Categorii

Ziua Pro Orantibus 2018. Sora Fragasso (Secretariatul de Asistenţă a Călugăriţelor): „Este nevoie ca mănăstirile să se deschidă şi să colaboreze între ele”

„O ocazie de atenţie şi de ajutor pentru surorile de claustrare din toată lumea”. Este definiţia Zilei Pro Orantibus în cuvintele sorei Giuseppina Fragasso, vicepreşedinte al Secretariatului de Asistenţă a Călugăriţelor, care cu ocazia Zilei instituite de Pius al XII-lea în 1953 a organizat la Roma o întâlnire de aprofundare a constituţiei apostolice Vultum Dei quaerere şi a instrucţiunii aplicative Cor orans.

Cum s-a născut Secretariatul?

După al doilea război mondial, papa Pacelli a trimis chestionare la toate mănăstirile pentru a înţelege condiţiile în care se aflau la încheierea conflictului. Când a avut răspunsurile, a predat materialul părintelui carmelitan Isidoro di sant’Elia care a făcut sinteză. Atunci s-a înţeles că monahiile aveau multe necesităţi dar, mai ales, doreau să se simtă susţinute de Biserică. Sfântul Scaun a convocat la Roma pe superiorii diferitelor ordine călugăreşti pentru a înţelege ce se putea face. Astfel s-a născut Secretariatul de Asistenţă a Călugăriţelor.

Printre diferitele iniţiative, s-a născut şi o structură de asistenţă sanitară pentru călugăriţe.

S-a voit să se creeze la Roma un punct de sprijin pentru călugăriţele care aveau nevoie de vizite medicale sau intervenţii chirurgicale. Este Vila Stăpâna Noastră a Meditaţiei, unde sunt găzduite surorile care au nevoie de îngrijiri. Era prevăzută şederea pentru un timp definit, pentru a nu le face să piardă identitatea de călugăriţe de claustrare şi să le permită întoarcerea în comunităţi. Vila a fost construită ca o mică mănăstire, chiar cu gratii. Părintele Isidoro a întemeiat şi un mic grup de femei consacrate , care a rezistat până în 2010: Surorile Sfintei Margareta Redi. Aceste femei le-au slujit pe călugăriţele nevoiaşe până când au fost înlocuite din motive de vârstă şi de sănătate. De atunci există o comunitate de surori mexicane, cu aceeaşi spiritualitate carmelitană, care se îngrijeşte de călugăriţele găzduite.

Ce muncă desfăşoară Secretariatul?

Ajutăm situaţii dificile ale călugăriţelor sau mănăstirilor din Italia şi din străinătate. Am instituit şi un fond la dispoziţia mănăstirilor, care în fiecare an alimentează cu fondurile de pe biletele pentru Crăciun şi Paşte pe care le tipărim şi pe care de obicei Congregaţiile le cumpără din spirit de solidaritate, în pofida noutăţilor tehnologice şi a dificultăţilor economice.

Dar mănăstirile reuşesc să facă faţă dificultăţilor singure?

Există mănăstiri care au avut curajul de a se actualiza şi de a se deschide la ceea ce Biserica încurajează de mulţi ani. Mănăstiri care periodic promovează ascultarea în parloar, catehezele şi lectio divina. Dar există lumini şi umbre. Mănăstiri care s-au reînnoit, demarând de exemplu activităţi de artizanat pentru subzistenţă şi insistând pe calitate şi în publicaţii sau în reviste.

Se instaurează greu parcursuri de colaborare?

În România era o mănăstire de benedictine care, scăzând ca număr, au decis să ocupe numai o parte a structurii cedând partea cealaltă franciscanilor. Există exemple lăudabile de colaborare, dar este greu. Există cazul capucinelor Preasfântului Sacrament care s-au mutat din Marche la Trento, pentru că rămăseseră izolate. Au avut curajul şi discernământul comunitar de a se reînsufleţi. S-a ales împreună. În schimb uneori prevalează obişnuinţele consolidate în timp.

Şi mănăstirile îmbătrânesc…

În comunităţile mai bătrâne, multe surori au intrat şi au trăit numai claustrarea şi munca. Acum când vârsta este înaintată, se simt deprimate. Pentru aceasta este important ca mănăstirile să cultive proprii membri, când asta se întâmplă se percepe un spirit viu şi promiţător.

Şi recent, papa Francisc a solicitat o mai mare „prezenţă feminină în diferitele domenii de responsabilitate a vieţii Bisericii”. La ce punct este parcursul?

Există deja unele raze de lumină, dar este mult de făcut. Mănăstirile care, în afară de dimensiunea contemplativă şi monastică, aleg să primească şi să evanghelizeze se reînsufleţesc pe ele însele. Şi femeile pot să se exprime şi mai mult în Biserică. Mă gândesc la clarisele din Bisceglie, în Puglia, unde a rămas o singură călugăriţă tânără cu multe bătrâne. A avut forţa şi generozitatea de a însoţi surorile până când le-a chemat Domnul, dar cu deschiderea sa deja a primit câteva tinere. Şi astăzi mănăstirea s-a reînnoit.

Ce primire au avut până acum Vultum Dei quaerere şi Cor orans?

Vultum Dei quaerere este mai spirituală. În schimb, Cor orans este un puzzle. Unele elemente din Verbi sponsa n-au fost atinse, aşadar au rămas asimilate. Mănăstirile care au mers cu Biserica sunt deja pregătite să le primească. În schimb cine nu s-a mişcat, le poate trăi ca un atac la adresa formelor tradiţionale care însă nu mai au nimic contemplativ şi entuziasmant.

De Riccardo Benotti

(După agenţia SIR, 21 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.