Categorii

Bartolomeu: să abandonăm indiferența şi cinismul

„Suntem complet de acord cu invitaţia-provocarea” papei Francisc „să abandonăm indiferența sau şi cinismul care guvernează viaţa noastră ecologică, politică, economică şi socială în general, ca unităţi centrate pe ele însele sau dezinteresate, şi să visăm lumea noastră ca o familie umană unită”. Cu aceste cuvinte patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu, în vizită la Roma, comentează enciclica Fratelli tutti a papei Francisc într-un colocviu cu mass-media vaticane.

Sanctitate, care a fost reacția dumneavoastră la citirea enciclicei „Fratelli tutti” a papei Francisc?

Încă înainte de a cunoaște enciclica Fratelli tutti a fratelui nostru papa Francisc, am avut certitudinea că va fi vorba de un alt exemplu al interesului său de neclintit faţă de om, „iubitul lui Dumnezeu”, prin manifestarea solidarității faţă de toţi „cei osteniți şi împovărați” şi nevoiași şi că va conține propuneri concrete pentru a înfrunta marile provocări ale momentului, inspirate din izvorul inepuizabil al tradiției creştine, şi care reies din inima sa plină de iubire. Așteptările noastre au fost satisfăcute pe deplin după ce am terminat analizarea acestei enciclice foarte interesante, care nu constituie pur şi simplu un compendiu sau un sumar al enciclicelor precedente sau al altor texte ale papei Francisc, ci încoronarea şi concluzia fericită a întregii doctrine sociale. Suntem complet de acord cu invitaţia-provocarea Sanctității Sale să abandonăm indiferența sau şi cinismul care guvernează viaţa noastră ecologică, politică, economică şi socială în general, ca unităţi centrate pe ele însele sau dezinteresate, şi să visăm lumea noastră ca o familie umană unită, în care suntem fraţi cu toții fără excepții. Cu acest spirit exprimă dorința şi speranţa ca enciclica Fratelli tutti să se reveleze izvor de inspirație şi de dialog rodnic prin asumarea de inițiative determinante şi acțiuni transversale pe un plan inter-creştin, interreligios şi pan-uman.

În primul capitol al enciclicei se vorbește despre „umbre” care persistă în lume. Care sunt umbrele care vă preocupă mai mult? Şi ce speranţă scoatem din privirea asupra lumii care ne rezultă din Evanghelie?

Cu simțul său umanist, social şi spiritual ascuțit, papa Francisc găsește şi numește „umbrele” în lumea modernă. Vorbim despre „păcate moderne”, chiar dacă ne place să subliniem că păcatul strămoșesc n-a avut loc în timpurile noastre şi în epoca noastră. Nu idealizăm deloc trecutul. Totuşi, pe bună dreptate, suntem tulburați de faptul că dezvoltările tehnice şi științifice moderne au întărit „hybris”-ul omului. Cuceririle științei nu răspund la căutările noastre existențiale fundamentale, nici nu le-au eliminat. Constatăm şi că cunoașterea științifică nu pătrunde în profunzimile sufletului uman. Omul ştie asta, însă se comportă ca şi cum nu ar ști.

Papa vorbește şi despre prăpastia persistentă între câţiva puțini care posedă mult şi atâția care posedă puţin sau nimic…

Dezvoltarea economică n-a redus prăpastia între bogaţi şi săraci. Mai degrabă, a stabilit prioritatea profitului, în dauna protejării celor slabi, şi contribuie la exacerbarea problemelor ambientale. Şi politica a devenit slujitoare a economiei. Drepturile umane şi dreptul internațional sunt elaborate şi este nevoie de scopuri străine de dreptate, de libertate şi de pace. Problema refugiaților, terorismul, violenţa de stat, umilirea demnității umane, formele moderne de sclavie şi epidemia de Covid-19 pun acum politica în faţa unor noi responsabilități şi şterg logica sa pragmatistă.

În faţa acestei situaţii, care este propunerea creștinismului?

Propunerea de viaţă a Bisericii este cotitura spre acel „un singur lucru este necesar”, şi acesta este iubirea, deschiderea spre celălalt şi cultura solidarității persoanelor. În faţa acelui arogant modern „om-dumnezeu” îl predicăm pe „Dumnezeu-Om”. În faţa economismului, dăm loc economiei ecologice şi activităţii economice care se bazează pe dreptatea socială. Politicii „dreptului celui mai puternic” opunem principiul respectării drepturilor inalienabile ale cetățenilor şi a dreptului internațional. În faţa crizei ecologice, suntem chemaţi la respectarea creației, la simplitate şi la conştiinţa responsabilității noastre de a încredinţa generației următoare un ambient natural integru. Efortul nostru pentru a înfrunta aceste probleme este indispensabil, însă ştim că acela care acţionează prin intermediul nostru este Dumnezeul prieten al oamenilor.

De ce este actuală astăzi icoana bunului samaritean?

Cristos leagă îndeosebi „prima şi marea poruncă” a iubirii faţă de Dumnezeu cu „a doua asemenea primei” porunci a iubirii faţă de aproapele (Mt 22,36-40). Şi adaugă: „În aceste două porunci este cuprinsă Legea şi Profeții”. Şi Ioan teologul este foarte clar: „Cine nu iubește, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (In 4,8). Parabola bunului samaritean este aproape de parabola judecății (Mt 25,31-46), este (Lc 10,25-37) textul biblic, care ne revelează tot adevărul poruncii iubirii. În această parabolă, preotul şi levitul reprezintă religia, care este închisă în ea însăși, se interesează numai să mențină „legea” nealterată, ignorând şi neglijând în mod fariseic „ceea ce este mai greu din Lege” (Mt 23,23), iubirea şi sprijinirea aproapelui. Bunul samaritean se revelează că este străinul filantropic apropiat de cel care a fost bătut de bandiți şi rănit. La întrebarea inițială a învățătorului Legii: „Cine este aproapele meu?” (Lc 10,29), Cristos răspunde cu întrebarea: „Care dintre aceştia crezi că a fost aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” (Lc 10,36). Aici omului nu-i este permis să pună întrebări, ci este întrebat şi este chemat să acționeze. Întotdeauna este necesar să fie evidențiat aproapele, fratele, în faţa şi cu privire la cel care este departe, străin şi dușman. Trebuie notat că în parabola bunului samaritean, în acord cu întrebarea învățătorului Legii care îl pune la încercare pe Cristos „Ce trebuie să fac ca să moștenesc viaţa veșnică?” (Lc 10,25), ca răspuns la ea, iubirea reală faţă de aproapele are o referință soteriologică evidentă. Acesta este şi mesajul pericopei despre judecată.

Pe ce baze putem să ne considerăm cu toții fraţi şi pentru ce este important să ne descoperim astfel pentru binele omenirii?

Creştinii din Biserica de la început se numeau între ei „fraţi”. Această fraternitate spirituală şi cristocentrică este mai profundă decât rudenia naturală. Totuşi, pentru creştini fraţi nu sunt numai membrii Bisericii, ci toate popoarele. Cuvântul lui Dumnezeu a asumat natura umană şi a unit totul în El. Aşa cum toate fiinţele umane sunt creație a lui Dumnezeu, tot aşa toţi au fost inserați în planul mântuirii. Iubirea credinciosului nu are granițe şi limite. De fapt, cuprinde întreaga creație, este „ardoarea inimii faţă de toată creația” (Isaac Sirul). Iubirea faţă de fraţi este întotdeauna incomparabilă. Nu este vorba de un sentiment abstract de simpatie faţă de omenire, care de obicei îl ignoră pe aproapele. Dimensiunea comuniunii personale şi a fraternității distinge iubirea şi fraternitatea creştină de umanismul abstract.

În enciclică, papa pronunţă o condamnare foarte puternică a războiului şi a pedepsei cu moartea. Cum comentaţi acel capitol din „Fratelli tutti”?

La această temă s-a referit Sfântul şi Marele Conciliu al Bisericii Ortodoxe (Creta, iunie 2016), între altele, în acest mod: „Biserica lui Cristos în general condamnă războiul, pe care-l consideră rezultatul răului şi al păcatului” (Misiunea Bisericii ortodoxe în lumea modernă, D, 1). Pe buzele fiecărui creştin trebuie să fie sloganul „Niciodată să nu mai fie război!”. Şi atitudinea unei societăți faţă de pedeapsa cu moartea este un indicator al orientării sale culturale şi al consideraţiei demnității omului. Sistemul demn al culturii constituționale europene, din pilaștrii fundamentali ai căruia unul este ideea iubirii, ca exprimare a credințelor sale creştine, impune să se considere că trebuie să fie dată fiecărui om posibilitatea de căință şi de îmbunătăţire, chiar dacă a fost condamnat pentru cel mai rău delict. De aceea este consecință logică şi morală că şi cel care, deşi condamnă războiul, refuză pedeapsa cu moartea.

De Andrea Tornielli

(După L’Osservatore Romano, 20 octombrie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.