Categorii

Ziua Mondială a Săracilor (duminica a 33-a de peste an, 18 noiembrie 2018)

Să privim la trei acţiuni pe care le face Isus în Evanghelie.

Prima. În plină zi, lasă: lasă mulţimea în momentul succesului, când era aclamat pentru că a înmulţit pâinile. Şi în timp ce discipolii voiau să se bucure de glorie, imediat îi zoreşte să plece şi dă drumul mulţimii (cf. Mt 14,22-23). Căutat de oameni, pleacă singur; când totul era „în coborâre”, urcă pe munte ca să se roage. Apoi, în miezul nopţii, coboară de pe munte şi ajunge la ai săi mergând pe apele agitate de vânt. În toate Isus merge împotriva curentului: mai întâi lasă succesul, apoi liniştea. Ne învaţă curajul de a lăsa: a lăsa succesul care umflă inima şi liniştea care adoarme sufletul.

Unde să meargă? Spre Dumnezeu, rugându-se, şi spre cel care are nevoie, iubind. Sunt adevăratele comori ale vieţii: Dumnezeu şi aproapele. A urca spre Dumnezeu şi a coborî spre fraţi, iată ruta indicată de Isus. El ne abate de la a ne paşte nederanjaţi în câmpiile comode ale vieţii, de la aranjarea în mod leneş printre micile satisfacţii zilnice. Discipolii lui Isus nu sunt făcuţi pentru liniştea previzibilă a unei vieţi normale. Asemenea Domnului Isus trăiesc drumul lor, uşori, gata să lase gloriile momentului, atenţi să nu se alipească de bunurile care trec. Creştinul ştie că patria sa este în altă parte, ştie că este deja acum – aşa cum aminteşte apostolul Paul în lectura a doua – „concetăţean al sfinţilor şi om de casă a lui Dumnezeu” (cf. Ef 2,19). Este un călător zvelt al existenţei. Noi nu trăim pentru a aduna, gloria noastre se află în a lăsa ceea ce trece pentru a reţine ceea ce rămâne. Să-i cerem lui Dumnezeu să ne asemănăm Bisericii descrise în prima lectură: mereu în mişcare, expertă în a lăsa şi fidelă în a sluji (cf. Fap 28,11-14). Trezeşte-ne, Doamne, din calmul leneş, din timpul liniştit al porturilor noastre sigure. Dezleagă-ne de odgoanele autoreferenţialităţii care încarcă viaţa, eliberează-ne de căutarea succeselor noastre. Învaţă-ne, Doamne, să ştim să lăsăm pentru a stabili ruta vieţii după a ta: spre Dumnezeu şi spre aproapele.

A doua acţiune: în plină noapte Isus încurajează. Merge la ai săi, cufundaţi în întuneric, mergând „pe mare” (v. 25). În realitate era vorba de un lac, însă marea, cu adâncimea întunecimilor sale subterane, evoca în acel timp forţele răului. Cu alte cuvinte, Isus merge în întâmpinarea discipolilor săi călcându-i în picioare pe duşmanii răi ai omului. Iată semnificaţia acestui semn: nu o manifestare celebratoare de putere, ci revelaţia certitudinii asiguratoare pentru noi că Isus, numai El, Isus, învinge pe marii noştri duşmani: diavolul, păcatul, moartea, frica, mondenitatea. Şi nouă ne spune astăzi: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” (v. 27).

Barca vieţii noastre este adesea purtată de valuri şi zguduită de vânturi şi când apele sunt liniştite imediat se agită din nou. Atunci ne luăm de furtunile momentului, care par unicele noastre probleme. Însă problema nu este furtuna momentului, este în ce mod navigăm în viaţă. Secretul bunei navigări este invitarea lui Isus la bord. Cârma vieţii trebuie dată Lui, pentru ca El să gestioneze ruta. De fapt, numai El dă viaţă în moarte şi speranţă în durere; numai El vindecă inima cu iertarea şi eliberează de teamă cu încrederea. Să-l invităm astăzi pe Isus în barca vieţii. Ca şi discipolii vom experimenta că împreună cu El la bord vânturile se liniştesc (cf. v. 32) şi nu se face niciodată naufragiu. Cu El la bord nu se face niciodată naufragiu! Şi numai cu Isus devenim capabili şi noi să încurajăm. Este mare nevoie de oameni care să ştie să mângâie, dar nu cu cuvinte goale, ci cu cuvinte de viaţă, cu gesturi de viaţă. În numele lui Isus se dăruieşte adevărată mângâiere. Nu încurajările formale şi sigure reînnoiesc, ci prezenţa lui Isus. Încurajează-ne, Doamne: mângâiaţi de tine, vom fi adevăraţi mângâietori pentru alţii.

Şi a treia acţiune a lui Isus: în mijlocul furtunii, întinde mâna (cf. v. 31). Îl prinde pe Petru care, înfricoşat, se îndoia şi, înecându-se, striga: „Doamne, salvează-mă!” (v. 30). Putem să ne punem în locul lui Petru: suntem oameni cu puţină credinţă şi suntem aici ca să cerşim mântuirea. Suntem săraci în viaţă adevărată şi avem nevoie de mâna întinsă a Domnului, care să ne scoată afară din rău. Acesta este începutul credinţei: a ne goli de convingerea orgolioasă de a ne crede în ordine, capabili, autonomi, şi a recunoaşte că avem nevoie de mântuire. Credinţa creşte în acest climat, un climat la care ne adaptăm stând împreună cu aceia care nu se pun pe piedestal, ci au nevoie şi cer ajutor. Pentru aceasta a trăi credinţa în contact cu nevoiaşii este important pentru noi toţi. Nu este o opţiune sociologică, nu este moda unui pontificat, este o exigenţă teologică. Este de a ne recunoaşte cerşetori de mântuire, fraţi şi surori ai tuturor, dar în special ai săracilor, preaiubiţi de Domnul. Astfel ne inspirăm din spiritul Evangheliei: „Spiritul de sărăcie şi de caritate – spune Conciliul – este, într-adevăr, gloria şi mărturia Bisericii lui Cristos” (Constituţia Gaudium et spes, 88).

Isus a ascultat strigătul lui Petru. Să cerem harul de a asculta strigătul celui care trăieşte în ape furtunoase. Strigătul săracilor: este strigătul sugrumat al copiilor care nu pot să vină pe lume, al celor mici care îndură foamea, al tinerilor obişnuiţi cu zgomotul bombelor în locul gălăgiei vesele a jocurilor. Este strigătul bătrânilor rebutaţi şi lăsaţi singuri. Este strigătul celui care trebuie să înfrunte furtunile vieţii fără o prezenţă prietenească. Este strigătul celui care trebuie să fugă, lăsând casa şi ţara fără certitudinea unei destinaţii. Este strigătul unor întregi populaţii, private chiar şi de uriaşele resurse naturale de care dispun. Este strigătul atâtor Lazăr care plâng, în timp ce puţinii bogătaşi benchetuiesc cu ceea ce prin dreptate revine tuturor. Nedreptatea este rădăcina perversă a sărăciei. Strigătul săracilor devine în fiecare zi mai puternic, dar în fiecare zi mai puţin ascultat. În fiecare zi este mai puternic acel strigăt, dar în fiecare zi este mai puţin ascultat, depăşit de zgomotul câtorva bogaţi, care sunt tot mai puţini şi tot mai bogaţi.

În faţa demnităţii umane călcate în picioare adesea se rămâne cu braţele încrucişate sau se deschid braţele, neputincioşi în faţa forţei întunecate a răului. Însă creştinul nu poate sta cu braţele încrucişate, indiferent, sau cu braţele deschise, fatalist, nu. Credinciosul întinde mâna, aşa cum face Isus cu el. La Dumnezeu strigătul săracilor găseşte ascultare. Întreb: şi în noi? Avem ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, mâini întinse pentru a ajuta, sau repetăm acel „întoarce-te mâine”? „Cristos însuşi, în persoana celor săraci, cere cu glas tare caritatea ucenicilor săi” (ibid.). Ne cere să-l recunoaştem în cel căruia îi este foame şi sete, este străin şi despuiat de demnitate, bolnav şi în închisoare (cf. Mt 25,35-36).

Domnul întinde mâna: este un gest gratuit, nu cuvenit. Aşa se face. Nu suntem chemaţi să facem bine numai celui care ne iubeşte. A răsplăti este normal, însă Isus cere să mergem dincolo de asta (cf. Mt 5,46): de a da celui care nu are să restituie, adică de a iubi gratuit (cf. Lc 6,32-36). Să privim la zilele noastre: printre multele lucruri, facem ceva gratuit, ceva pentru cel care nu are să dea înapoi? Aceea va fi mâna noastră întinsă, adevărata noastră bogăţie în cer.

Întinde mâna spre noi, Doamne, prinde-ne! Ajută-ne să iubim cum iubeşti tu! Învaţă-ne să lăsăm ceea ce trece, să-l încurajăm pe cel de lângă noi, să dăruim gratuit celui care este în nevoie! Amin.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.