Doresc mai întâi de toate să adresez un salut cordial şi fratern tuturor celor care sunteţi aici prezenţi: episcopului de Iaşi, confraţilor episcopi, confraților preoţi, diaconilor, seminariştilor mari şi mici şi tuturor credincioşilor care participă la această celebrare. Vă aduc, în primul rând, salutul papei Francisc, în amintirea celui de-al cincilea an aniversar al vizitei sale apostolice în această țară şi în această Biserică. Bineînțeles, la această celebrare am unit şi amintirea celor 10 ani de la beatificarea episcopului Anton Durcovici şi cei 25 de ani de la vizita apostolică a Sanctităţii sale sfântul papă Ioan Paul al II-lea.

Despre papa Francisc, văzând că astăzi celebrăm această frumoasă solemnitate a Rusaliilor, aş vrea să amintesc un lucru special. Voi ştiţi că papa a anunţat acest drum sinodal al Bisericii pe tema comuniunii, participării şi misiunii. A fost prima fază în octombrie anul trecut; de acum va urma în octombrie anul acesta a doua fază, cea concluzivă a acestui Sinod. Dar dincolo de tema sinodalităţii şi alte teme care au fost tratate, papa a insistat asupra unui lucru fundamental. Şi anume că acest proces sinodal trebuie să fie un drum făcut în Duhul Sfânt, pentru că altfel, spune papa, nu va duce nicăieri şi nu va produce nimic. Şi spune papa, insistând mult asupra acestui lucru – a făcut-o mai ales la început în octombrie anul trecut –, că Sinodul nu e o adunare parlamentară, nu e o democraţie. Sinodul este un drum făcut în lumina inspiraţiei Duhului Sfânt care ştie unde să conducă Biserica. Aşadar, cred că în această dimineaţă trebuie să ne rugăm mai ales ca Domnul să continue, prin Duhul său Sfânt, să asiste acest drum, acest proces pe care Biserica îl poartă înainte ca să răspundă provocărilor evanghelizării în lume.

Pe lângă aceasta, amintesc şi de invitaţia pe care a făcut-o părintele rector de a ne ruga pentru vocaţii: bineînțeles, vocaţia la Preoţie, la ministerul sacru – aici suntem într-un seminar unde se formează candidaţii; prezenţi sunt şi reprezentanţii congregaţiilor religioase. Dar există şi o vocaţie mai amplă, în sensul unei vieţi ca răspuns la chemarea Domnului. Aceasta este vocaţia fundamentală, care apoi în mod natural se caracterizează prin diverse forme prin care se realizează şi se articulează, dar vocaţia fundamentală este aceea de a răspunde la chemarea Domnului şi de a trăi viața ca răspuns la această chemare.

Despre Duhul Sfânt aş vrea să adaug câteva scurte consideraţii, care ne pot ajuta să trăim în profunzime această sărbătoare. Darul Duhului Sfânt nu e numai ceva care priveşte trecutul – am văzut în prima lectură –, ci e ceva care ne priveşte personal pe toţi. Eu aş vrea ca în această dimineaţă în fiecare dintre noi aici prezenţi să se trezească această conştiinţă că l-am primit pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt locuieşte în fiecare dintre noi. Noi suntem templul Duhului Sfânt. L-am primit, după cum ştiţi, în Botez, l-am primit cred, majoritatea dintre noi, în sacramentul Mirului; noi, preoţii şi episcopii, l-am primit prin hirotonirea ministerială. Îl primim continuu atunci când celebrăm Euharistia, pentru că Euharistia este revărsarea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt transformă pâinea şi vinul în trupul şi sângele Domnului, dar în acelaşi timp, cum spunem în Canon, ne transformă pe noi toţi din persoane individuale şi izolate într-un popor adunat în numele Treimii: a Tatălui, și a Fiului, şi a Duhului Sfânt. Aşadar, această conştiinţă să încercăm să o trezim în noi cu adevărat! Înlăuntrul meu, în viaţa mea, este Duhul lui Dumnezeu. Aşadar, dragi fraţi şi surori, ce sentimente şi ce atitudini de veneraţie şi de respect trebuie să trezească în noi această conştientizare! Pentru că această prezenţă a Duhului Sfânt ne dă fiecăruia dintre noi şi tuturor fraţilor noştri o demnitate nemăsurată.

Aşadar, să fim recunoscători Domnului pentru că am primit acest dar. Printre sentimentele care trebuie să prevaleze în noi, mai presus de toate, este sentimentul docilităţii faţă de Duhul Sfânt. Noi putem obstacula acţiunea Duhului Sfânt. Este o imagine care apare în Sfinţii Părinţi, dar mai înainte de toate, în Biblie, aceea a focului. Duhul Sfânt este un foc. Şi acest foc vrea să se aprindă în noi, să lumineze, să ne încălzească, să se extindă în noi. Dar este pericolul de a pune deasupra multă cenuşă, şi, prin urmare, să-l împiedicăm să aducă acele roade, acele rezultate în fiecare din noi.

Această docilitate faţă de Duhul Sfânt, consider că astăzi vrea să facă să crească în noi sensul şi sentimentul misiunii. Iată, am văzut în prima lectură că primul efect al Duhului Sfânt a fost acela de a deschide porţile Cenacolului şi de a face ca apostolii să înceapă să predice deschis, fără frică, Evanghelia Domnului. Şi toți înțelegeau ce spuneau apostolii.

Iată, şi noi trebuie – şi aceasta este invitaţia papei Francisc –, trebuie să ne transformăm cu adevărat într-o Biserică misionară. Să-i cerem Duhului să ne ajute să simţim înlăuntrul nostru urgenţa şi ardoarea de a-l vesti pe Domnul Isus. Să simţim această ardoare, această urgenţă, pentru că lumea are nevoie de Cuvântul Domnului, are nevoie de Evanghelie, chiar dacă de atâtea ori nu o recunoaşte, chiar dacă de atâtea ori pare insensibilă, chiar dacă de atâtea ori pare ostilă. Darul cel mai mare pe care îl putem face fraţilor şi surorilor noastre este acela de a le duce Evanghelia, de a le purta persoana Domnului Isus. În faţa slăbiciunilor, a fricilor noastre, – pentru că şi noi suntem uneori plini de frică, plini de neliniște, de slăbiciune –, Duhul ne dă un impuls, căruia, dacă îl lăsăm, nu-i putem rezista.

Aşadar, să primim astăzi acest mesaj, al darului Duhului Sfânt care locuieşte în noi, care cere docilitatea noastră şi ne împinge la misiune, la vestirea Evangheliei. Şi aceasta se va întâmpla în măsura în care facem să crească dorinţa noastră ca el să fie cu adevărat lumina interioară, maestrul interior, călăuza vieţii noastre şi a misiunii noastre. Să ne rugăm unii pentru alţii pentru a reuşi cu adevărat să trăim această dimensiune fundamentală a vieţii noastre creştine. Lăudat să fie Isus Cristos!