării pelagiene. Augustin, pe timpul întregii controverse, a apărat mereu „harul nu atât împotriva naturii, ci pentru a arăta că el [harul] eliberează şi conduce natura” (Retract. 2,42). A atras atenţia cu privire la învățarea Scripturii şi la interpretarea sa eclezială, la tradiția şi la practica liturgică din comunitatea creştină şi a căutat în mod constant să-i recucerească pe dizidenți la comuniune.

Despre adepții lui Pelagiu scrie astfel într-un text luminos prin umilinţă şi dorința de comuniune, prin profunzime şi actualitate. Este vorba despre Scrisoarea 140 către Onoratus (31 passim): „[Pelagienii] nu sunt persoane de care se poate ține cont cu ușurință, dimpotrivă trăiesc în continență şi merită laudă pentru faptele bune. Şi nici nu cred, ca maniheii şi alţi foarte mulţi eretici, într-un Cristos fals, ci în Cristos cel adevărat, egal şi împreună veșnic cu Tatăl, care a venit pe pământ şi s-a făcut om cu adevărat, şi a cărui așteptare o aşteptăm, însă ignoră dreptatea lui Dumnezeu şi vor să stabilească dreptatea proprie (Rom 10,3) – punct focal al problemei spuse cu cuvinte ale lui Paul –. Nu fără motiv Domnul a chemat fecioare (pentru că trăiau în continență) atât pe cel care au intrat cu El la ospățul nupțial, cât şi pe cele împotriva cărora în afara porţilor închise, răspunzându-le: «Nu vă cunosc». Voi prezenta cinci pentru grup, căci au domolit patimile trupului care se folosesc de cele cinci simţuri; toate sunt înzestrate cu candele din cauza laudei foarte splendide dobândite cu faptele bune şi cu buna lor conduită în ochii oamenilor: şi unele şi celelalte merg în întâmpinarea mirelui, pentru că aşteaptă şi speră în venirea lui Cristos. Totuşi, le-a numit înțelepte pe unele, nesăbuite pe celelalte, pentru că cele înțelepte aveau untdelemn în recipiente, în timp ce cele nesăbuite nu aveau untdelemn cu ele. Sub multe privințe erau egale, însă numai în asta sunt diferite. Ce legătură mai strânsă de asemănare poate să existe între fecioare şi fecioare, cinci pe de o parte şi cinci pe de alta, toate înzestrate cu candele, şi unele şi celelalte nepătate şi pornite la fel în întâmpinarea mirelui? Şi ce este mai opus cât de mult sunt cele înțelepte şi cele nesăbuite? Şi asta se înţelege cu ușurință, pentru că primele aduc untdelemnul în recipiente, adică acea cunoaștere a harului lui Dumnezeu în inimile lor, deoarece știu că niciunul nu poate să-l conțină, dacă Dumnezeu nu-i dă asta, şi consideră că este efect de înţelepciune a cunoaște de la cine provine acest dar; celelalte dimpotrivă, fără a-i mulţumi Celui care dăruiește aceste bunuri, s-au pierdut în gânduri zadarnice, inima lor nesăbuită s-a întunecat şi, în timp ce spuneau că sunt înțelepte, au devenit nesăbuite. Desigur, nu trebuie să disperăm în niciun mod nici despre acestea, mai înainte de a adormi în moarte: însă dacă vor adormi în acea dispoziție de spirit, chiar dacă se vor trezi, adică vor învia când va răsuna strigătul care va anunța că este aproape venirea mirelui, vor rămâne afară, nu pentru că nu sunt fecioare, ci pentru că, ignorând de la cine au primit virtutea pe care o au, sunt fecioare nesăbuite. Pe bună dreptate vor rămâne afară, dat fiind că n-au purtat în interiorul lor sentimentul de recunoștință pentru har […]. Scopul harului din Noul Legământ, pentru care să ținem îndreptate în sus inimile noastre – pentru că orice lucru foarte bun acordat nouă şi orice dar perfect ne vin de sus – este acela de a ne împiedica să fim ingraţi; ca şi în aducerea de mulțumire lui Dumnezeu, fiecare nu face altceva decât să-şi pună orice motiv de laudă în Dumnezeu. Iată, așadar, pentru tine un tratat, chiar dacă este prolix, însă nu inutil, după părerea mea. […]. Dacă în timpul lecturii şi meditației te rogi chiar cu inimă curată Domnului, împărţitorul oricărui bine, vei învăța la perfecţie totul sau cel puţin foarte mult decât ceea ce merită să fie cunoscut mai mult în virtutea inspiraţiei lui Dumnezeu decât a explicației cuiva”.

Gândirea luminoasă a lui Augustin, şi în aceste noduri fundamentale ale învățăturii sale, este fără îndoială debitor al rugăciunilor umile şi al lacrimilor calde şi al mamei Monica şi al credinţei Bisericii mame care l-au condus la izvorul reînnoirii şi al harului. În timp ce de aproape trei luni Hipona sa era asediată de vandali, Augustin a ajuns la ultima sa boală. A cerut să se transcrie cu litere mari Psalmii penitenţiali „şi a pus să se afişeze foi pe perete, aşa încât stând la pat în timpul bolii sale îi putea văzând şi citind, şi plângea neîncetate cu lacrimi calde” (Possidiu, Vita Augustini 31,2). În rugăciune s-au petrecut şi ultimele zile ale vieţii marelui păstor şi învățător al Bisericii; a murit la 28 august 430, când încă nu împlinise 76 de ani, şi trupul său a fost înhumat la Hipona. După aceea, trupul a fost mutat în Sardinia şi, în sfârşit, obţinut cu aur de regele longobard Liutprand, la Pavia în bazilica „S. Pietro in Cieldoro”, unde încă este venerat.

Om incomparabil, unul dintre „cei mai buni învățători ai Bisericii” (sfântul Celestin I), ai cărui fii şi discipoli ne simţim cam toţi, Augustin „cu adevărat are mult de spus Bisericii şi oamenilor de astăzi, fie cu exemplul şi cu învățătura” (sfântul Ioan Paul al II-lea). Papa Francisc, vizitând bazilica „S. Agostino in Campo Marzio”, la 28 august 2013, a invitat să se urmeze exemplul inimii neliniștite a sfântului Augustin şi să se invoce de la Domnul, „la școala inimii”, ca dar „neliniștea spirituală de a-l căuta mereu, neliniștea de a-l vesti cu curaj, neliniștea iubirii faţă de fiecare frate şi soră”.

De Rocco Ronzani

Institutul Patristic „Augustinianum”

(După L’Osservatore Romano, 28 august 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.