Categorii

Audiența generală de miercuri 28 octombrie 2020

Cateheze despre rugăciune: 12. Isus om al rugăciunii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi, în această audiență, aşa cum am făcut în audiențele precedente, eu voi rămâne aici. Mi-ar plăcea mult să cobor, să salut pe fiecare, dar trebuie să menținem distanțele, pentru că dacă eu cobor imediat se creează o îmbulzeală pentru a saluta, şi acest lucru este împotriva îngrijirilor, precauţiilor pe care trebuie să le avem în faţa acestei „doamne” care se numește Covid şi care ne face aşa de mult rău. Pentru aceasta, scuzați-mă dacă eu nu cobor ca să vă salut: vă salut de aici dar vă port pe toţi în inimă. Şi voi, purtați-mă în inimă şi rugaţi-vă pentru mine. La distanță ne putem ruga unul pentru altul; mulţumesc pentru înțelegere.

În itinerarul nostru de cateheză despre rugăciune, după ce am parcurs Vechiul Testament, ajungem acum la Isus. Şi Isus se ruga. Începutul misiunii sale publice are loc cu botezul în râul Iordan. Evangheliştii concordă în a atribui importanță fundamentală acestui episod. Relatează cum tot poporul era recules în rugăciune şi specifică faptul că această adunare avea un caracter penitenţial clar (cf. Mc 1,5; Mt 3,8). Poporul mergea la Ioan pentru a se boteza pentru iertarea păcatelor: este un caracter penitenţial, de convertire.

Așadar primul act public al lui Isus este participarea la o rugăciune corală a poporului, o rugăciune a poporului care merge pentru a fi botezat, o rugăciune penitenţială, unde toţi se recunoșteau păcătoşi. Pentru aceasta Botezătorul ar vrea să se opună şi spune: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?” (Mt 3,14). Botezătorul înţelege cine era Isus. Însă Isus insistă: actul său era unul care ascultă de voința Tatălui (v. 15), un act de solidaritate cu starea noastră umană. El se roagă cu păcătoșii din poporul lui Dumnezeu. Acest lucru să-l reținem: Isus este Cel Drept, nu este păcătos. Însă El a voit să coboare până la noi, păcătoșii, şi El se roagă cu noi, şi atunci când noi ne rugăm El se roagă cu noi; El este cu noi pentru că este în cer rugându-se pentru noi. Isus se roagă mereu cu poporul său, mereu se roagă cu noi: mereu. Niciodată nu ne rugăm singuri, mereu ne rugăm cu Isus. Nu rămâne pe malul opus al fluviului – „Eu sunt drept, voi sunteți păcătoşi” – pentru a marca diversitatea şi distanța sa de poporul neascultător, ci îşi scufundă picioarele sale în aceleaşi ape de purificare. Se face ca un păcătos. Şi aceasta este măreția lui Dumnezeu care l-a trimis pe Fiul său care s-a nimicit pe sine însuși şi a apărut ca un păcătos.

Isus nu este un Dumnezeu îndepărtat, şi nu poate să fie aşa. Întruparea l-a revelat în mod complet şi omenește inimaginabil. Astfel, inaugurând misiunea sa, Isus se pune la fruntea rândului unui popor de penitenți, ca şi cum ar lua asupra sa să deschidă o breșă prin care noi toţi, după El, trebuie să avem curajul de a trece. Însă calea, drumul, este dificilă; în El merge, deschizând calea. Catehismul Bisericii Catolice explică faptul că aceasta este noutatea plinătății timpului. Spune: „Rugăciunea filială, pe care Tatăl o aștepta de la fiii săi, este în sfârşit trăită de însuși Fiul unicul născut în umanitatea sa, cu oamenii şi pentru oameni” (nr. 2599). Isus se roagă cu noi. Să punem acest lucru în cap şi în inimă: Isus se roagă cu noi.

În acea zi, pe malurile râului Iordan, este așadar toată omenirea, cu dorințele sale neexprimate de rugăciune. Este mai ales poporul celor păcătoşi: cei care credeau că nu pot să fie iubiți de Dumnezeu, cei care nu îndrăzneau să meargă dincolo de pragul templului, cei care nu se rugau pentru că nu se simțeau vrednici. Isus a venit pentru toţi, şi pentru ei, şi începe tocmai unindu-se cu ei, în fruntea rândului.

Mai ales Evanghelia lui Luca scoate în evidență climatul de rugăciune în care a avut loc botezul lui Isus: „În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis” (3,21). Rugându-se, Isus deschide poarta cerurilor şi din acea breșă coboară Duhul Sfânt. Şi din înălțime un glas proclamă adevărul minunat: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată plăcerea” (v. 22). Această frază simplă cuprinde o comoară imensă: ne face să intuim ceva din misterul lui Isus şi al inimii sale îndreptate mereu spre Tatăl. În vârtejul vieţii şi al lumii care va ajunge să-l condamne, chiar şi în experiențele mai dure şi triste pe care va trebui să le suporte, chiar şi atunci când experimentează că nu are un loc unde să-şi rezeme capul (cf. Mt 8,20), chiar şi atunci când în jurul lui se dezlănțuie ura şi persecuția, Isus nu este niciodată fără refugiul unei locuințe: locuieşte veșnic în Tatăl.

Iată măreția unică a rugăciunii lui Isus: Duhul Sfânt ia în stăpânire persoana sa şi glasul Tatălui atestă că El este cel iubit, Fiul în care El se oglindește pe deplin.

Această rugăciune a lui Isus, care pe malurile râului Iordan este total personală – şi aşa va fi în toată viaţa sa pământească –, la Rusalii va deveni prin har rugăciunea tuturor celor botezați în Cristos. El însuși ne-a obţinut acest dar şi ne invită să ne rugăm aşa cum se ruga El.

Pentru aceasta, dacă într-o seară de adorație ne simţim vlăguiţi şi goi, dacă ni se parte că viaţa a fost complet inutilă, în acea clipă trebuie să implorăm ca rugăciunea lui Isus să devină şi a noastră. „Eu nu pot să mă rog astăzi, nu știu ce să fac: nu mă simt în stare, sunt nevrednic, nevrednică”. În acel moment, trebuie să ne încredinţă Lui pentru ca să se roage pentru noi. El în acest moment este în faţa Tatălui rugându-se pentru noi, este mijlocitorul; îi arată Tatălui rănile, pentru noi. Să avem încredere în asta! Dacă noi avem încredere, vom auzi atunci un glas din cer, mai puternic decât acela care se înalță din străfundurile noastre şi vom auzi acest glas şoptind cuvinte de duioșie: „Tu eşti cel iubit de Dumnezeu, tu eşti fiu, tu eşti bucuria Tatălui din ceruri”. Tocmai pentru noi, pentru fiecare dintre noi răsună cuvântul Tatălui: chiar dacă am fi respinşi de toţi, păcătoşi din cea mai rea specie. Isus n-a coborât în apele Iordanului pentru El însuși, ci pentru noi toţi. Era tot poporul lui Dumnezeu care se apropia de Iordan pentru a se ruga, pentru a cere iertare, pentru a face acel botez de pocăință. Şi aşa cum spune acel teolog, se apropiau de Iordan „cu sufletul gol şi picioarele goale”. Aşa este umilinţa. Pentru a ne ruga este nevoie de umilinţă. A deschis cerurile, aşa cum Moise a deschis apele Mării Roşii, pentru ca noi toţi să putem trece în urma Lui. Isus ne-a dăruit însăși rugăciunea sa, care este dialogul de iubire cu Tatăl. Ne-a dăruit-o ca o sămânță a Treimii, care vrea să încolțească în inima noastră. Să o primim! Să primim acest dar, darul rugăciunii. Mereu cu El. Şi nu vom greși.

APEL

Mă unesc cu durerea familiilor tinerilor studenți uciși în mod barbar sâmbăta trecută la Kumba, în Camerun. Simt mare tulburare pentru un act atât de crunt şi nesăbuit, care a smuls din viaţă nevinovaţii mici în timp ce urmăreau orele la școală. Dumnezeu să lumineze inimile, pentru că gesturi asemănătoare să nu mai fie repetate niciodată şi pentru ca regiunile martirizate din Nord-Vestul şi din Sud-Vestul țării să poată regăsi în sfârşit pacea! Doresc ca armele să tacă şi să poată fi garantată siguranța tuturor şi dreptul fiecărui tânăr la educație şi la viitor. Exprim familiilor, orașului Kumba şi întregului Camerun afectul meu şi invoc întărirea pe care numai Dumnezeu o poate da.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.