Categorii

Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului (duminica a XXVI-a de peste an, 29 septembrie 2019)

Psalmul responsorial ne-a amintit că Domnul îi susţine pe cei străini, împreună cu văduvele şi orfanii din popor. Psalmistul menţionează explicit acele categorii care sunt deosebit de vulnerabile, adesea uitate şi expuse la samavolnicii. Străinii, văduvele şi orfanii sunt fără drepturi, cei excluşi, cei marginalizaţi, faţă de care Domnul are o grijă deosebită. Pentru aceasta Dumnezeu le cere israeliţilor să aibă o atenţie specială faţă de ei.

În cartea Exodului, Domnul avertizează poporul să nu maltrateze în niciun fel văduvele şi orfanii, pentru că El ascultă glasul lor (cf. 22,23). Acelaşi avertisment este reluat de două ori în Deuteronom (cf. 24,17; 27,19), cu adăugirea străinilor printre categoriile protejate. Şi motivul acestui avertisment este explicat clar în aceeaşi carte: Dumnezeul lui Israel este Cel „care face dreptate orfanului şi văduvei, care-l iubeşte pe străin, dându-i hrană şi îmbrăcăminte” (10,18). Această preocupare iubitoare faţă de cei mai puţin privilegiaţi este prezentată ca o trăsătură distinctivă a Dumnezeului lui Israel, şi este cerută, ca o obligaţie morală, şi tuturor celor care vor să aparţină poporului său.

Iată pentru ce trebuie să avem o atenţie deosebită faţă de cei străini, precum şi faţă de văduve, orfani şi toţi rebutaţii din zilele noastre. În Mesajul pentru această a 105-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului se repetă ca un refren tema: „Nu este vorba numai de migranţi”. Şi este adevărat: nu este vorba numai de străini, este vorba de toţi locuitorii din periferiile existenţiale care, împreună cu migranţii şi refugiaţii, sunt victime ale culturii rebutului. Domnul ne cere să punem în practică faţă de ei caritatea; ne cere să restaurăm umanitatea lor, împreună cu a noastră, fără a exclude pe nimeni, fără a lăsa afară pe nimeni.

Dar, în acelaşi timp cu exercitarea carităţii, Domnul ne cere să reflectăm asupra nedreptăţilor care generează excludere, îndeosebi asupra privilegiilor câtorva care, pentru a fi păstrate, merg în defavoarea multora. „Lumea de astăzi este în fiecare zi mai elitistă şi crudă cu cei excluşi. Ţările în curs de dezvoltare continuă să fie sărăcite de cele mai bune resurse naturale şi umane ale lor în folosul câtorva pieţe privilegiate. Războaiele interesează numai unele regiuni ale lumii, ci armele pentru a le face sunt produse şi vândute în alte regiuni, care după aceea nu vor să ia asupra lor refugiaţii produşi de aceste conflicte. Cei care plătesc sunt întotdeauna cei mici, cei săraci, cei mai vulnerabili, care sunt împiedicaţi să se aşeze la masă şi cărora li se lasă «firimiturile» de la ospăţ” (Mesaj pentru a 105-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului).

În acest sens trebuie înţelese cuvintele dure ale profetului Amos proclamate în prima lectură (6,1.4-7). Vai, vai de cei fără grijă şi de cei care se bucură din Sion, care nu se preocupă de ruinarea poporului lui Dumnezeu, care este sub ochii tuturor. Ei nu-şi dau seama de destrămarea Israelului, pentru că sunt prea preocupaţi să-şi asigure bunul trai, mâncăruri alese şi băuturi rafinate. Este impresionant cu, la distanţă de 28 de secole, aceste avertismente îşi păstrează intactă actualitatea lor. De fapt, şi astăzi „cultura bunăstării […] ne face să ne gândim la noi înşine, ne face insensibili la strigătele altora, […] duce la indiferenţă faţă de alţii, ba chiar duce la globalizarea indiferenţei” (Omilie la Lampedusa, 8 iulie 2013).

La sfârşit riscăm să devenim şi noi ca acel om bogat despre care ne vorbeşte Evanghelia, care nu se îngrijeşte de săracul Lazăr „plin de bube: el ar fi dorit să se sature cu ceea ce cădea de pe masa bogatului” (Lc 16,20-21). Prea concentrat să-şi cumpere haine elegante şi să organizeze ospeţe fastuoase, bogatul din parabolă nu vede suferinţele lui Lazăr. Şi noi, prea cuprinşi de păstrarea bunăstării noastre, riscăm să nu ne dăm seama de fratele şi sora aflaţi în dificultate.

Dar fiind creştini nu putem să fim indiferenţi în faţa dramei sărăciilor vechi şi noi, a singurătăţilor cele mai întunecate, a dispreţului şi discriminării celui care nu aparţine grupului „nostru”. Nu putem rămâne insensibili, cu inima anesteziată, în faţa mizeriei atâtor nevinovaţi. Nu putem să nu plângem. Nu putem să nu reacţionăm. Să-i cerem Domnului harul de a plânge, acel plâns care converteşte inima în faţa acestor păcate.

Dacă vrem să fim bărbaţi şi femei ai lui Dumnezeu, aşa cum îi cere sfântul Paul lui Timotei, trebuie „să păzim porunca fără prihană şi fără vină” (1Tim 6,14); şi porunca este de a-l iubi pe Dumnezeu şi de a-l iubi pe aproapele. Nu se pot separa! Şi a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine înseamnă şi a ne angaja serios pentru a construi o lume mai dreaptă, unde toţi să aibă acces la bunurile pământului, unde toţi să aibă posibilitatea de a se realiza ca persoane şi ca familii, unde să fie garantate tuturor drepturile fundamentale şi demnitatea.

A-l iubi pe aproapele înseamnă a simţi compasiune faţă de suferinţa fraţilor şi surorilor, a ne apropia, a atinge rănile lor, a împărtăşi istoriile lor, pentru a manifesta concret duioşia lui Dumnezeu faţă de ei. Înseamnă a deveni aproapele tuturor călătorilor maltrataţi şi abandonaţi pe străzile lumii, pentru a alina rănile lor şi a-i duce la cel mai apropiat loc de primire, unde să se poată ocupa de nevoile lor.

Această poruncă sfântă Dumnezeu a dat-o poporului său şi a pecetluit-o cu sângele Fiului său, pentru ca să fie izvor de binecuvântare pentru toată omenirea. Pentru ca împreună să ne putem angaja în construirea familiei umane conform proiectului originar, revelat în Isus Cristos: toţi fraţi, fii ai unicului Tată.

Astăzi avem nevoie şi de o mamă şi încredinţăm iubirii materne a Mariei, Sfânta Fecioară Maria a Străzii, Sfânta Fecioară Maria a atâtor străzi dureroase, încredinţăm ei pe migranţi şi pe refugiaţi, împreună cu locuitorii din periferiile lumii şi cu aceia care devin însoţitorii lor de călătorie.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.