Categorii

Ziua Mondială a Săracilor (duminica a 33-a de peste an, 17 noiembrie 2019)

Astăzi, în Evanghelie, Isus îi surprinde pe contemporanii săi şi chiar pe noi. De fapt, chiar în timp ce se lăuda templul magnific din Ierusalim, spune că nu va rămâne din el „piatră peste piatră” (Lc 21,6). De ce aceste cuvinte faţă de o instituție atât de sacră, care nu era numai un edificiu, ci un semn religios unic, o casă pentru Dumnezeu şi pentru poporul credincios? De ce aceste cuvinte? De ce să se profetizeze că se va prăbuși certitudinea trainică a poporului lui Dumnezeu? De ce, la sfârşit, Domnul lasă să se prăbușească certitudini, în timp ce lumea este tot mai lipsită de ele?

Să căutăm răspunsuri în cuvintele lui Isus. El ne spune astăzi că aproape totul va trece. Aproape totul, dar nu totul. În această penultimă duminică din Timpul de peste an, El explică faptul că se prăbușesc, trec lucrurile penultime, nu cele ultime: templul, nu Dumnezeu; împărățiile şi evenimentele umanității, nu omul. Trec lucrurile penultime, care adesea par definitive, dar nu sunt definitive. Sunt realităţi grandioase, ca templele noastre, şi terifiante, cum ar fi cutremure, semne în cer şi războaie pe pământ (cf. v. 10-11): nouă ni se par făcute pentru prima pagină, dar Domnul le pune în pagina a doua. În prima pagină rămâne ceea ce nu va trece niciodată: Dumnezeul viu, infinit mai mare decât orice templu pe care i-l construim, şi omul, aproapele nostru, care valorează mai mult decât toate evenimentele din lume. Așadar, pentru a ne ajuta să percepem ceea ce contează în viaţă, Isus ne avertizează cu privire la două ispite.

Prima este ispita grabei, a lui imediat. Pentru Isus nu trebuie mers în urma celui care spune că sfârşitul vine imediat, că „timpul este aproape” (v. 8). Adică nu trebuie urmat cel care răspândește alarmisme şi alimentează frica de celălalt şi de viitor, pentru că frica paralizează inima şi mintea. Şi totuşi, de câte ori ne lăsăm seduși de graba de a voi să ştim totul şi imediat, de pofta curiozității, de ultima știre eclatantă sau scandaloasă, de relatările tulburi, de urletele celui care strigă mai tare şi mai supărat, de cel care spune „acum sau niciodată”. Însă această grabă, acest totul şi imediat nu vine de la Dumnezeu. Dacă ne agităm pentru acel imediat, uităm ceea ce rămâne pentru totdeauna: urmărim norii care trec şi pierdem din vedere cerul. Atrași de ultimul zgomot, nu mai găsim timp pentru Dumnezeu şi pentru fratele care trăieşte lângă noi. Cât de adevărat este acest lucru astăzi! În mania de a alerga, de a cuceri totul şi imediat, deranjează cel care rămâne în urmă. Şi este considerat rebut: câți bătrâni, câți copii care trebuie să se nască, câte persoane invalide, săraci considerați inutili. Se merge în grabă, fără a se preocupa că distanțele se măresc, că dorința de avere câtorva măreşte sărăcia multora.

Isus, ca antidot la grabă propune astăzi fiecăruia dintre noi statornicia: „cu statornicia voastră vă veți mântui sufletele” (v. 19). Statornicie înseamnă a merge înainte în fiecare zi cu ochii îndreptați spre ceea ce nu trece: Domnul şi aproapele. Iată de ce statornicia este darul lui Dumnezeu cu care se păstrează toate celelalte daruri ale sale (cf. Sfântul Augustin, De dono perseverantiae, 2,4). Să cerem pentru fiecare dintre noi şi pentru noi ca Biserică să perseverăm în bine, să nu pierdem din vedere ceea ce contează. Aceasta este înșelăciunea grabei.

Există o a doua înșelăciune de care Isus vrea să ne îndepărteze, când spune: „vor veni mulţi în numele meu, spunând: «Eu sunt!» şi: «Timpul este aproape!» Nu mergeți după ei!” (v. 8). Este ispita eu-lui. Creștinul, aşa cum nu caută acel imediat ci acel totdeauna, tot aşa nu este un discipol al eu-lui, şi al lui tu. Adică nu urmează sirenele mofturilor sale, ci chemarea iubirii, glasul lui Isus. Şi cum se distinge glasul lui Isus? „Vor veni mulţi în numele meu”, spune Domnul, dar nu trebuie urmați: nu este suficientă eticheta „creştin” sau „catolic” pentru a fi al lui Isus. Trebuie vorbită aceeași limbă a lui Isus, aceea a iubirii, limba lui tu. Vorbește limba lui Isus nu acela care spune eu, ci acela care ieste din propriul eu. Şi totuşi, de câte ori, chiar şi când se face binele, domnește ipocrizia eu-lui: fac bine dar pentru a fi considerat bun; dăruiesc, dar pentru a primi la rândul meu; ajut, dar pentru a atrage prietenia acelei persoane importante. Aşa vorbește limba eu-lui. În schimb Cuvântul lui Dumnezeu determină la o „caritate care nu este ipocrită” (Rom 12,9), la a da celui care nu are să ne dea înapoi (cf. Lc 14,14), la a sluji fără a căuta recompense sau răsplăți (cf. Lc 6,35). Așadar putem să ne întrebăm: „Eu ajut pe cineva de la care nu voi putea primi? Eu, creştin, am măcar un sărac ca prieten?”.

Săracii sunt prețioși în ochii lui Dumnezeu pentru că nu vorbesc limba eu-lui: nu se susțin singuri, cu propriile forțe, au nevoie de cel care să-i ia de mână. Ne amintesc că Evanghelia se trăieşte aşa, ca niște cerșetori îndreptați spre Dumnezeu. Prezența săracilor ne duce la climatul Evangheliei, unde sunt fericiți cei săraci un duh (cf. Mt 5,3). Așadar, în loc de a simți deranj când îi auzim bătând la ușile noastre, putem să primim strigătul lor de ajutor ca o chemare de a ieşi din eu-l nostru, de a-i primi cu aceeași privire de iubire pe care Dumnezeu o are faţă de ei. Ce frumos ar fi dacă săracii ar ocupa în inima noastră locul pe care-l au în inima lui Dumnezeu! Stând cu săracii, slujindu-i pe săraci, învățăm gusturile lui Isus, înţelegem ce anume rămâne şi ce anume trece.

Ne întoarcem astfel la întrebările de la început. Printre atâtea lucruri penultime, care trec, Domnul vrea să ne amintească astăzi pe cea ultimă, care va rămâne pentru totdeauna. Este iubirea, pentru că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) şi săracul care cere ajutorul meu mă duce direct la El. Săracii ne facilitează accesul la cer: pentru aceasta simțul credinţei poporului lui Dumnezeu i-a văzut ca portarii cerului. Deja de acum sunt comoara noastră, comoara Bisericii. De fapt, ne deschid bogăția care nu îmbătrânește niciodată, aceea care unește pământul şi cerul şi pentru care merită cu adevărat să trăim: adică iubirea.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.