Categorii

Cristos este cheia pentru a înţelege Scripturile. Sensul şi actualitatea operei sfântului Ieronim

„Când încă eram copil şi mă exercitam la școala gramaticului şi toate orașele erau pline de sângele victimelor şi tocmai, chiar în izbucnirea persecuției, a fost anunțată moartea lui Iulian, în mod elegant un păgân a spus: «Cum pot spune creştinii că Dumnezeul lor este răbdător şi tolerant? Nimic nu este mai supărător, nimic nu este mai imediat decât această furie, nici măcar o ușoară perioadă de timp n-a putut să amâne indignarea sa». Acest lucru el l-ar fi spus bătându-şi joc”. Comentându-l pe profetul Habacuc, Ieronim lasă printre rânduri din exegeza sa rafinată o amintire a tinereții sale la Roma, în timpul formării școlare. Ani marcați de tentative împăratului Iulian de a restaura religia tradițională a imperiului şi de a-i lovi pe creştini: comentariul sarcastic al romanului anonim, care vede în moartea prematură a împăratului apostat un semn al răzbunării divine, ne vorbește despre confruntarea aprinsă dintre creştini şi păgâni. Faţa Dumnezeului lui Isus Cristos, divinitatea sa şi forţa mântuirii sale devin inima vieţii şi a reflecţiei lui Ieronim.

S-a născut la Stridone, între Pannonia şi Dalmația, probabil între 340 şi 350. Ştim puţin despre familia sa şi despre primii ani. Familia înstărită îi garantează o educație optimă şi îi transmite credinţa creştină încă de la vârstă fragedă, aşa încât Ieronim aminteşte că a fost hrănit cu lapte catolic. Este înscris în rândul catecumenilor, însă fără să fie botezat când era copil, lucru pe larg practicat în această epocă, gândindu-se la tulburările pe care le puteau aduce adolescenţa şi vârsta tânără. În timpul educației de bază, probabil la școala din Stridone, Ieronim se demonstrează înzestrat cu bună memorie, trezind proiecte ambițioase în tată: astfel este trimis la Roma pentru formarea superioară împreună cu colegul de joacă Bonosius. Cei doi sunt călăuziţi de învățătorul cel mai celebru al epocii, Aelius Donatus, care îi introduce la gramatica şi la literatura latină. Proiectul educativ voia să fie enciclopedic, conform inspiraţiei eleniste, însă noţiunile de matematică, științe şi muzică erau în realitate marginale. Virgiliu, Terenţiu, Sallustiu şi Cicero sunt autorii cei mai frecventați. Mai târziu, când se va dedica vieţii ascetice, Ieronim se va întreba cu angoasă cu privire la oportunitatea pentru un creştin de a cunoaște şi a iubi autorii clasici. În scrisoarea 22 către fecioara Eustochio relatează un vis neliniștitor: „Întrebat despre cine eram, am răspuns că sunt creştin. Şi cel care şedea a spus: «Minți, dacă eşti ciceronian, nu creştin; unde este comoara ta, acolo este şi inima ta»”. Suntem în anul 374, an în care şi Augustin relatează despre o viziune nocturnă care are de-a face cu convertirea la Scriptura sacră: ambii învaţă să perceapă în textul biblic o frumusețe nouă, diferită de cea a autorilor latini care i-au format. Ieronim primeşte mustrare şi pedeapsă divină aplicate în timpul visului: promite să se angajeze să citească textele sacre cu acelaşi zel demonstrat pentru cele profane; şi efectiv de acum înainte el va cita cu frecvență mai mare Biblia, îndeosebi Vechiul Testament.

În timpul perioadei romane decide să fie botezat, probabil imediat de alegerea lui Damasus în 366. Locuieşte la Trier, unde simte chemarea la o formă mai radicală de viaţă creştină. Se transferă între Stridone şi Aquileia: aici cresc prieteniile sale legate de interesul ascetic, de exemplu cu Cromaţiu, episcop de Aquileia. De fapt, această regiune, ca mare parte din nordul Italiei, este plină de experiențe ascetice. Însă acest timp fericit este întrerupt pe neașteptate: Ieronim se declară constrâns să părăsească familia sa şi pe asceţii din Aquileia şi noi putem doar presupune motivațiile, citind printre rândurile scrisorilor sale. Grupul de asceţi din Aquileia, atât de îndrăgiţi în amintirea lui Ieronim, se destramă în momentul plecării sale. Merge în semi-deșertul sirian, între 374-377, unde, în afară de a se dedica unei vieți de pocăință şi de rugăciune, se dedică studiului şi începe să facă mai bune competențele sale lingvistice, îndeosebi limba ebraică. Este primul creştin latin care se angajează în această muncă atât de rea: „Când eram tânăr, deşi mă aflam protejat de singurătatea deșertului, nu reușeam să înfrânez tendințele vicioase şi ardoarea temperamentului meu; încercam să-l potolesc cu posturi frecvent, însă spiritul meu era în întregime în fierbere datorită fanteziilor. Pentru a-l potoli am intrat la școala unui frate convertit de la iudaism (…). Nu-ți spun oboseala care m-a costat şi dificultățile pe care a trebuit să le înfrunt! Din când în când disperam, de mai multe ori am capitulat; însă după aceea reluam datorită deciziei încăpăţânate de a învăța” (Ep. 125, 12).

În deșertul Chalcis este implicat într-o dispută teologică, având repercusiuni „politice”, despre învăţăturile lui Arie, care generase diviziuni dramatice în Biserica antiohenă. În 380, Ieronim părăsește Antiohia şi îl găsim la Constantinopol, probabil pentru a-l asculta pe Grigore din Nazianz. După doi ani, împreună cu Paulin, episcop al minorităţii ultracatolice din Antiohia, şi cu Epifanie de Salamina, merge la Roma pentru a avea sprijinul papei Damasus, care-l ia ca secretar şi confident. În această perioadă Ieronim întreprinde o formă de apostolat pe lângă aristocrația feminină romană, în casa văduvelor Marcela şi Paula, mama lui Eustochio. În acelaşi timp perfecționează cunoașterea ebraici pe lângă un rabin, pentru a putea instrui mai bine pe discipolele sale în limba sacră. Este vorba de un moment de mare urcare pentru Ieronim, aşa încât se simte deja moştenitorul desemnat al lui Damasus. În 384 este ales Siriciu şi Ieronim pleacă acuzând orașul ostil şi „senatul fariseilor” care-l critică datorită prieteniilor sale feminine.

Ajuns în Palestina are ocazia să vadă împreună cu Paulin locurile sfinte: cu Paula merge în Egipt şi în timp ce femeia duce pomenile sale monahilor, Ieronim se adapă din gnoza origeniană a lui Didim cel Orb. În 386 împreună cu Paula creează o dublă mănăstire la Betleem: antichitatea la îndemână, iudeii, biblioteca lui Origene la Cezareea, totul este perfect pentru studiul Scripturii. Ieronim se dedică traducerilor, comentariilor şi uneori operelor hagiografice şi istorice. În scrisoarea 53 arată entuziasmul său pentru studiul Scripturii şi cuprinde în această scurtă scriere sensul şi actualitatea perenă a operei sale. El aminteşte înainte de toate corespondentului său Paulin de Nola exigența de a deveni discipoli pentru a putea explica altora modul corect al textului biblic. Primul criteriu de interiorizat constă în necesitatea de a trece de la o înțelegere literală a Scripturii la una cristologică: Mesia este cheia pentru a înţelege acele cuvinte care fără El sunt un simplu flatus vocis. Componenta filologică şi erudită a lui Ieronim, apărută la școala romană a lui Donatus şi acum la aceea a lui Origene şi Eusebiu, înaintează de-a lungul parcursului întregii sale vieți: rezultatul acestei mari munci este versiunea latină a Vechiului Testament pornind de la textul ebraic al Scripturii. Opera sa îl va costa multe critici în viaţă, inclusiv receptarea negativă a acestei activități din partea lui Augustin; numai succesul ulterior al Vulgata îl va răsplăti pentru multele trude. Biografia intelectuală şi spirituală a lui Ieronim – aşa cum se întâmplă adesea – îi determină opera: marea activitate pentru traducerea textului biblic din ebraică şi pentru comentariul unei mari părţi a Scripturii, în mod aproape sistematic pentru corpus profetic, rezultă din dobândirea unei mari expertize în limba greacă şi mai ales, în ebraică.

În scrisoarea 64 Ieronim o invită pe Fabiola, suntem în 397, să părăsească Roma (numită Babilonia, ca şi cetatea păcătoasă din Apocalips) pentru a ajunge la el la Betleem, lăsând să se înțeleagă centralitatea misterului Întrupării, de care este legată şi interpretarea biblică drept tentativă eclezială de a contempla persoana lui Isus în litera şi în spiritul paginii sacre: „Tu, este adevărat, te bucuri de odihna râvnită, şi în timp ce tu stai aproape de Babilonia deplângi probabil câmpia de la Betleem; noi aici, în Efrata, acum când pacea în sfârşit s-a întors, , ascultăm Pruncul care zace în iesle, şi dacă avem o dorință, este aceea de a face să ajungă la urechile tale plânsul său şi glăsciorul său”. Tăcerea şi vocea mică şi umilă sunt referințe clare la comportamentul adoptat de Dumnezeu în întrupare, în timp ce orașul Roma, chiar şi după convertirea sa la creștinism, păstrează fastul şi zgomotul care sunt în antiteză clară cu viaţa monahului, care vrea să fie în sintonie cu stilul lui Dumnezeu.

De Sincero Mantelli

(După L’Osservatore Romano, 30 septembrie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.