Categorii

Călătoria discipolului: Ieri ca şi astăzi pe drumul de la Emaus

Calatoria-discipolVizita Mariei la Elisabeta după bunavestire, drumul lui Isus spre Ierusalim, întâlnirea cu cei doi discipoli care mergeau la Emaus: sunt cele trei călătorii, conţinute în Evanghelia lui Luca, pe care arhiepiscopul de Chieti-Vasto le aprofundează în volumul Călătoria lui Isus şi a noastră. Exerciţii spirituale despre Evanghelia lui Luca (Il viaggio di Gesù e il nostro. Esercizi spirituali sul Vangelo di Luca, Cinesello Balsamo, Edizioni San Paolo, 78 de pagini). Publicăm fragmente din a treia meditaţie, în care explică prelatul că relatarea despre cei doi discipoli pe drumul de la Emaus ne face să înţelegem înainte de toate că „viaţa cu Isus – adică existenţa creştină ca ucenicie trăită în urmarea şi în compania lui – este un drum” în orizontul împărăţiei.

Relatarea despre discipolii aflaţi în drum spre Emaus, cărora li se alătură pe cale un călător mai întâi necunoscut şi apoi recunoscut ca Domnul Isus, prezintă modelul Fiului lui Dumnezeu, care devine însoţitor de drum al celor doi discipoli atât de asemănători cu noi, „nepricepuţi şi greoi la inimă în a crede toate cele spuse de profeţi”. Astfel naraţiunea lui Luca ne face să înţelegem ce înseamnă drumul Domnului alături de noi, pelerini în timp, şi drumul nostru cu El, rege al gloriei, spre patria promisă şi sperată.

Ceea ce relatarea ne face să înţelegem înainte de toate este că viaţa cu Isus – adică existenţa creştină ca ucenicie trăită în urmarea şi în compania lui – este un drum: ea nu are loc în spaţiul închis al unei relaţii exclusive şi asiguratoare, decisă o dată pentru totdeauna, ci se pune în riscul şi în complexitatea devenirii persoanei, cuprinsă între amintiri şi dorinţe, nostalgii şi speranţe, a cărei figură este întocmai drumul de la Ierusalim la Emaus parcurs de cei doi discipoli şi de misteriosul călător. În realitate, toţi venim de la Dumnezeu, ca lucrare a mâinilor sale, şi toţi mergem pelerini spre El şi spre ziua de mâine a cetăţii cereşti, continuând în înaintarea serii, având nevoie de cineva care să fie aproape de noi, pe prezenţa credibilă a căruia să ne putem baza: „Rămâi cu noi pentru că se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite” (Lc 24,29). Toţi suntem pe drumul spre ultima tăcere a existenţei care moare şi spre cuvântul veşnic al vieţii care ne-a fost promisă în Domnul înviat. Însă tocmai în confruntarea cu enigma morţii se arată minţii şi inimii două posibilităţi radicale şi opuse: a ne considera „aruncaţi spre moarte” (cum gândea filozoful Martin Heidegger, reflectând asupra condiţiei umane) sau a ne considera „cerşetori ai cerului” (cum susţine de exemplu Jacques Maritain), destinaţi la viaţa victorioasă asupra morţii din Ierusalimul ceresc. Dacă omul este singur în această lume, ultimul cuvânt asupra destinului său nu va putea fi decât acela al tăcerii finale în care existenţa sa se va stinge. Dacă în schimb există un Dumnezeu al iubirii, de la care venim şi spre care mergem, fiecare fiinţă personală este un „tu” unic şi singular spre care această iubire este îndreptată şi care ca atare trăieşte şi va trăi pentru totdeauna graţie fidelităţii veşnice a interlocutorului divin.

Tristeţea celor doi discipoli la începutul relatării de la Emaus este aceea a celui care se teme că moartea a învins asupra vieţii; entuziasmul cu care se întorc noaptea pentru a merge ca să vestească tuturor că l-au întâlnit pe Cristos înviat este acela al celui care ştie că Cel Înviat a învins şi va învinge moartea şi că prin urmare viaţa care trece este pregătire şi aşteptare a aceleia care nu va trece niciodată. Între cele două opţiuni alegerea este decisivă şi trebuie făcută în fiecare zi: iată pentru ce vestirea vieţii victorioase asupra morţii trebuie să umple inima celui care crede şi să se iradieze într-o neîncetată mărturie, trăită în împărtăşirea drumului şi în propunerea umilă şi curajoasă a veştii bune a iubirii capabile să răscumpere zilele. Fidelitatea faţă de viitorul promis şi faţă de lumea care va veni, aşadar, nu numai că nu elimină, ci întăreşte fidelitatea faţă de umilul astăzi al timpului. Însă relatarea de la Emaus ne face să înţelegem că a-l recunoaşte pe Domnul ca însoţitor de drum al nostru şi a experimenta prezenţa sa mângâietoare nu înseamnă în niciun mod a evada de pe drumul pe care-l parcurgem, ci a-l continua cu El ca pelerini spre cetatea lui Dumnezeu, întăriţi de apropierea celui iubit şi de ascultarea credinţei în El, care este anticipare şi pregustarea a viitoarei, promisei frumuseţi a cetăţii cereşti. Relatarea de la Emaus ne mai face să înţelegem care sunt cele cinci condiţii fundamentale ale unei vieţi trăite ca drum în compania lui Isus în orizontul împărăţiei. Prima condiţie se referă la dimensiunea timpului: trebuie avut timp pentru Cristos şi să-i dăm timp, însoţindu-l în durată cu fidelitate, trăind cu perseverenţă gratuitatea darului propriului timp. Cel care se grăbeşte sau nu este gata să asculte şi să însoţească răbdător drumul fratelui, în care Cristos ajunge la el, nu va fi niciodată un însoţitor de drum al Învăţătorului divin. O a doua condiţie necesară pentru a stabili o adevărată relaţie cu Cristos, complet evidentă în relatarea de la Emaus: trebuie mers ştiind şi voind să facem asta împreună cu El. Trebuie intrat în companie cu Isus: cine vrea să-l urmeze pe Isus trebuie să vrea să fie cu El. Relaţia cu Învăţătorul se realizează şi creşte prin împărtăşire, înţelegere şi dialog: cere, întocmai, companie a cuvântului şi a vieţii; cere experienţa puternică a dimensiunii contemplative a vieţii, formată din tăcere şi din ascultare, din adoraţie şi din cuvânt, din împărtăşire şi din dăruire. Comportamentul misteriosului călător pe drumul spre Emaus revelează o a treia, fundamentală condiţie pentru a merge cu El: a recunoaşte iniţiativa sa, a accepta ca El să fie cel care se apropie de noi, în timpurile şi în modurile în care va voi. A însoţi, a pune întrebări, a asculta răspunsurile, a citi inima celuilalt şi a o face să ardă cu vestirea cuvântului vieţii, a aprinde dorinţa şi a-i corespunde cu gesturile de împărtăşire: aceasta este compania Domnului pentru viaţa noastră, frângerea pâinii zilelor împreună, stând pe drum cu noi pentru a ne înţelege şi a vorbi inimii noastre transformând-o.

Toate acestea cer să ne amintim de ceea ce contează cu adevărat pentru noi ca să ne punem în joc. Isus nu se limitează să-i însoţească pe cei doi discipoli: El îi stimulează, îi avertizează cu iubire şi mai ales le deschide sensul istoriei mântuirii, pentru a introduce în ea inima lor neliniştită şi a o deschide la uimirea în faţa darului iubirii divine: „Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27). Amintind minunăţiile făcute de Dumnezeu pentru poporul său, misteriosul călător îi introduce pe cei doi în realitatea lumii sale vitale, deschide comoara inimii sale şi îi face să înţeleagă ceea ce toţi am primit de la Tatăl ceresc şi din care trăim cu adevărat. Raportul de iubire constă în a-l insera pe celălalt în plinătatea realităţii noastre şi a misterului lui Dumnezeu, deschizându-l la noutatea viitorului promisiunii: într-adevăr, relaţia de iubire după exemplul lui Isus este integrală. Comuniunea este reţea relaţională prin care este posibil să-l introducem pe celălalt la plinătatea vieţii: numai într-o relaţie de iubire fidelă, de comuniune generoasă şi deplină, trece viaţa care luminează viaţa. Şi pe această cale drumul trăit împreună se deschide la profeţia vieţii noi şi depline, aşa cum face Isus, care deschide celor doi discipoli un viitor nou, oferind inimii lor o speranţă credibilă: el aprinde dorinţa după ziua de mâine a lui Dumnezeu, contagiindu-le curajul şi bucuria pentru a o pregăti şi a o primi. Este rod al adevăratei relaţii cu El a deschide orizonturi, a aduna provocările şi a aprinde pasiunea pentru cauza lui Dumnezeu printre oameni, care este cauza adevărului, a dreptăţii şi a iubirii.

Întâlnirea trăită alimentează astfel mărturia: nu poţi să te opreşti la ceea ce ai avut în dar, trebuie la rândul tău să-l dăruieşte, mergând pe picioarele tale şi făcând alegerile libertăţii tale. Întâlnirea cu Cristos ori generează martori liberi şi convinşi de lucrul pentru care trăiesc, ori nu este autentică: ea nu creează dependenţe, provoacă drumuri de libertate, în care fiecare trăieşte propria aventură în slujba luminii care i-a luminat inima. „Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum l-au recunoscut la frângerea pâinii” (Lc 24,35). Relaţia cu Învăţătorul s-a realizat cu adevărat atunci când cel care o trăieşte iradiază darul care a ajuns la el şi l-a schimbat. A iubi aşa cum Isus a iubit înseamnă a aprinde viaţa cu darul vieţii, provocând drumuri de libertate ale unei existenţe semnificative şi depline, trăite în slujba adevărului care eliberează.

Icoana biblică a lui Emaus ne permite astfel o descriere sintetică a acţiunii discipolului lui Cristos: mărturiseşte iubirea primită de la El cel care îi însoţeşte pe alţii de la tristeţea nonsensului la bucuria vieţii pline de semnificaţie, introducându-i în comoara inimii lor şi a inimii Bisericii, făcându-i părtaşi de ea prin forţa difuzivă a iubirii. Cine vrea să fie martor trebuie să poată repeta cu apostolul Paul aceste cuvinte, care sunt un autentic proiect de viaţă: „nu că am fi noi stăpâni peste credinţa voastră, ci vrem să colaborăm şi noi la bucuria voastră” (2Cor 1,24). După stilul lui Isus, care reiese din raportul său cu discipolii de la Emaus, trebuie să ne examinăm toţi, întrebându-ne dacă şi până la ce punct angajarea noastră de a merge cu Cristos este adevărată companie, amintire şi profeţie. Cu uşurinţă bilanţul ni se va părea perdant: totuşi ne întăreşte faptul că nu suntem singuri. Dumnezeu – care a mers cu poporul său în istoria mântuirii – continuă să meargă cu noi: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In 14,26).

De Bruno Forte

(După L’Osservatore Romano, 21 iulie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.