Şaizeci şi două de înţelegeri stat-Biserică în lume. Acordul dintre Sfântul Scaun şi China se înscrie într-o linie seculară de dialog pe care Biserica îl continuă la nivel planetar cu autorităţile civile. Facultatea de drept canonic de la Universitatea Pontificală Gregoriana a recenzat acordurile bilaterale în vigoare ale Sfântului Scaun şi le-a împărţit în patru tipologii de înţelegeri stat-Biserici, adică acordurile generale, parţiale, speciale şi pentru o parte geografică a statului. Incluzând toate cele patru tipuri de înţelegere, repartizarea pe continent şi datele ratificărilor fotografiază o strategie mondială care dăinuie din primele două decenii ale secolului al XX-lea şi se intensifică, prin numărul şi extinderea înțelegerilor, între cele două secole.
„Scopul acordurilor bilaterale ale Sfântului Scaun nu este în mod strict salvgardarea libertăţii religioase – explică la Vatican Insider Agostino Giovagnoli, profesor de istorie contemporană la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano şi expert al dialogului cu China –. Obiectivul diplomatic şi geopolitic al Vaticanului este acela de a ajunge oriunde este posibil la înţelegeri în măsură să faciliteze vestirea Evangheliei, fără ca semnătura Sfântului Scaun pe acordul cu autorităţile civile să comporte o evaluare cu privire la acel guvern”.
Harta acordurilor bilaterale actualmente în vigoare acoperă zone foarte diferite între ele prin istoria şi înrădăcinarea prezenţei catolice. În Africa sunt 14 ţări care au ajuns la o înţelegere cu Sfântul Scaun. Adică Benin, Burundi, Camerun, Capul Verde, Ciad, Republica Democratică din Congo, Coasta de Fildeş, Gabon, Guineea Ecuatorială, Maroc, Mozambic, Republica Centrafricană, Republica din Congo-Brazzaville, Tunisia.
În Americi, naţiunile care au semnat un acord cu Vaticanul sunt 12: Argentina, Bolivia, Brazilia, Columbia, Ecuador, El Salvador, Haiti, Paraguay, Peru, Republica Dominicană, Statele Unite ale Americii şi Venezuela. În Asia sunt în vigoare înţelegeri cu 11 ţări. Adică Azerbaidjan, China, Emiratele Arabe Unite, Filipine, Israel, Kazahstan, Kuwait, Palestina, Taiwan, Timor Est, Vietnam.
În schimb, în Europa acordurile bilaterale ale Sfântului Scaun care sunt în vigoare sunt 25. Deci bătrânul continent este cel mai mult acoperit de înţelegeri stat-Biserică, semnate şi ratificate în ultimul secol în Albania, Andorra, Austria, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Elveţia, Estonia, Franţa, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Malta, Monaco, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Rusia, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria.
„Pentru a înţelege în ce mod se mişcă în mod tradiţional Sfântul Scaun faţă de diferitele guverne în diferitele faze istorice ale lumii contemporane este util să se analizeze acordurile stipulate de Vatican în Europa de Est în timpul Războiului Rece, urmând strategia lui Ostpolitik – evidenţiază profesorul Giovagnoli –. Deosebit de semnificativ este parcursul care a dus la înţelegerea cu Iugoslavia. Din punct de vedere tehnic toate acordurile bilaterale la care s-a ajuns în cursul deceniilor sunt instrumente juridice de care Sfântul Scaun se foloseşte pentru a obţine scopuri specifice. A permite şi a favoriza într-o ţară vestirea Evangheliei este un obiectiv de largă respiraţie, în timp ce înţelegerea stat-Biserică se poate referi şi la aspecte mai specifice şi sectoriale cum ar fi contrastarea traficului de fiinţe umane sau salvgardarea mediului. În unele cazuri, aşa cum a fost pentru Iugoslavia, acordul implică şi recunoaşterea unei ţări ca atare, în alte cazuri, ca pentru Republica Populară Chineză, nu”.
Fiecare situaţie este diferită şi în fiecare situaţie Sfântul Scaun tinde să obţină maximul posibil fără a ceda cu privire la esenţial, afirmă profesorul Roberto Morozzo della Rocca, profesor de istorie contemporană la Universitatea „Roma Tre” şi preşedinte al Colegiului Didactic în Ştiinţe Istorice care a aprofundat îndeosebi în numeroase publicaţii istoria fie civilă fie religioasă din Rusia, Polonia, Iugoslavia, Albania, şi după crizele balcanice din anii Nouăzeci din secolul trecut.
„Sfântul Scaun nu va acorda niciodată complet unui stat numirea episcopilor aşa cum s-a întâmplat în schimb timp de secole în Ancien Régime înainte de revoluţia franceză – afirmă la Vatican Insider profesorul Morozzo della Rocca –. În America Latină, îndeosebi, Portugalia şi Spania decideau totul excluzând Roma de la deciziile care se refereau la viaţa Bisericii în teritoriile coloniale, începând întocmai de la numirile episcopale”. După Conciliul al II-lea din Vatican s-a schimbat pentru Sfântul Scaun maniera de a negocia tratatele. „De la Paul al VI-lea încoace s-a schimbat modul de a acţiona”, precizează studiosul. „Pius al XI-lea era foarte favorabil faţă de concordate şi sub pontificatul său au fost stipulate multe şi erau mai mult garanţii instituţionale. În schimb, după Conciliul al II-lea din Vatican, Sfântul Scaun remarcă mai ales aspectul de colaborare stat-Biserică evidenţiind conceptul de bun comun în locul celui de tutelare ecleziastică în sens strict. Discursul devine mai larg”.
Aşadar, înainte de Conciliu „exista ideea de a crea, dacă era posibil, o situaţie de privilegiu pentru catolici”, în timp ce „în ultimele decenii nu mai este aşa şi drepturile catolicilor sunt legate cu valori ideale cum ar fi libertatea religioasă de care să se poată bucura după aceea toţi cetăţenii dintr-o naţiune şi nu numai catolicii”. Deci, „se trece de la căutarea vreunui privilegiu la obţinerea de garanţii pentru toţi”.
Din anii Şaizeci încoace a fost o trecere epocală, o schimbare. „După Conciliu, de la Paul al VI-lea încoace concordatele au devenit priviri asupra unor societăţi întregi, înainte erau pacte juridice între instituţii şi atât – conclude Morozzo della Rocca –. Astăzi ansamblul acordurilor bilaterale în vigoare ale Sfântului Scaun reflectă modul în care Biserica se raportează la lume”.
De Giacomo Galeazzi
(După Vatican Insider, 4 noiembrie 2018)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu