Categorii

Audiența generală de miercuri 21 octombrie 2020

Cateheze despre rugăciune: 11. Rugăciunea Psalmilor. 2

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi noi ar trebui să schimbăm un pic modul de a duce înainte această audiență din cauza coronavirusului. Voi sunteți despărțiți, şi cu protecția măştii şi eu sunt aici un pic distant şi nu pot face ceea ce fac mereu, să mă apropii de voi, pentru că se întâmplă că de fiecare dată când eu mă apropii, voi veniţi toţi împreună şi se pierde distanța şi există pericolul infectării pentru voi. Îmi pare rău să fac asta însă este pentru siguranța voastră. În loc să vin aproape de voi şi să strâng mâinile şi să salut, ne salutăm de departe, dar să știți că eu sunt aproape de voi cu inima. Sper ca voi să înțelegeți de ce fac asta. Apoi, în timp ce lectorii citeau textul biblic, mi-a atras atenţie băieţelul sau fetița care plângea. Şi eu o vedeam pe mama care-l legăna şi îl alăpta pe prunc şi m-am gândit: „aşa face Dumnezeu cu noi, ca mama aceea”. Cu câtă duioşie încerca să miște pruncul, să-l alăpteze. Sunt imagini foarte frumoase. Şi atunci când în Biserică se întâmplă asta, când plânge un copil, se ştie că acolo este duioșia unei mame, ca astăzi, este duioșia unei mame care este simbolul duioșiei lui Dumnezeu cu noi. A nu face niciodată să tacă un copil care plânge în biserică, niciodată, pentru că este glasul care atrage duioșia lui Dumnezeu. Mulţumesc pentru mărturia ta.

Completăm astăzi cateheza despre rugăciunea Psalmilor. Înainte de toate observăm că în Psalmi apare adesea o figură negativă, aceea a „păcătosului”, adică a celui sau celei care trăieşte ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Este persoana fără nicio referință la transcendent, fără nicio frână la aroganţa sa, care nu se teme de judecăți despre ceea ce gândeşte şi ceea ce face.

Pentru acest motiv Psaltirea prezintă rugăciunea ca realitatea fundamentală a vieţii. Referința la absolut şi la transcendent – pe care maeștri de ascetică o numesc „sfânta teamă de Dumnezeu” – este ceea ce ne face pe deplin umani, este limita care ne salvează de noi înșine, împiedicând să ne avântăm asupra acestei vieți în manieră prădătoare şi vorace. Rugăciunea este mântuirea fiinţei umane.

Desigur, există şi o rugăciune falsă, o rugăciune făcută numai pentru a fi admirați de ceilalți. Acela sau aceia care merg la Liturghie numai pentru a arăta că sunt catolici sau pentru a arăta ultimul model pe care l-au cumpărat, sau pentru a face figură socială bună. Merg la o rugăciune falsă. Isus a avertizat puternic în această privință (cf. Mt 6,5-6; Lc 9,14). Însă atunci când adevăratul spirit al rugăciunii este primit cu sinceritate şi coboară în inimă, atunci ea ne face să contemplăm realitatea cu înșiși ochii lui Dumnezeu.

Când ne rugăm, fiecare lucru capătă „importanță”. Acest lucru este curios în rugăciune, probabil că începem într-un lucru subtil însă în rugăciune acel lucră capătă importanță, capătă greutate, ca şi cum Dumnezeu îl ia în mână şi îl transformă. Cea mai rea slujire care se poate aduce, lui Dumnezeu precum şi omului, este de a ne ruga cu oboseală, în manieră rutinară. A ne ruga ca papagalii. Nu, ne rugăm cu inima. Rugăciunea este centrul vieţii. Dacă există rugăciunea, şi fratele, sora, şi dușmanul, devine important. O veche zicală a primilor monahi creştini recită astfel: „Fericit monahul care, după Dumnezeu, îi consideră pe toţi oamenii ca Dumnezeu” (Evagrio Pontico, Tratat despre rugăciune, nr. 123). Cine îl adoră pe Dumnezeu, îi iubește pe fiii săi. Cine îl respectă pe Dumnezeu, respectă fiinţele umane.

Pentru aceasta, rugăciunea nu este un calmant pentru a atenua neliniștile vieţii; sau, oricum, o rugăciune de acest gen nu este cu siguranță creştină. Mai degrabă rugăciunea ne responsabilizează pe fiecare dintre noi. Vedem asta clar în „Tatăl nostru”, pe care Isus i-a învățat pe discipolii săi.

Pentru a învăța acest mod de a ne ruga, Psaltirea este o mare școală. Am văzut cum psalmii nu folosesc mereu cuvinte rafinate şi gentile, şi adesea au imprimate cicatricile existenței. Şi totuşi, toate aceste rugăciuni au fost folosite mai întâi în templul din Ierusalim şi după aceea în sinagogi; chiar şi acelea mai intime şi personale. Aşa se exprimă Catehismul Bisericii Catolice: „Exprimările multiforme ale rugăciunii psalmilor se nasc în acelaşi timp în liturgia de la templu şi în inima omului” (nr. 2588). Şi astfel rugăciunea personală se inspiră şi se alimentează din rugăciunea poporului lui Israel, mai întâi, şi din rugăciunea poporului Bisericii, după aceea.

Şi psalmii la persoana întâi singular, care destăinuiesc gândurile şi problemele cele mai intime ale unui individ, sunt patrimoniu colectiv, ajungând să fie rugaţi de toţi şi pentru toţi. Rugăciunea creştinilor are această „respirație”, această „tensiune” spirituală care ține împreună templul şi lumea. Rugăciunea poate să înceapă în penumbra unui naos, dar după aceea îşi termină cursa pe străzile orașului. Şi viceversa, poate să răsară în timpul ocupaţiilor zilnice şi să aibă împlinire în liturgie. Ușile bisericilor nu sunt bariere, ci „membrane” permeabile, disponibile să primească strigătul tuturor.

În rugăciunea din Psaltire lumea este prezentă mereu. De exemplu, psalmii dau glas promisiunii divine de mântuire a celor mai slabi: „Pentru necazul celor mai sărmani şi pentru suspinul celor săraci, mă voi ridica acum – zice Domnul – voi aduce mântuire celui pe care ei îl disprețuiesc” (12,6). Sau avertizează cu privire la pericolul bogățiilor lumești, pentru că „omul, cât timp este în cinste, nu înţelege, se aseamănă cu animalele care pier” (48,12). Sau, de asemenea, deschid orizontul la privirea lui Dumnezeu asupra istoriei: „Domnul destramă planurile neamurilor, el zădărniceşte gândurile popoarelor; dar planul Domnului rămâne în veci şi gândurile inimii sale, din generație în generație” (33,10-11).

Așadar, acolo unde este Dumnezeu, trebuie să fie şi omul. Sfânta Scriptură este categorică: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi, ne priveşte mai întâi, ne înţelege mai întâi. El ne aşteaptă mereu. Dacă cineva spune: «Îl iubesc pe Dumnezeu» şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Dacă tu te rogi multe rozarii pe zi, dar după aceea bârfeşti despre alţii, şi după aceea ai supărare în tine, ai ură împotriva altora, acesta este pur artificiu, nu este adevăr. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său” (1In 4,19-21). Scriptura admite cazul unei persoane care, deşi îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate, nu reușește niciodată să-l întâlnească; însă afirmă şi că nu se pot nega niciodată lacrimile săracilor, altminteri nu este întâlnit Dumnezeu. Dumnezeu nu suportă „ateismul” celui care neagă imaginea divină care este imprimată în fiecare ființă umană. Acel ateism de toate zilele: eu cred în Dumnezeu însă faţă de ceilalți țin distanța şi îmi permit să-i urăsc pe ceilalți. Acesta este ateism practic. A nu recunoaște persoana umană ca imagine a lui Dumnezeu este un sacrilegiu, este o oroare, este cea mai rea ofensă care se poate aduce templului şi altarului.

Iubiți fraţi şi surori, rugăciunea psalmilor să ne ajute să nu cădem în ispita „fărădelegii”, adică să trăim, şi poate să ne şi rugăm, ca şi cum Dumnezeu n-ar exista şi ca şi cum săracii n-ar exista.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.