Categorii

„Wojtyła, acele duioşii cu Maica Tereza şi suferinţa de a nu mai putea lua în braţe pe copii”

„Karol Wojtyła îi iubea cu adevărat pe oameni, în el nu exista niciodată prefăcătorie, totul era spontan. Dintre infirmităţi îl făcea să sufere mai ales imposibilitatea de a îmbrăţişa persoanele şi de a-i lua în braţe pe copii” – relatează Arturo Mari, prieten şi confident al lui Karol Wojtyła, peste jumătate de secol fotograf la L’Osservatore Romano. „Era un om al lui Dumnezeu şi pentru mine a fost un părinte şi un prieten de neuitat”.

Audienţe, călătorii apostolice şi în fiecare zi din zori până noaptea târziu la dispoziţia sfântului Ioan Paul al II-lea. Când a început prietenia voastră?

Totul a început la Conciliu. Era episcop auxiliar, unul dintre cei mai tineri participanţi la adunarea episcopală. M-a impresionat imediat jovialitatea sa şi simplitatea cu care vorbea despre probleme colosale precum războiul rece. Eram un tânăr şi eram curios de ceea ce se întâmpla în cealaltă parte a cortinei de fier. Discutam despre toate, chiar despre lucruri intime, cum sinceritatea unei confruntări autentice. Şi astfel, acolo la Conciliul Vatican II din a apărut o prietenie care a durat până în ultima clipă, când mi-a spus să mă apropii de patul său şi mi-a spus „Arturo, mulţumesc” în ultima zi a vieţii sale.

Cine a fost pentru dumneavoastră Karol Wojtyła?

Un părinte care a condus un fiu fără necesitatea de a da sfaturi. Era un om fenomenal. Totul s-a petrecut natural. Promovarea de la auxiliar la arhiepiscop şi cardinal de Cracovia, apoi alegerea la scaunul pontifical. El a rămas mereu acelaşi Karol, nicio schimbare nici ca om nici ca prieten.

Care a fost trăsătura sa umană care-l caracterizează mai mult?

Avea o modestie, o simplitate naturală, o iubire faţă de aproapele care transpărea în fiecare gest al său, în fiecare colocviu. Transmitea o linişte care nu m-a părăsit niciodată. M-a luat de mână şi m-a condus aşa cum face un tată cu fiul. Un gând, o problemă acasă sau la locul de muncă: nu exista nimic care nu se însenina în dialogul cu el. Era mereu o referinţă constantă. În orice schimb de idei nu eram papa şi fotograful său, ci Karol şi Arturo ca la începutul anilor 60′.

O prietenie care s-a extins la familia dumneavoastră…

Vocaţia sacerdotală a fiului meu Giancarlo s-a format spontan în acest fel, în acest climat senin. Erau ultimii ani ai pontificatului lui Ioan Paul al II-lea şi într-o zi mi-a spus: „Ciao tată, eu merg, intru în seminar”. Ca seminarist a continuat totul normal, au existat întâlniri cu papa în Vatican şi la Castel Gandolfo.

Ce s-a schimbat cu boala?

Sănătatea îi dădea probleme grave, ca persoană infirmă suferea, însă nu l-am auzit niciodată plângându-se. Şi în timpul audienţelor îl întrebam: „Te simţi bine?” şi el răspundea mereu cu da. Uneori făcea numai un semn şi eu îi spuneam „You are a strong man”, „Eşti un om puternic”. După aceea, când se ruga părea că iese din lume.

Ce vă spunea despre schimbările istorie al căror protagonist a fost?

Vedea cum istoria dă pagina sub ochii săi. Cortina de fier despre care vorbeam la Conciliu se dizolvase, zidul din Berlin se prăbuşise. Simţea că lumea se schimbă cu el. A fost un războinic, a luptat mult. Era un sfânt viu. Îl vedeai că trăia între pământ şi cer. Când stătea în mijlocul oamenilor se lumina de duioşie. Avea o iubire foarte puternică faţă de persoane, îi lua în braţe pe copii, mângâia feţele credincioşilor cu duioşie paternă. Era o poezie să vezi elanul său faţă de aproapele. Nimic nu era contrafăcut, totul se petrecea aşa cum era în natura sa.

În afară de momentele mai intime şi private, care sunt cele care v-au rămas mai imprimate?

Trauma indescriptibilă a atentatului. În Piaţa „Sfântul Petru” eram la un braţ de distanţă de Ioan Paul al II-lea. A căzut sub privirea mea, nici astăzi nu ştiu cum am găsit forţa să continui să fac fotografii. Un moment decisiv al istoriei universale se petrecea în faţa ochilor mei şi simţeam că sunt luat de o avalanşă. După aceea, în mintea mea sunt mii de momente extraordinar de frumoase, ca timpul pe care-l petrecea cu Maica Tereza. Se juca împreună cu ea, glumeau şi îi unea un afect foarte special. Aveau exprimări şi moduri de veneraţie reciprocă. Se ajutau cu duioşie între ei. Ea îl numea „Holy Father”, el o mângâia pe faţă aşa cum se face între cei care sunt familiari şi o săruta pe frunte. Era un gest proaspăt şi genuin de iubire care ieşea la iveală pe neaşteptate între ei şi un respect foarte profund îi unea. Acum mi-i imaginez astfel în paradis, cu aceeaşi sfinţenie zâmbitoare în întâlnirile lor în Palatul Apostolic.

A fost definit papa „globetrotter”. Care au fost pentru dumneavoastră călătoriile mai implicatoare?

Există locuri speciale în care Karol Wojtyła a exprimat mai marcat umanitatea sa debordantă. Însă toate călătoriile sale au fost minunate. Mă înduioşează să amintesc pelerinajul marian intens la Czestochova pentru omagiul adus Sfintei Fecioare Maria faţă de care era foarte cinstitor. Oriunde mergea în lume frumuseţea fiecărei vizite a lui trebuia căutată în contactul cu oamenii. Emoţia individuală şi colectivă de la acele Liturghii celebrate în locuri nemărginite, cu milioane de persoane, ca la Manila.

O pastoraţie a proximităţii care aminteşte de cea a lui Francisc, papa care l-a canonizat?

Da. Karol Wojtyła şi Jorge Mario Bergoglio au aceeaşi dăruire faţă de oameni, acelaşi dialog cu tinerii. Am urmărit toţi pontifii de la Ioan al XXIII-lea încoace şi apreciez foarte mult cum îşi desfăşoară papa Francisc misiunea sa. Munceşte mult, preţuieşte mult ceea ce a experimentat la începutul pontificatului său. Rezultatele bune se văd acum şi Biserica universală adună roadele. O legătură cu poporul lui Dumnezeu fără filtre. Păstor şi turmă uniţi în împărtăşire.

De care fotografii sunteţi mai afecţionat?

Mi se pare că încă văd în faţa mea oamenii care ieşeau pe stradă ca să-l salute pe Ioan Paul al II-lea în timp ce mergea în cartierele mai sărace din Calcutta. Retrăiesc baia de mulţime şi de umanitate în favelas braziliene: el care intra în casă pentru a vorbi cu familiile, mergea ca să îmbrăţişeze mamele în bucătărie, ridica de pe oale capacele, întreba ce anume găteau, râdea şi vorbea cu toţi. Un ciclon de fraternitate şi afect al cărui centru era Karol Wojtyła. A fost un om în afara normei, un marţian, o persoană cu adevărat ieşită din comun. Un prieten unic, special.

De Giacomo Galeazzi

(După Vatican Insider, 14 mai 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.