Categorii

Ziua comemorării: amintirile artistului Kołodziej, primul prizonier de la Auschwitz

Ziua comemorării este ziua în care Adunarea generală a Națiunilor Unite a ales să amintească holocaustul pentru că, la 27 ianuarie 1945 era eliberat lagărul de exterminare de la Auschwitz. Un lagăr nazist complex realizat în Polonia, făcut operativ la 14 iunie 1940, în care prizonierii erau transportați cu trenuri şi, în primul convoi care a trecut de porți, era şi Marian Kołodziej. Născut la Raszkow la 6 decembrie 1921, era un scoutist catolic care a încercat să se înroleze în armata poloneză din Franţa, dar a fost arestat de Gestapo drept conspirator şi expediat la Auschwitz în trenul inaugural. Experienţa sa este una foarte deosebită, de fapt Kołodziej, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a devenit un vestit scenograf de teatru, căsătorit cu balerina Halina Słojewska, a realizat de două ori altarul unde Ioan Paul al II-lea a celebrat liturghia în timpul vizitelor în Polonia, şi timp de 50 de ani n-a vorbit niciodată cu nimeni despre experienţa sa de la Auschwitz. „Purtam o mască”, sunt cuvintele sale în viaţă înainte de a muri la 14 octombrie 2009 la Gdansk, orașul care i-a acordat titlul de cetățean de onoare. Un scurtcircuit face să cadă masca artistului polonez, de fapt la 50 de ani după sfârşitul războiului este lovit de un ictus care îi readuce în memorie toate acele amintiri pe care a încercat să le înlăture şi, cu acestea, şi promisiunea făcută împreună cu colegii săi de detenție, adică angajamentul de a povesti faptele trăite în cazul în care se va salva.

Paralizat pe jumătate, a început să deseneze ca exercițiu de fizioterapie dar, mai ales, pentru a încerca să îndrepte amintirile sale în mici semne de creion, unicele pe care fizicul îi permitea, scrieri pe bucăți de hârtie pe care după aceea le lipea singur pe toate împreună pentru a compune o imagine cu sens împlinit. Amintirile de la Auschwitz sunt, în mintea lui Kołodziej, ca vârtej pe care el îl îndreaptă într-un flux care capătă conotații de labirinturi. Tocmai pentru acest motiv expoziția amintirilor sale ia numele de „Cliché al amintirii, labirinturile lui Marian Kołodziej” şi se află în micul sat Harmeze, în centrul de spiritualitate kolbiană gestionat de surorile misionare ale Neprihănitei. De la intrarea în expoziție până la ieșire, se cufundă într-o instalație compusă după stilul unui labirint, unde scenele nu sunt secvențiale ci fac să se piardă orientarea celui care priveşte şi trăieşte o călătorie în amintirea artistului. Se urcă împreună cu el în acel vagon care l-a transportat la Auschwitz, printre fotografii şi desene care încearcă să-l întruchipeze pe cel care priveşte într-o stare de neliniște care este numai preludiul a ceea ce îl aşteaptă odată ce se va opri trenul. Printre multele nume de naționalități diferite scrise cu cretă pe pereții de lemn, angajamentul luat cu mulţi ani în urmă şi tradus de cuvintele poetului Zbignew Herbert: „Te-ai salvat nu pentru a trăi, ai puţin timp, trebuie să dai mărturie”. O serie de desene care pare infinită şi descrie bine starea de neliniște a unei persoane care de la 7.30 dimineața la 10.00 seara petrecea tot timpul său pentru a desena, ca şi cum aceasta era pocăința pentru că a tăcut până în acel moment, dar şi rugăciunea sa pe care el însuși o descrie, „pentru că fiecare semn pe care-l fac cu creionul este o rugăciune pentru toţi cei care au plecat în cenușă”.

„Aceasta nu este o expoziție, aceasta nu este artă, sunt cuvinte cuprinse în desen. Vă rog să citiți aceste cuvinte pe care eu timp de 50 de ani nu puteam să le spun”, cuvintele trasate de acelaşi artist, care reprezintă refuzul de a apropia arta de un lucru teribil ca relatarea unei perioade dramatice ca aceea trăită de prizonierii din lagărele de exterminare. O apocalipsă creată de oameni care este explicată în diferite tablouri pe care se evidenţiază textul din sfântul evanghelist Ioan, „Iată am văzut o mulțime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, popoarele şi limbile”, unde poarta iadului este trasată de scrierea „Arbeit macht frei” şi, în mulțimea de corpuri toate egale îngrădite unul peste altul, aşa cum se întâmpla în lagăr unde chiar pentru a dormi nu se putea alege o poziție diferită de aceea a celorlalți, iese în evidență figura părintelui Maximilian Kolbe, numărul 16670, cunoscut de Kołodziej chiar cu ocazia jertfirii vieţii sale pentru a o salva pe cea a lui Francisc Gajowniczek. Murdăria, foamea, durerea, frigul, suferința, moartea dar şi prietenia şi solidaritatea, toate acestea în operele artistului care nu ascunde intenția de a rămâne om în acel lagăr care voia să-l transforme, făcându-l să întrebe în fiecare zi „unde este Dumnezeu?”.

Un răspuns care pentru artist părea că poate să vină de la rugăciunile auzite de la persoane în timp ce erau torturate public, închise în cuști sau răstigniți de stâlpi pentru pedeapsă, dar şi din cuvintele lui Edith Stein, evreică, filozofă, carmelitană, martiră, care scria în ultima sa carte rămasă neterminată în scris dar încheiată cu existenţa sa în timp ce mână în mână cu sora, la 9 august 1942, intra în camera de gazare din Auschwitz, „Se poate dobândi o «Știință a Crucii» numai dacă se începe să se sufere cu adevărat de povara Crucii. Am avut convingerea intimă despre asta încă din prima clipă şi din adâncul inimii am spus: «Te salut, o, Cruce, unică speranţă»”.

De Marco Calvarese

(După agenția SIR, 27 ianuarie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.