Categorii

Conferință despre scrisoarea enciclică „Fratelli tutti” a Sfântului Părinte Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială (4 octombrie 2020)

Conferință despre scrisoarea enciclică „Fratelli tutti” a Sfântului Părinte Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială (4 octombrie 2020)

Duminică, 4 octombrie 2020, la Aula Nouă a Sinodului din Vatican, a avut loc o conferință despre scrisoarea enciclică „Fratelli tutti” a Sfântului Părinte Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială. Au intervenit: cardinalul Pietro Parolin, Secretar de Stat; cardinalul Miguel Ángel Ayuso Guixot, M.C.C.J., preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios; judecătorul Mohamed Mahmoud Abdel Salam, secretar general al Înaltului Comitet pentru Fraternitatea Umană; profesoara Anna Rowlands, profesor de Catholic Social Thought & Practice la Universitatea din Durham, în Regatul Unit; şi profesorul Andrea Riccardi, fondator al Comunităţii „Sfântul Egidiu”, profesor de istorie contemporană. Publicăm în continuare intervențiile.

Intervenția cardinalului Pietro Parolin

1. Chiar şi pentru observatorul mai puţin atent, în faţa acestei enciclice, o întrebare este obligatorie: ce spațiu şi consideraţie găsește fraternitatea în relațiile internaționale? Cel care este atent la desfășurarea raporturilor la nivel mondial s-ar aștepta la un răspuns în termeni de proclamații, normative, statistici şi poate şi de acțiuni. În schimb dacă ne lăsăm conduși de papa Francisc în constatarea de fapte şi situaţii, răspunsul este altul: „Societatea mondială are carenţe structurale grave care nu se rezolvă cu petice sau soluții rapide pur ocazionale” (FT, 179).

Enciclica nu se limitează să considere fraternitatea un instrument şi un auspiciu, ci schițează o cultură a fraternității de aplicat la raporturile internaționale. Desigur, o cultură: imaginea este aceea a unei științe a cărei metodă şi obiectiv este dezvoltat.

Cât priveşte metoda. Fraternitatea nu este o tendință sau o modă care se dezvoltă în timp sau într-un timp, ci mai degrabă manifestarea de acte concrete. Enciclica ne aminteşte integrarea între țări, primatul regulilor asupra forței, dezvoltarea şi cooperarea economică şi, mai ales, instrumentul dialogului văzut nu ca anestetic sau ca „petice” ocazionale, ci mai degrabă ca o armă care are un potențial distructiv mult superior oricărui armament. De fapt, dacă armele şi cu ele războiul distrug vieți umane, ambient, speranţă, până la stingerea viitorului persoanelor şi comunităţilor, dialogul distruge barierele inimii şi ale minţii, deschide spațiile pentru iertare, favorizează reconcilierea. Mai mult, este instrumentul de care are nevoie dreptatea pentru a se putea afirma şi în semnificaţia şi efectul său mai autentic. Cât de mult lipsa dialogului permite raporturilor internaționale să degenereze sau să se încreadă în povara puterii, în rezultatele contrapoziției şi ale forței! În schimb, dialogul, mai ales atunci când este „perseverent şi curajos nu este o știre precum ciocnirile şi conflictele, şi totuşi ajută în mod discret lumea să trăiască mai bine, mult mai mult decât putem noi să ne dăm seama de asta” (FT, 198). Desigur, privind la faptele internaționale, şi dialogul face victimele sale. Sunt cei care nu răspunde la logica conflictului cu orice preț sau sunt văzuți ca naivi şi nepricepuți numai pentru că au curajul de a depăși interese imediate şi parțiale ale fiecărei realităţi care riscă să uite viziunea de ansamblu. Acea viziune care înaintează şi se prelungește în timp. Dialogul cere răbdare şi apropie de martiriu, pentru aceasta enciclica îl evocă drept instrument al fraternității, un mijloc care îl face pe cel care dialoghează diferit de acele „persoane cu funcţii importante în societate, care nu aveau în inimă iubirea faţă de bunul comun” (FT, 63).

Acum să vedem obiectivul. Istoria, dar şi viziunile religioase şi diferite parcursuri de spiritualitate vorbesc despre fraternitate şi îi schițează frumusețea şi efectele, însă adesea legându-le de un drum lent şi dificil, aproape o dimensiune ideală în spatele căreia se vehiculează stimulente de reformă sau procese revoluționare. Aşa cum este şi o tentație constantă a limita fraternitatea la un nivel de maturizare individuală, capabilă să implice numai pe cel care împărtășește acelaşi drum. În schimb, conform enciclicei, obiectivul este un parcurs ascendent determinat de acea subsidiaritate sănătoasă care, pornind de la persoană, se lărgește pentru a îmbrățișa dimensiunea familială, socială, statală până la comunitatea internațională. Iată pentru ce, ne aminteşte papa Francisc, pentru a face din fraternitate un instrument pentru a acționa în raporturile internaționale „este necesar a face să crească nu numai o spiritualitate a fraternității ci în acelaşi timp o organizare mondială mai eficientă, pentru a ajuta la rezolvarea problemelor urgente” (FT, 165).

2. Schiţată în acest mod, fraternitatea cu metoda sa şi obiectivul său, poate contribui la reînnoirea principiilor care conduc viaţa internațională sau poate fi în măsură să facă apară liniile necesare pentru a înfrunta noile provocări şi a conduce pluralitatea de actori care acţionează la nivel mondial să dea răspunsuri la exigențele familiei umane. Este vorba de actori a căror responsabilitate în termeni politici şi de soluții împărtășite este determinantă în special atunci când suntem în faţa realității războiului, foamei, subdezvoltării, distrugerii casei comune şi a consecințelor sale. Actori conștienți de modul în care globalizarea în faţa problemelor efective şi a soluţiilor necesare, a exprimat, chiar şi recent, numai aspecte negative. Pentru a exprima acest adevăr, papa utilizează experienţa pandemiei „care a scos în evidență siguranțele noastre false” (FT, 7), amintind de necesitatea unei acțiuni în măsură să dea răspunsuri şi nu numai să analizeze faptele. Această acțiune încă lipsește şi probabil aşa va fi şi în faţa rezultatelor la care ajung în fiecare zi cercetarea şi știința. Lipsește pentru că „a apărut evidentă incapacitatea de a acționa împreună. Cu toate că suntem hiper-conectați, a avut loc o fragmentare care a făcut mai dificilă rezolvarea problemelor care ne atinge pe toţi” (Ibid.).

Ceea ce se întâlnește în scenariul internațional contemporan este contradicţia deschisă între bunul comun şi aptitudinea de a da prioritate interesului statelor, şi chiar ale fiecărui stat, având convingerea că pot exista „zone fără control” sau că este valabilă logica aceasta că ceea ce nu este interzis este permis. Rezultatul este că „multitudinea celor abandonați rămâne în voia eventualei bunăvoinţe a câtorva” (FT, 165). În schimb, contrariul exact al fraternității care introduce la ideea intereselor generale, acelea capabile să constituie o adevărată solidaritate şi să modifice nu numai structura comunităţii internaționale, ci şi dinamica relației  în interiorul său. De fapt, fiind primită supremaţia acestor interese generale, suveranitatea şi independenţa fiecărui stat ajung să fie un absolut şi trebuie supuse „suveranității dreptului știind că dreptatea este condiție indispensabilă pentru a realiza idealul fraternității universale” (FT, 173). Acest proces nu este automat ci cere „curaj şi generozitate pentru a stabili liber obiective comune determinate şi a asigura îndeplinirea unor norme esențiale în toată lumea” (FT, 174).

De aceea, în perspectiva papei Francisc fraternitatea devine modul pentru a face să prevaleze angajamentele semnate conform vechiului dicton pacta sunt servanda, pentru a respecta efectiv voința manifestată legitim, pentru a rezolva conflictele prin mijloacele oferite de diplomație, de negociere, de instituţiile multilaterale şi de dorința mai amplă de a realiza „un bun comun realmente universal şi protejarea statelor mai slabe” (Ibid.).

În această privință nu lipsește referința la o temă constantă a învățăturii sociale a Bisericii, aceea a „conducerii” – governance, aşa cum se obișnuiește să se spună astăzi – Comunităţii internaționale, a membrilor săi şi a instituțiilor sale. Papa Francisc, în coerență cu toţi predecesorii săi, susține necesitatea unei „forme de autoritate mondială reglementată de drept”, însă asta nu înseamnă „a ne gândi la o autoritate personală” (FT, 172). Fraternitatea înlocuiește centrarea puterilor cu o funcționalitate colegială – aici nu este străină viziunea „sinodală” aplicată conducerii Bisericii, care este proprie papei Francisc – determinată de „organizaţii mondiale mai eficace, înzestrate cu autoritate pentru a asigura bunul comun mondial, dezrădăcinarea foamei şi a mizeriei şi apărarea sigură a drepturilor umane fundamentale” (Ibid.).

3. A acționa în realitatea internațională prin cultura fraternității cere dobândirea unei metode şi a unui obiectiv capabile să înlocuiască acele paradigme care nu mai sunt în măsură să perceapă provocările şi nevoile care se prezintă pe drumul pe care-l parcurge comunitatea internațională, desigur cu trudă şi contradicții. De fapt, nu lipsesc preocupări marcate faţă de voința de a goli motivația şi conținutul multilateralismului, deosebit de necesar într-o societate mondială care trăieşte fragmentarea ideilor şi a deciziilor, ca expresie a unui post-global care înaintează. O voinţă rod al unei abordări exclusiv pragmatice, care uită nu numai principii şi reguli, ci multiplele strigăte de ajutor care apare de acum tot mai constante şi complexe şi de aceea capabile să compromită şi stabilitatea internațională. Şi iată contrapoziţiile şi ciocnirile degenerând în războaie care, datorită complexităţii motivelor care le determină, sunt destinate să se prelungească în timp fără soluții imediate şi practicabile. A invoca pacea foloseşte la puţin. Papa Francisc ne spune că „este o mare nevoie de a negocia şi astfel a dezvolta parcursuri concrete pentru pace. Totuşi, procesele efective ale unei păci durabile sunt înainte de toate transformări artizanale realizate de popoare, în care fiecare persoană poate să fie un ferment eficient cu stilul său de viaţă zilnică. Marile transformări nu se construiesc la masa de lucru sau în birou” (FT, 231).

Parcurgând enciclica, ne simţim chemaţi la responsabilitățile noastre, individuale şi colective, în faţa noilor tendințe şi exigențe care se arată pe scena internațională. A ne proclama fraţi şi a face din prietenia socială haina noastră, probabil că nu este suficient. Aşa cum a defini relațiile internaționale în termeni de pace sau siguranță, de dezvoltare sau de referință generică la respectarea drepturilor fundamentale nu mai este suficient, deşi au reprezentat în ultimele decenii motivația de a fi a acţiunii diplomatice, a rolului organismelor multilaterale, a acțiunii profetice a atâtor figuri, a învățăturii filozofiilor, şi au caracterizat şi dimensiunea religioasă.

Rolul efectiv al fraternității, permiteți-mi, este năvalnic pentru că se leagă de concepte noi care înlocuiesc pacea cu făcătorii de pace, dezvoltarea cu cei cooperanţi, respectarea drepturilor cu atenţia faţă de exigențele oricărui aproape, fie ea persoană, popor sau comunitate. Ne spune asta foarte clar rădăcina teologică a enciclicei care se rotește în jurul categoriei iubirii fraterne care, dincolo de orice apartenență, chiar identitară, este capabilă să se realizeze în concret în „cel care a devenit aproapele” (FT, 81). Imaginea bunului samaritean este acolo ca avertisment şi model.

Responsabililor națiunilor, diplomaţilor, celor care lucrează pentru pace şi dezvoltare fraternitatea le propune să transforme viaţa internațională din simplă co-existență, aproape necesară, la dimensiune bazată pe acel simț comun de „umanitate” care deja astăzi inspiră şi sprijină atâtea reguli şi structuri internaționale, favorizând astfel o conviețuire efectivă. Este imaginea unei realităţi în care instanțele popoarelor şi persoanelor devin prevalente, cu un aparat instituțional capabil de a garanta nu interese particulare, ci acel bun comun mondial dorit (cf. FT, 257).

Așadar, fraternitatea are ca protagonist familia umană care în relațiile sale şi în diferențele sale călătoreşte spre unitatea deplină, dar cu o viziune departe de universalism sau de o împărtășire abstractă, ca şi de anumite degenerări ale globalizării (cf. FT, 100). Prin cultura fraternității, papa Francisc cheamă pe fiecare să iubească poporul celălalt, națiunea cealaltă ca pe națiunea proprie. Şi astfel să construiască raporturi, reguli şi instituții, abandonând mirajul forței, izolărilor, viziunilor închise, acțiunilor egoiste şi de parte pentru că „simpla sumă a intereselor individuale nu este în măsură să genereze o lume mai bună pentru toată omenirea” (FT, 105).

Intervenția cardinalului Miguel Ángel Ayuso Guixot, M.C.C.J.

Sunt recunoscător pentru oportunitatea de a prezenta enciclica Fratelli tutti despre fraternitatea şi prietenia socială, un dar prețios pe care Sfântul Părinte a voit să-l ofere nu numai catolicilor, ci întregii omeniri.

Salut pe distinşii oratori care au prezentat cu mine această enciclică. În mod special doctorului Mohamed Mahmoud Abdel Salam, consilier al marelui imam de Al-Azhar, prieten fratern cu care împărtășesc munca Înaltului Comitet pentru Fraternitatea Umană, născut în august 2019 pentru a da continuitate şi eficacitate obiectivelor conținute în Documentul despre Fraternitatea Umană pentru Pacea Mondială şi Conviețuirea Comună. Prezența sa aici este cu adevărat un bun exemplu de fraternitate!

Doresc să mulţumesc public papei Francisc şi în numele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios pe care-l conduc, pentru că a dat impuls, încă de la începuturile pontificatului său, dialogului interreligios.

Nu ascund emoția pe care am simţit-o citind paginile enciclicei, îndeosebi capitolul 8: „Religiile în slujba fraternității în lume”. Colaborez cu papa Francisc încă de când a fost ales, adică de aproape opt ani. Pot atesta câtă muncă a fost făcută, chiar printre dificultăți de netăgăduit, ca în cazul ultimei urgențe – numai în ordine de timp – cauzată de pandemia de COVID-19.

Dialogul interreligios se situează cu adevărat în inima reflecțiilor şi a acțiunilor papei Francisc. De fapt, se afirmă în Fratelli tutti: „A-l căuta pe Dumnezeu cu inimă sinceră, cu condiția să nu o întunecăm cu interesele noastre ideologice sau instrumentale, ne ajută să ne recunoaștem colegi de drum, cu adevărat fraţi” (FT, 274).

Însuși titlul enciclicei exprimă o dorință clară de a se adresa tuturor ca fraţi şi surori. Este vorba de o realitate existențială pe care papa Francisc, în mod cu totul pașnic, o consideră sigură: toţi suntem fraţi, nimeni nu este exclus!

Calea dialogului între persoane de diferite tradiții religioase nu începe astăzi, desigur, ci face parte din misiunea originară a Bisericii şi îşi înfige rădăcinile în Conciliul al II-lea din Vatican.

Papa Francisc, observând în respect şi în prietenie două atitudini fundamentale, a deschis o altă ușă pentru ca oxigenul fraternității să poată intra în circulație în dialogul dintre persoane de tradiție religioasă diferită, între credincioşi şi necredincios, şi cu toate persoanele de bunăvoință.

Documentul despre Fraternitatea Umană pentru Pacea în Lume şi Conviețuirea Comună, semnat de Sfântul Părinte şi de marele imam de Al-Azhar, Ahmad Al-Tayyeb la Abu Dhabi la 4 februarie 2019, constituie pe drumul dialogului interreligios o piatră de hotar care nu reprezintă nici un punct de plecare nici cu atât mai puţin un punct de sosire. Suntem pe cale!

Fratelli tutti, cu privire clarvăzătoare şi milostivă, ne îndeamnă să parcurgem un teren comun, legat de un adevăr vechi care poate să sune nou în lumea care ne înconjoară, adesea atrofiată de egoism: fraternitatea umană. Credincioşii din diferite tradiții religioase pot cu adevărat să ofere propria contribuție la fraternitatea universală în societățile în care trăiesc. Citim în Fratelli tutti: „Nu este acceptabil ca în dezbaterea publică să aibă glas numai cei puternici şi oamenii de știință. Trebuie să existe un spațiu pentru reflecția care provine dintr-un fundal religios care adună secole de experiență şi de înţelepciune” (FT, 275).

De fapt, credinciosul este martor şi purtător de valori care pot să contribuie în mod însemnat la construirea de societăți mai sănătoase şi drepte. Corectitudinea, fidelitatea, iubirea faţă de bunul comun, preocuparea faţă de ceilalți, mai ales pentru cei nevoiași, bunăvoinţa şi milostivirea sunt instrumente prețioase care fac parte din comoara spirituală a diferitelor religii.

A trăi propria identitate în „curajul alterității” este pragul pe care astăzi Biserica papei Francisc ne cere să-l trecem

Este vorba de a face paşi concreți împreună cu credincioşii din alte religii şi cu persoanele de bunăvoință, cu speranţa ca noi toţi să ne simţim chemaţi de a fi, mai ales în timpul nostru, mesageri de pace şi constructori de comuniune.

Dumnezeu este Creatorul a toate şi al tuturor, motiv pentru care suntem membri ai unei singure familii şi, ca atare, trebuie să ne recunoaștem. Acesta este criteriul fundamental pe care ni-l oferă credinţa pentru a trece de la simpla tolerare la conviețuirea fraternă.

Invitaţia de a ne pune în slujba fraternității pentru binele întregii omeniri, adresată de papa Francisc diferitelor religii, vesteşte o nouă eră. Drumul nostru comun se deschide la o lumină nouă şi la o creativitate nouă care provoacă însăși inima fiecărei religii, şi nu numai: fraternitatea poate deveni şi calea oricărui crez religios.

Într-o lume dezumanizată, în care indiferența şi aviditatea caracterizează raporturile dintre persoane, sunt necesare o solidaritate nouă şi universale şi este un nou dialog bazat pe fraternitate.

Dialogul interreligios desfășoară o funcţie esențială în construirea unei conviețuiri civile, a unei societăți care să includă şi nu să edifice pe cultura risipei. Perspectiva şi obiectivul dialogului este să lucreze, printr-o colaborare autentică între credincioşi, pentru a obține binele tuturor, luptând împotriva multelor nedreptăți care chinuiesc încă această lume şi condamnând orice formă de violență. Pentru aceasta, privind la viitor, trebuie să conștientizăm faptul că religiile nu trebuie să se închidă în ele însele, ci noi fiind credincioşi şi rămânând bine înrădăcinați fiecare în propria identitate, trebuie să ne dispunem să parcurgem calea fraternității umane, în pofida diferențelor noastre, împreună cu toate persoanele de bunăvoință.

În lume există atâtea religii şi noi, în perspectiva dialogului interreligios, trebuie să ne arătăm în măsură să demarăm spre toţi – aşa cum dorește papa – o relație de respect şi prietenie prin care să apărăm egalitatea dintre fiinţele umane, inclusiv noi credincioşii, deşi cu viziuni diferite, fără a renunța la identitatea noastră, ci revendicând o anumită sinceritate a intențiilor.

Mulţumesc iarăși papei Francisc, pentru că Fratelli tutti ne face să ne simţim mai aproape de iubirea lui Cristos şi a Bisericii, şi ne încurajează să ne punem, toţi împreună, în slujba fraternității în această lume.

Mulţumesc pentru atenţia voastră.

 

Intervenția judecătorului Mohamed Mahmoud Abdel Salam

Distins public,

Pacea lui Dumnezeu, milostivirea Sa şi binecuvântările Sale să fie cu voi!

Unele oraşe şi unele popoare pot fi recunoscute grație unor monumente importante devenite o emblemă. Orașul Roma este cunoscut prin cupola de la „Sfântul Petru”, aici în Vatican. Londra are vestitul său orologiu Big Ben, iar Parisul are Turnul Eiffel care se înalță la cer. New York este cunoscut prin Statuia Libertății, Cairo este cunoscut prin piramidele şi prin minaretele de la Azhar şi clopotniţele bisericilor sale.

După aceea au apărut recent două „monumente” ale creștinismului şi islamului, îmbogățind aceste simboluri cu un nou pilastru de adevăr, bine, libertate şi fraternitate. Când este citată „Fraternitatea Umană”, mințile libere şi inimile conștiente se îndreaptă spre papa Francisc şi spre marele imam Ahmad Al-Tayyeb, șeicul de Al-Azhar: aceste două personaje care au devenit, împreună, o nouă emblemă şi un nou monument, nu pentru o ţară particulară, sau pentru un anumit popor. Au devenit un simbol puternic al unei idei nobile, adică ideea „Fraternității Umane”, iar Dumnezeu, cu milostivirea Sa faţă de oameni, a pus aceste două simboluri ilustre în slujba acestor concepte umane supreme.

Doamnelor şi domnilor,

Dacă creșterea şi reînnoirea sunt dictate de normele vieţii fiinţelor existente, viaţa nu poate înainta spre propria împlinire fără gândire şi fără creativitate. Şi ceea ce vedem în Vatican, începând de la cea mai înaltă autoritate, demonstrează că, până la urmă, înaintăm în direcția corectă şi că gândirea creativă şi întemeietoare a unei viziuni noi se proiectează spre orizonturi mai înalte în timp şi în spațiu.

După semnarea „Documentului despre Fraternitatea Umană”, papa Francisc a continuat drumul şi astfel s-au născut reflecțiile sale despre realitatea națiunilor, reflecții publice sau nepublice. Cererea de fericire a națiunilor cere o angajare cu contururi greu de delimitat din cauza diferitelor niveluri implicate şi în consecință a intereselor şi a politicilor aflate în joc şi a contrastelor dintre state şi popoare, toate problematicile care pun la grea încercare conștiințele şi voințele. Inspirându-se din această stare a lucrurilor şi grație intuiţiei sale limpezi, papa a scris cuvinte clare şi curajoase, care se tem numai de Dumnezeu, vorbind despre tragediile persoanelor slabe, obosite şi disperate, şi prescriind îngrijirea de acest rău greu vindecabil, care a lovit mortal civilizația noastră modernă. De aici s-a născut această enciclică pe care o celebrăm astăzi.

Cu toate că n-am însoţit diferitele etape ale parcursului Fraternității Umane în ultimul deceniu între papa şi imam, când am citit această enciclică despre fraternitatea şi prietenia socială, am observat, printre rândurile sale, un gust rafinat, o sensibilitate incisivă şi o capacitate de a exprima tematicile fraternității umane într-un mod care se adresează întregii lumi; este un apel la înțelegere adresat unei lumi aflate în discordie, precum şi un mesaj clar în favoarea unei armonii, individuale şi colective, cu legile universului, ale lumii şi ale vieţii. Este vorba de o argumentare întemeiată pe raționamente clare bazate pe adevăruri şi realizabile în viaţa reală şi în lumea concretă.

Distins public,

Ca tânăr musulman studios al Shari’a (lege) a islamului şi a științelor sale, mă aflu – cu multă iubire şi entuziasm – în acord cu papa şi împărtășesc fiecare cuvânt pe care l-a scris în enciclică. Urmăresc, cu satisfacție şi speranţă, toate propunerile sale avansate într-un spirit grijuliu pentru renașterea fraternității umane.

În această enciclică, papa avertizează, fără jumătăți de măsură, cu privire la ideologiile impregnate de egoism şi de pierderea simțului social, care acţionează în spatele măştii de presupuse interese naţionale (Enciclica papei Francisc Fratelli tutti, nr. 11), şi avertizează cu privire la pericolele globalizării şi ale consecințelor sale, care probabil ne-au făcut mai apropiați, dar care cu siguranță nu ne vor face să devenim fraţi (Enciclica papei Francisc Fratelli tutti, nr. 12).

Eram extrem de fericit în timp ce citeam critica dură a papei faţă de ceea ce putem numi „sfârşitul conștiinței istorice”, cu infiltrarea culturală a acestei teorii, bazate pe dezagregarea moștenirii culturale, şi cu crearea de generații care disprețuiesc propriul patrimoniu şi propria istorie cu toată bogăția culturală (Enciclica papei Francisc Fratelli tutti, nr. 13).

Cât de mare este papa când avertizează popoarele în faţa acestei forme noi de colonialism expert în a manipula concepte extrem de importante şi sensibile, cum sunt democrația, libertatea, dreptate şi unitate utilizându-le ca mijloc de control, dominare şi aroganţă, golindu-le de semnificaţia lor, uneori chiar pentru a justifica acțiunea lor (Enciclica papei Francisc Fratelli tutti, nr. 14).

Cât de creativ este pe versantul drepturilor umane când scoate în evidență noile forme de nedreptate şi de exploatare a omului şi de negare a demnității sale (Enciclica papei Francisc Fratelli tutti, nr. 22), nedreptatea faţă de femeie (Enciclica papei Francisc Fratelli tutti, nr. 23) şi condițiile asemănătoare sclaviei, pe care atâtea persoane le îndură astăzi. Papa consideră, pe bună dreptate, că persecuția din motive religioase sau etnice, şi alte încălcări ale demnității umane, sunt aspecte ale unui „al treilea război mondial pe bucăți” (Enciclica papei Francisc Fratelli tutti, nr. 25).

Cât de mare este papa atunci când înfruntă la rădăcină problema imigraților şi refugiaților, reafirmând că demnitatea umană a căzut la granița dintre Europa şi lumea a treia (Enciclica papei Francisc Fratelli tutti, de la nr. 37 la nr. 41).

Papa a voit să ridice şi problema actuală, vorbind deci despre pandemii şi alte tragedii ale istoriei (Enciclica papei Francisc Fratelli tutti, de la nr. 32 la nr. 36) cerând o regândire a stilului nostru de viaţă şi a organizării societăților noastre.

Diferit de obicei atunci când pregătesc o intervenție scrisă, m-am aflat în sintonie cu cuvintele papei. Am fost cucerit de francheţea sa şi de claritatea sa în pasajele pe care le-am citat. Şi este numai o parte mică din această gândire liberă, care îşi însușește cauza omului şi problematicile sale, în Orient ca şi în Occident. Sunt convins că această enciclică, împreună cu „Documentul despre Fraternitatea Umană”, vor reporni trenul istoriei care s-a oprit în staţia din această ordine mondială, înrădăcinată în iraţionalitate, cu nedreptatea, mândria şi violenţa sa colonială. Sper ca această enciclică, împreună cu „Documentul despre Fraternitatea Umană”, să poată fi o armă puternică împotriva falsităţii, cu toate formele şi exprimările sale, şi să poată fi baza, sau factorul mai important, pentru nașterea unei noi ordini mondiale, bazate pe sacralitatea demnității şi drepturilor umane – aşa cum a spus papa – nu pe disprețuirea, reducerea la sclavie şi exploatarea omului. Îmi doresc şi ca această enciclică să poată ajunge în mâinile politicienilor şi ale decidenților, pentru ca să fie luminați de ea pentru a ieşi din această stare iraţională pe care lumea o trăieşte astăzi.

Dar putem coborî aceste idei frumoase şi aceste concepte nobile în lumea reală de astăzi? Cred că acest lucru este posibil. Persoanele drepte se ajută pentru bine şi îl susțin.

Pentru a oferi o contribuție modestă în acest sens, m-am gândit cu colegii din Înaltul Comitet al Fraternității Umane să convoc un Forum pentru 100 de tineri din diferite părţi ale lumii, şi să organizez zile de studiu dedicate acestei enciclice, aici la Roma şi la Abu Dhabi, unde a fost anunțat „Documentul Fraternității Umane”, dar şi în Egipt, ţara lui Al-Azhar, unde participanții se vor dedica reflecţiei şi studiului şi dialogului liber şi aprofundat. Făcând astfel, enciclica va ajunge la tineri, care aparțin la religii şi etnii diferite, cu speranţa ca să poată constitui un pas în direcția corectă, spre o fraternitate umană mondială.

Doamnelor şi domnilor!

În această fază decisivă a istoriei omenirii ne aflăm în faţa unei bifurcaţii, între o fraternitate universală în care se bucură omenirea şi o mizerie acută care va mări suferința şi privaţiunea oamenilor. Calea fraternității este o cale veche şi nouă, care se reînnoieşte şi se parcurge la umbra valorilor spirituale şi morale, şi este guvernată de echilibrul şi de armonia dintre știință şi credinţă, dintre această lume şi viaţa viitoare. Așadar să ne susținem reciproc pe calea fraternității, a cunoașterii reciproce şi a colaborării pentru a ajunge la destinaţia unde se întâlnesc țintele noastre şi obiectivele noastre, binele întregii omeniri.

Noi suntem în favoarea unirii energiilor religioase pentru a înfrunta discriminarea, rasismul şi ura. Şi în acelaşi timp lucrăm pentru consolidarea propriei doctrine, pentru aprofundarea propriilor aspecte specifice şi pentru a evita dezbinarea sau dezagregarea. Acesta este obiectivul fiecărei persoane fidele faţă de propria religie.

Fraternitatea universală rămâne – ieri, astăzi şi mâine – o necesitate absolută pentru întreaga lume, şi este indispensabilă pentru mântuire. Pentru că ea va da viaţă unei civilizații echilibrate şi fericite, centrată pe om făcând abstracţie de culoarea pielii, de sex, de limbă şi de religie.

În sfârşit, adresez aceste cuvinte Sanctității Sale papa Francisc şi marelui imam de Al-Azhar:

Eforturile dumneavoastră şi lupta dumneavoastră în favoarea convieţuirii umane şi a fraternității mondiale, culminate cu „Documentul despre Fraternitatea Umană” pe care l-aţi proclamat anul trecut la Abu Dhabi – într-un eveniment fără precedent în istoria modernă – au reprezentat o cotitură în lumea arabă şi musulmană şi o rază de lumină pentru întreaga lume. Vedem în fiecare zi tineri care se întâlnesc în jurul principiilor fraternității şi convieţuirii şi vedem o deschidere, fără precedent, în relațiile dintre adepții religiilor. Vedem şi multe persoane, închise mintal faţă de cei care aparțin la o altă religie, care încep să revizuiască propriul mod de a gândi.

Vă promit, împreună cu colegii de la Înaltul Comitet pentru Fraternitatea Umană, să continuăm să lucrăm cu fidelitate pentru a face în aşa fel încât acest document să devină o realitate trăită de toţi, prin inițiativele concrete şi ambițioase ale Comitetului care obțin mereu sprijinul leal şi sincer din partea Alteței Sale Sheikh Mohammad Ben Zayed Al Nahyan, un autentic lider arabă care respectă propriul angajament faţă de dumneavoastră pentru punerea în practică a principiilor din „Documentul despre Fraternitatea Umană”, pentru ca să poată aduce roadele dorite în favoarea fiecărei persoane de pe faţa pământului oricare ar fi religia sa, sexul său sau rasa sa.

Mulţumesc, papa Francisc, pentru enciclica aceasta puternică şi curajoasă.

 

Intervenția profesoarei Anna Rowlands

Scrisoarea enciclică Fratelli tutti vorbește despre iubire şi despre atenţie, acel tip de atenţie în măsură să vindece o lume rănită şi sângerândă. Este vorba despre o reflecţie socială despre bunul samaritean, care recunoaște iubirea şi atenţia ca legi fundamentale şi configurează pentru noi o prietenie socială creativă.

Papa Francisc ne cere să observăm lumea în modul samariteanului, în aşa manieră încât să reușim să observăm legătura originară şi indispensabilă între toate lucrurile şi persoanele, apropiate şi îndepărtate. În simplitatea apelului său, Fratelli tutti este ca o provocare tulburătoare la adresa stilului nostru de viaţă ecologică, politică, economică şi socială. Însă este, înainte de toate, proclamarea unui adevăr neeliminabil şi bucuros, prezentat aici ca izvor binefăcător pentru o lume obosită.

Această scrisoare nu reprezintă o critică rece şi separată. Mai degrabă, disciplina sa spirituală indică în mod clar o misiunea umanizatoare: a fi oameni cu adevărat înseamnă a ne arăta dispuși să privim lumea în frumusețea sa şi în durerea sa, să prestăm o ascultare profundă, prin întâlnirea cu celălalt, suferințelor şi bucuriilor din propria epocă şi să le asumăm asupra noastră, luându-le ca şi cu ar fi ale noastre.

Ideea că fiecare creatură are origine în Dumnezeu Tatăl şi că în Cristos am devenit fraţi şi surori, legați în demnitate, în îngrijire şi în prietenie, constituie una din cele mai vechi învățături sociale ale creștinătății. De fapt, în apelativele care apar în această scrisoare şi care sunt la baza reflecţiei însăși a papei Francisc răsună din belșug Scripturile: fraţi, surori, aproapele, prieteni. Primii creştini au plăsmuit concepția lor despre bani, despre comunitate şi despre politică pe această viziune. Faptul că o temă aşa de veche este repropusă acum cu o astfel de urgență se datorează temerii papei Francisc că se poate crea o fractură de ideea că suntem realmente responsabili faţă de ceilalți, toţi legați între noi, toţi având drept la o împărtășire egală a ceea ce a fost dat în beneficiul tuturor. A crede toate acestea nu este o fantezie de care să ne batem joc. Papa scrie cu durere cu privire la cinismul şi la sărăcirea culturală care limitează imaginaţia noastră socială. Nu este o absurditate a recunoaște afinitatea dincolo de diviziuni, dorința de culturi în care legăturile sociale să fie respectate şi întâlnirea şi dialogul practicate.

Fratelli tutti spune în mod explicit cum fraternitatea universală şi prietenia socială trebuie să fie exercitate împreună, deşi nu lipsește incapacitatea de a acționa în această direcție. Globalizarea proclamă valori universale, dar nu reușește să practice întâlnirea şi atenţia, în special faţă de diversitate şi faţă de cei mai vulnerabili. Comunicarea digitală speculează asupra nevoii noastre de contact, o deformează, producând o limitare febrilă construită pe şinele acelor „like/dislike”, traficată de interese puternice. Populismul face apel la dorința de stabilitate, de înrădăcinare şi de un loc de muncă satisfăcător, însă lasă ca ostilitatea să deformeze aceste dorințe. Pe de altă parte, liberalismul concepe libertatea în termeni de individualism egocentric şi limitează viețile noastre intim interconectate. Uităm ce anume permite societăților să dureze şi să se reînnoiască. Acestea sunt materialismele noastre false.

Această scrisoare îşi înfige rădăcinile sale într-o întâlnire interreligioasă precisă şi arată fără reticenţe caracterul său religios şi apelul său. Un adevăr transcendent nu constituie o povară, ci un dar care face mai stabile rădăcinile acțiunii noastre comune. Poate reduce preocuparea pe care o simţim în asumarea împreună a acelor riscuri necesare pentru a transforma lumea. Credinţa este izvorul nostru, este parte a modului în care noi putem numi realitatea şi merge dincolo de indiferența dezolantă a epocii noastre.

Pentru acest motiv, pentru enciclică este foarte clară greutatea responsabilității care apasă asupra comunităţilor religioase. Grupurile religioase sunt implicate de însăși cultura digitală şi de piață care ne dăunează. În mod nescuzabil, liderii religioși au întârziat să condamne practicile nedrepte, trecute şi prezente. Şi religiile au nevoie de căință şi de reînnoire. Fratelli tutti le îndeamnă să fie modele de dialog, mediatoare de pace şi purtătoare a unui mesaj de iubire transcendent unei lumi înfometate, cinice şi fără rădăcini.

Făcând referință la Declarația de la Abu Dhabi, enciclica reafirmă demnitatea absolută a persoanei umane, asupra căreia nicio preferință politică, nicio „lege” de piață nu poate avea precedenţa. Aici papa Francisc evidenţiază tratamentul rezervat migranţilor. Subliniază poruncile biblice care incită primirea străinului, a binefacerilor care pot deriva din întâlnirea între culturi şi a invitației la o iubire curată şi necondiționată. Dezvoltă şi învățătura socială precedentă despre destinația universală a bunurilor, clarificând că națiunile sunt proprietare ale pământului, bogăției şi patrimoniului lor, atât timp cât asta permite întregii omeniri accesul la mijloacele de supraviețuire şi de realizare. O națiune are obligații nu numai faţă de cetățenii săi, ci faţă de întreaga omenire. Demnitate, solidaritate şi destinație universală a bunurilor materiale sunt trăsăturile distinctive ale acestei învățături.

Papa Francisc avertizează cu privire la forme închise de populism, însă susține să privim la noi înșine ca la „un popor”. Urmându-l pe sfântul Augustin, ne aminteşte că a deveni „un popor” se întemeiază pe capacitatea de a-l întâlni pe celălalt în dialog, faţă în faţă şi umăr la umăr. Împreună colaborăm la acea iubire comună şi durabilă din care dorim să trăim. Este vorba de un proces dinamic de construire a păcii sociale niciodată terminat, rod al unei căutări genuine şi schimb de adevăruri. O cultură este sănătoasă numai în măsura în care rămâne deschisă la celelalte. Această reînnoire a culturilor politice are loc numai cu, nu pentru, cei mai marginalizați. Rolul mișcărilor populare este cheia acestei participări.

A-l numi pe Dumnezeu cu numele de „Tată” şi pe noi înșine ca „fii şi prieteni” ai săi este limbaj de iubire. Există alte moduri de a-l numi pe Dumnezeu. Însă mesajul pe care papa Francisc dorește ca pe moment fiecare să-l primească este că am fost făcuți pe deplin umani numai de ceea ce ne stimulează dincolo de noi înșine. Ceea ce face posibil acest lucru este o iubire divină deschisă tuturor, care generează, unește, durează şi se reînnoieşte fără sfârşit. Această iubire nu poate să fie ştearsă nici înlăturată, şi se pune la baza apelului pe care papa Francisc ni-l adresează nouă, însușindu-şi cuvintele atenției iubitoare a sfântului Francisc: „Fratelli tutti”…

 

Intervenția profesorului Andrea Riccardi

Notează Amin Maalouf, scriitor cu sensibilitate fină: „Dacă odinioară eram efemeri într-o lume imutabilă, astăzi suntem fiinţe rătăcite…”. Este dezorientarea atâtor fii şi fiice ale globalizării. Fratelli tutti trasează o cale simplă şi esențială pentru noi cei dezorientați: fraternitatea. Mă opresc numai asupra unui aspect: sfâșierea cea mai gravă, care are legătură cu moarte: războiul. În aceste pagini fraternitatea se măsoară cu războiul. Însă nu este ceva prea fragil în faţa războiului, mașină nemiloasă de moarte şi distrugere?

Tocmai din sensul de irelevanţă s-a format resemnarea în faţa războiului ca fapt natural în istorie. Se crede că este responsabilitatea marilor țări sau a politicienilor, nu a oamenilor obișnuiți. Ce putem face? Crește un fatalism, camuflat de realism. Se cedează în faţa opţiunii pentru război, crezând în justificări umanitare, defensive sau preventive, sau manipulați de informație. Prea mult am acceptat – guverne, instituții, indivizi – războiul ca însoțitor asiduu al timpului nostru. A devenit un fapt cultural şi politic. Este suficient să ne gândim la slăbirea mișcării pentru pace în ultimii ani.

„Războiul – spune alarmat papa – nu este o fantomă din trecut, ci a devenit o amenințare constantă”. Este prezentul: riscă să fie viitorul. Această contemporaneitate arzătoare a războiului este evidentă pretutindeni: de la Mediterana la Africa şi în altă parte. Pentru mulţi, sunt „războaiele lor”: nu ne interesează. Ne ating numai dacă ajung la noi refugiații. Însă „bucăţile” de război se întăresc între ele, creând un climat explosiv, debordând şi implicând pe oricine: focul se poate extinde. Este iluzoriu, în lumea globală, a crede că se izolează un conflict. Şi totuşi se trăieşte ca şi cum ar fi posibil.

Enciclica lărgește privirea la lume în lumina fraternității: ceea ce este departe ne interesează. Privirea fraternității nu este niciodată mioapă. Este evanghelică şi umană, dar şi mult mai realistă decât atâtea ideologii sau politici care se autodefinesc realiste.

Papa exprimă cu hotărâre experienţa de umanitate a Bisericii: „Fiecare război lasă lumea mai rea de cum a găsit-o”. Desfigurează faţa omenirii. Spun asta două războaie mondiale. Strigă asta conflictele aflate în desfăşurare. Războiul nu face niciodată lumea mai bună. Este adevărul istoriei! Însă există o răspândită „pierdere a simțului istoriei” – spune enciclica. Se pierde amintirea ei în prezentismul egocentric sau în contrapoziție exacerbate. Naționalism, populism, exaltă valoarea grupului particular împotriva altora. Între timp s-au golit acele mari cuvinte, care sunt adevărate faruri care luminează omenirea: fraternitate, pace, democrație, unitate…

Am crezut că lumea ar fi învățat din atâtea războaie şi eșecuri. Am crezut în entuziasmele unei lumi de pace după ’89. În schimb am dat înapoi cu privire la cuceririle de pace şi la forme de integrare între state. Se tinde la discreditarea structurilor de dialog care previn conflictele. Astfel lumea devine incapabilă să prevină războiul şi după aceea lasă să se prelungească, să se cangreneze, conflictele mulţi ani, dacă nu decenii, revelând neputința comunităţii internaționale.

În lumina viziunii „fraterne” a lumii globale, realistă şi prevăzătoare, propusă de enciclică, se percepe drept centrală drama războiului – apropiat sau îndepărtat – cu cortegiul său de suferințe: distrugerea ambientului uman şi natural, moarte, refugiaţi, moștenire de dureri şi uri, terorism, arme de orice tip, cruzime… Cuvintele papei trezesc din obişnuirea colectivă cu logicile conflictului: războiul – scrie el – „este un eșec al politicii şi al omenirii, o capitulare ruşinoasă, o înfrângere în faţa forțelor răului”.

Războiul nu se circumscrie niciodată, ci devine mama tuturor sărăciilor. Este o școală malefică pentru tineri şi poluează viitorul. Mare o resursă pe disperaţii din periferiile umane.

Războiul pe bucăți arată fragmentarea arogantă a lumii globale, care consideră un delir – spune papa – proiectele cu mari obiective de dezvoltare pentru omenire. Lumea globală respinge un proiect de creștere, pentru prepotența intereselor care o mișcă: astfel respinge un mare vis de pace.

Enciclica arată că fiecare este păzitor al păcii. Există o misiune a instituțiilor în „arhitectura de pace” de revitalizat. Însă şi noi, oameni obișnuiți, nu putem fi spectatori. Artizanatul păcii este misiune a tuturor: trebuie îndrăznit mai mult împotriva războiului cu o revoltă zilnică şi creativă. Dacă atâția pot să facă războiul, toţi pot să lucreze ca artizani de pace.

Aici rolul religiilor. Papa face referință la dialogul dintre religii şi la întâlnirea cu imamul Al-Tayyeb când au declarat: „religiile nu incită niciodată la război…”. Dacă se întâmplă, sunt devieri şi abuzuri.

Citind Fratelli tutti, n-am perceput numai denunțarea războiului, ci speranţa unei păci posibile. Mi-a revenit în minte invitaţia lui Ioan Paul al II-lea în ziua luminoasă de la Assisi în 1986 cu liderii religioși: „Pacea aşteaptă profeții săi… artizanii săi… este un șantier deschis pentru toţi, nu numai pentru specialiști, pentru înțelepți şi pentru strategi… trece prin mii de mici acte ale vieţii zilnice”. Artizanii de pace sunt bărbați şi femei ai fraternității.

Papa Francisc propune adevărate vise lumii globale, care a stins farurile marilor cuvinte şi ale marilor idealuri. Am amintit unul singur, nu cel mai mic, ba chiar acela de care depinde aşa de mult: pacea. Închei cu cuvintele unui mare italian, părintele Luigi Sturzo, în 1929: „trebuie să avem credinţă că… războiul, ca mijloc juridic de ocrotire a dreptului, va trebui să fie abolit, aşa cum au fost abolite legal poligamia, sclavagismul, iobăgia şi răzbunarea de familie”.

Chiar şi după timpurile cerului cenușiu al pandemiei, această enciclică deschide un orizont de speranţă: a deveni surori şi fraţi toţi. Apare un vis pentru care să trăim şi să luptăm chiar cu mâinile goale.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.