Categorii

Vizita Sfântului Părinte Francisc la Cittadella Cielo a „Comunităţii Noi Orizonturi” din Frosinone (24 septembrie 2019)

Cuvintele papei ca răspuns la întrebările şi la intervenţiile care s-au succedat în timpul întâlnirii

Scuzaţi-mă, dar eu nu vreau să o fac pe profesorul. Ştii? La 83 de ani nu pot să stau în picioare aşa de mult timp. Aţi înţeles? Pentru Liturghie este suficient…

Aici mi-au trimis o foaie cu orarele, cine vorbea, apoi mărturiile, ceea ce voi aţi citit, şi întrebările… Mă gândeam că dacă eu aş începe să răspund la întrebările acelea, la acei „de ce” sau „cum” sau „ce credeţi” cu siguranţă ar fi cuvinte… parole, parole, parole… Cine cânta aşa? [răspund: Mina!] Marea Mina! Cuvinte… Şi cred că ar fi ca şi cum aş murdări sacralitatea a ceea ce voi aţi spus, pentru că voi n-aţi spus cuvinte, aţi spus vieţi: vieţile voastre. Istorii. Drumuri. Căutări, dar căutări din carne, spirit, toată persoana. Nu există explicaţii la asta. Istoriile voastre sunt istorii de priviri, atâtea priviri, atâtea priviri, atâtea priviri… şi m-au impresionat. Şi – ascultaţi bine – erau priviri care nu umpleau viaţa, una în spatele celeilalte… Şi la un moment dat, aţi simţit o privire – una – care nu era ca şi celelalte, era numai aceea: o privire care te-a privit cu iubire. Te-a privit cu iubire. Şi eu cunosc acea privire. Şi când acea privire te-a iubit şi te-a făcut să simţi că te iubea, te-a luat şi de mână şi nu te-a dus într-un laborator pentru a te pune într-un aparat de purificare, nu, lucrurile artificiale Domnul nu le vrea. Ţi-a spus: „Vino cu mine”. Şi după aceea: „Mergi”… Nostalgia lui unde erai, întoarce-te, mergi, vino… Este drumul vieţii. O privire care te-a luat de mână şi te-a lăsat să mergi, nu ţi-a luat libertatea…

Aceasta este prima reflecţie care îmi vine din istoriile voastre.

Şi tu, Jefferson, plecările şi întoarcerile tale, plecări şi întoarceri, plecări şi întoarceri… Aşa este drumul Domnului. Eu mă gândesc la îndărătnicia apostolilor, de exemplu: n-au devenit apostoli perfecţi, l-au făcut pe Isus să treacă prin lucruri urâte… Dar El avea răbdare: o privire răbdătoare, o privire răbdătoare… Voi, cu mărturiile voastre, m-aţi făcut să simt că privirea Domnului este o privire răbdătoare: mereu are răbdare. Te aşteaptă. Te aşteaptă. Mereu. Este Domnul răbdării: te aşteaptă şi niciodată nu forţează pentru a merge înainte, nu, respectă… Pentru că El ştie că prin acea primă privire a intrat în inima ta, El ştie că odată ce simţim iubirea nu ne poate întoarce înapoi. Şi te lasă, te lasă…; te cheamă din nou, dar este o privire foarte respectuoasă, foarte respectuoasă… Şi asta am auzit în mărturia ta, Elena: tu te uitai în oglindă, dar era un alt lucru pe care tu îl căutai, şi odată ce te-ai simţit privită aşa ai terminat toată istoria. Sau a început istoria! Aşa este. Apoi a continuat istoria, pentru că Domnul niciodată, niciodată, niciodată nu ne învaţă să renegăm trecutul nostru, nu, şi acesta este un har. Spune Biblia că Dumnezeu l-a creat pe Adam din lut: acel lut este istoria noastră curată. Noi am venit din lut, nu uitaţi asta niciodată! Asta înseamnă a fi mântuit, pentru că este cu iubire.

Dar nu vreau să fac predică, pentru că va fi plictisitor. Acestea sunt lucrurile care mi-au venit mai înainte: privirea în faţa atâtor priviri ale vieţii.

Apoi, un alt lucru care m-a impresionat: vocile. Tu, Dario, am simţit asta când tu vorbeai: multe voci ale vieţii, multele voci… Până în momentul în care aţi auzit Vocea, o voce specială care… este aceea. O voce care este ca „un fir de tăcere sonoră”, aşa explică Biblia (cf. 1Re 19,12). „Am simţit un fir de tăcere sonoră”: profetul Ilie simte asta. Este o voce unică şi astfel, silenţioasă şi sonoră în acelaşi timp. Şi acea voce are această voce: acesta este cântecul, aceasta este vocea pe care eu o caut, aceasta este vocea care îmi va da plinătate. Privirea, privirile. Vocile, vocea… Este o cale, un drum pe care voi l-aţi căutat… Mulţi îl căutăm… Şi apoi aţi găsit, sau, pentru a spune mai bine, aţi fost găsiţi. Am fost găsiţi.

Şi apoi, o istorie de lupte. Tu, Mirko, eşti campionul! Un colecţionar de lupte diferite. A lupta. Atâtea lupte până la ultima luptă, lupta în care am fost învinşi. Este înfrângerea cea mai frumoasă: acea înfrângere este frumoasă, când se aude spunându-se… unul este capabil să spună: Mergi înainte, ai învins, felicitări, mergi!

Sunt voci, voce; priviri, privire; lupte, lupta finală, înfrângerea luptei. Aşa este istoria noastră cu Isus, mereu este aşa. Şi pe mine m-a impresionat mult că voi toţi aţi dat mărturie despre Isus. Pentru că voi nu aţi făcut un curs de îndoctrinare, de a învăţa paşi pentru a înainta în viaţă. Sau unul din aceste cursuri pe care le iubesc antreprenorii: „cum să învingi în viaţă”, sau „cum să câştigi prieteni”, sau „cum să faci aceşti paşi”, sau „cum să mă vindec de nevroză”… Nu. Voi aţi fost chemaţi, priviţi, învinşi, mângâiaţi: mângâierea lui Isus. Isus, aici, ne învaţă un lucru frumos: că unicul gest, unica dată în viaţă în care suntem pe deplin umani în a privi o persoană de sus în jos, este pentru a o ajuta să se ridice. Unica.

Şi Isus… [Aplaudă mult şi nu-l lasă să reia cuvântul]… Acest om este sărmanul Adam, acolo, care aştepta… Însă Isus face şi acest gest de demnitate pentru a ne ajuta: se înjoseşte. Acesta este cel mai mare lucru al Dumnezeului nostru: un Dumnezeu care se înjoseşte. Se înjoseşte. Se apropie. Isus se apropie. Şi acest lucru este frumos… Ca şi cu discipolii din Emaus… Dar aceasta este o predică, aşa cum tai, e adevărat? Continui aşa? Voi spuneţi-mi… Nu, într-adevăr, dacă… [râd]. Şi eu vorbesc despre experienţa mea aşa, pentru că şi eu am parcurs un drum – Domnul îl cunoaşte – nu pentru a deveni papă, pentru a mă lăsa mântuit de Domnul…

Este apropierea lui Isus: El se apropie mereu. Este marele lucru al Dumnezeului nostru: este un Dumnezeu apropiat. Deja o spunea lui Moise, evreilor în Deuteronom, cartea din Biblie: „Dar, spuneţi-mi: care popor are un Dumnezeu aşa de apropiat cum aveţi voi?”. Dumnezeu nostru este aproape. Nu este un Dumnezeu îndepărtat, Isus nu este îndepărtat. S-a făcut Isus pentru a merge cu noi, pentru a face acest gest: să ne ridice; pentru a umple inima, pentru a ne privi cu iubire, pentru a ne vorbi cu acea voce pe care numai El o are, pentru a învinge bătălia dorinţelor un pic confuze pe care noi nu reuşim să le înţelegem…

Nu ştiu, toate aceste lucruri mi-au venit în minte în timp ce voi vorbeaţi, şi priveam adesea asta, priveam mult.

Există un lucru pe care, atunci când voi – scuzaţi italiana mea – atunci când voi aţi trecut „pragul definitiv”, să spunem aşa, definitiv tot în ghilimele, pentru că Isus nu ne ia libertatea de a ne întoarce înapoi, nu, dar, există un prag definitiv. Pentru tine a fost la Medjugorje, acela este definitiv, la sfârşit… Voi aveţi experienţa. Priviţi: semnele morţii, aici: cuţitul, cuiele, toate semnele morţii lui Isus, cad. Ele merg în iad, eu am ieşit din ele. Dar dacă fiecare dintre noi – după privire, după chemare, după victoria lui Isus – vrea să poarte unul din acestea, încă îi lipseşte ceva. Încă îi lipseşte să scoată ceva din inimă, pe care n-a deschis-o pe deplin. Poartă o durere, poartă un resentiment, poartă o nostalgie… Nu, trebuie să cadă toate, şi cad. Şi acesta este semnul: acesta este semnul pe care eu l-am văzut în voi toţi. Pe al meu încă nu l-am văzut, dar… [aplaudă]. Este acel miros, acel miros urât care rămâne, pentru că nu sunt capabil să deschid bine ferestrele şi să las ca să vină Duhul Sfânt să cureţe totul. Port ceva înăuntru, acel „dar, însă…”, logica lui „dar”. „Da, asta da, Domnul mi-a dat mult, l-am găsit pe Domnul, am părăsit… dar…”. Ce-ţi lipseşte? „Dar”. Când Domnul ne priveşte, ne vorbeşte, ne invită, ne învinge, acel „dar” cade. Dacă tu vrei să ai aceste semne, vrei să mergi după logica lui „dar”, încă nu l-ai lăsat pe Domnul să intre.

Tendinţa la păcat continuă, acest lucru este adevărat. Tendinţa la rău… toţi, şi eu, toţi, toţi, nimeni nu se mântuieşte de asta. Însă, atunci când am lăsat toate, ştim că numai în El este speranţa. În schimb, când n-ai lăsat, „da, dar… iau acest cui pentru a mă ajuta, iau…”. Şi astfel, este ceea ce spune Isus în Evanghelie: când duhul necurat iese dintr-o persoană şi pleacă, acea persoană îl găseşte pe Dumnezeu, aranjează casa, face totul din nou; apoi se întoarce duhul necurat după atâta timp, şi se întoarce acasă şi vede casa aşa de frumoasă, aşa de frumoasă, şi merge să caute alte şapte duhuri mai rele decât el şi se întoarce cu clica, cu gaşca de diavoli… dar nu distrug nimic, sună la uşă, sunt diavoli educaţi! Sună la uşă: „E voie?”, şi tu le deschizi uşa, dar da, sunt buni, aceste gânduri sunt bune, aceste sentimente sunt bune… Şi începi să reiei semnele morţii, semnele iadului. Fiţi atenţi pentru că vouă tuturor – nouă tuturor, şi mie – s-a întâmplat asta. La un moment dat te afli cu dorinţa atotputerniciei: a nu lăsa ca El să te ridice. „Da, da, mulţumesc Doamne, dar eu mă descurc şi cu asta”. Fiţi atenţi, când se vor întoarce aceşti diavoli educaţi, aceste patimi care se întorc din nou. Să ne gândim… Pe mine apostolul Petru mă face să râd: era încăpăţânat, acesta, era încăpăţânat. Când Domnul îl confirmă, la sfârşit, deja după Înviere, pe malul lacului Tiberiadei, şi îl întreabă de trei ori dacă-l iubeşte, dacă-l iubeşte, şi lui îi este un pic frică pentru că spune: „de trei ori te-am renegat şi Tu de trei ori mă întrebi…”. Însă Domnul merge mai departe şi-l face să se simtă în pace. Şi când se simte sigur, ce face? Bârfitorul. „Ah, spune-mi, şi acesta care vine în urmă [apostolul Ioan], ca va fi cu el?”. Imediat alunecă pe ceva care nu este iubirea faţă de Domnul. Este acea voinţă de a comanda noi viaţa. Şi odată ce unul a simţit că El este capabil să ne conducă bine, că libertatea noastră n-a fost luată ci sedusă de iubire, să lăsăm să parcurgă acest drum.

Acestea sunt lucrurile care mi-au venit în minte în timp ce vorbeaţi. Cum vedeţi, eu n-am dat răspuns la întrebările voastre pentru că nu ştiu, nu-mi vine, nu există explicaţii pentru o viaţă, nu există moduri de a clarifica. Există misterul, misterul unui Dumnezeu care ne-a scos din iad, misterul unui Dumnezeu care s-a apropiat, care m-a privit, care m-a iubit, care mi-a vorbit, care a învins rezistenţele mele. Şi asta este ceea ce îmi place să vă spun… Voi sunteţi un mister. Când eu am auzit mărturiile voastre, m-am simţit în faţa unui mister, misterul întâlnirii unei persoane cu Isus. Eu pot doar să răspund subliniind misterul, dar nu prin cuvinte, nu.

Asta e ceea ce-mi vine să vă spun.

Apoi este un alt lucru care… în tine nu l-am simţit, dar în ceilalţi trei, da. Nu este un reproş: îţi lipseşte… nu ştiu, încă n-a venit ora… dar voi aţi mărturisit rodnicia. Tu ai vorbit despre copiii tăi – trei –, tu despre doi, tu ai arătat-o pe a ta… [râd] o bună cachacinha te va ajuta [râd şi aplaudă]. Iubirea este mereu rodnică, mereu. „Dar, şi dumneavoastră, care sunteţi preot, care sunteţi episcop?”, aţi putea să mă întrebaţi. „Dar dumneavoastră sunteţi un holtei, nu aveţi copii…”. Există rodnicie şi rodnicie. Însă iubirea mereu este rodnică. Spiritual, fizic, uman. Mereu este rodnică. Rodnicia mărturiei voastre: şi mărturia voastră este un semănat, un semănat al ideii, al faptului că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu ne iubeşte, că Dumnezeu ne caută în orice moment, că Dumnezeu este lângă noi, că Dumnezeu ne ia de mână pentru a ne mântui. Şi aceasta este rodnicia, a noastră, a noastră a tuturor, pe care eu am văzut-o un pic ca simbol în copiii voştri. Dar există o altă rodnicie a voastră a tuturor, care este aceea pe care aţi semănat-o printre noi. Şi rodnicia artiştilor, care sunt doi martori care ne-au dat mesajul nu vorbind ci cântând. Andrea este capabil să cânte cu fiul, şi să cânte nu numai cu fiul: să cânte despre fiul şi să ne povestească despre fiul, despre raporturile sale cu fiul. Aceasta este rodnicie. Şi apoi, ultimul cântec despre iubire, este rodnicie, şi aşa cum ne-aţi povestit că aţi făcut-o, cum a descoperit acea bucată din Prima Scrisoare către Corinteni, care a făcut rodnicia… Viaţa, dacă nu este rodnică, nu foloseşte, nu foloseşte. Pentru aceasta Domnul, de fiecare dată când ne-a privit, când ne-a vorbit, când a învins în noi, când ne-a mângâiat, mereu ne spune ceea ce a spus celui posedat din Gherasa: „Mergi la poporul tău şi povesteşte minunăţiile”. Noi suntem bărbaţi şi femei ale lui Magnificat, adică al cântului Sfintei Fecioare Maria, de a merge să povestim că Dumnezeu m-a privit, m-a mângâiat, mi-a vorbit, a învins. Şi este cu mine. M-a luat de mână şi m-a scos din iad.

Nu ştiu. Toate acestea sunt ceea ce îmi vine. Eu n-am pregătit răspunsuri, sunt numai mărturiile voastre, aici, ceea ce mi-au dat. Dar am preferat aşa, să vă spun ceea ce voi aţi făcut în mine, astăzi, cum v-am perceput, şi să dau mărturie. Pentru că şi voi aţi semănat ceva în mine, astăzi. Mulţumesc.

_________________

Celebrarea euharistică: omilia

În prima lectură, din cartea lui Esdra, este relatarea reconstruirii templului, total distrus de mulţi ani, de decenii…; părea un pic o sălbăticie, ruine… Însă Domnul l-a inspirat pe Nehemia să facă ceea ce am auzit, să reconstruiască templu, şi începe această aventură, atâţia ani pentru a reclădi Ierusalimul, pentru a reconstrui templul. Aceasta este o istorie de reconstrucţie. Şi aici, regele Darius care vedea cu ochi bun această lucrare, a scris guvernatorului: „Lăsaţi să construiască asta, să facă ailaltă, pe aceşti oameni eu îi protejez”. Şi merge înainte în construcţie.

Dar nu este un lucru uşor să se reconstruiască. Acei iudei au reuşit să facă asta pentru că Domnul era cu ei. Numai atunci când Domnul este cu noi, suntem capabili să facem o reconstrucţie, pentru că este mai dificil a reconstrui decât a construi, este mai dificil. Şi la noi, este mai dificil a rearanja o viaţă decât a creşte un copil. Este mai dificil. Trebuie schimbate mentalităţi. Pentru că oamenii care locuiau acolo se obişnuiseră: „Dar da, sunt ruine…”. Erau obişnuiţi să trăiască alături de acele ruine şi nu aveau acea nostalgie a templului lui Dumnezeu; şi dacă o aveau, spuneau: „Păcat, au învins ei, au distrus… şi mergem înainte”. Însă acest om sfânt avea zelul pentru casa lui Dumnezeu şi voia să reconstruiască templul, şi ajutat de mulţi merge înainte în această lucrare, începe să meargă…

Dar este un lucru care aici nu apare – pentru că acesta este un mic fragment –: că unora din acel loc nu le plăcea asta, erau negustorii de ruine, negustorii de moarte, negustorii status quo-ului. Spuneau: „Asta nu ne convine nouă. Să lăsăm ruinele, să lăsăm înfrângerea…”. Şi aceştia, cu o gaşcă de prieteni, noaptea distrugeau zidul care era construit ziua. Şi la sfârşit aceşti oameni ce au făcut, aceia care voiau să construiască? Spune Biblia: „Într-o mână avea cărămizile şi în cealaltă sabia”, pentru a apăra construcţia. Construcţia templului se apără cu munca şi cu sabia, adică prin luptă. Şi reconstruirea unei vieţi este un har, nemeritat, totul este har, dar trebuie apărat, cu munca dar şi cu lupta, pentru a nu lăsa negustorii distrugerii să facă iarăşi din această viaţă o grămadă de pietre, de ruine, de cărămizi.

De atâtea ori poporul, poporul lui Dumnezeu a trebuit să meargă înainte şi după aceea înfrânt să meargă înapoi; şi înainte, înapoi, înainte, înapoi…, până când a venit Isus. Şi pe El, l-au redus la ruine pe cruce, însă puterea sa, puterea lui Dumnezeu l-a reconstruit pentru totdeauna pentru noi. Adică, lucrarea vieţii noastre, mărturiile pe care astăzi le-am auzit, mărturii de reconstrucţie, trebuie apărate: acea muncă trebuie apărată şi singuri nu putem, trebuie să ne lăsăm ajutaţi de unicul Învingător, de unicul care este capabil să învingă în noi, şi aceasta este rădăcina speranţei noastre. Noi suntem bărbaţi şi femei ai speranţei, pentru că acest Om a fost capabil să reconstruiască poporul lui Dumnezeu, să ne mântuiască. Liturgia ne spune că Dumnezeu îşi arată puterea sa în creaţie dar şi mai mult în răscumpărare, adică în victoria lui Isus, în victoria lui Isus asupra noastră, pentru că acolo Isus construieşte templul, construieşte Biserica, El construieşte vieţile noastre. Noi nu putem construi vieţile noastre, nu putem menţine templul vieţii noastre în picioare, bine, fără Isus, fără încrederea în Isus. El este cel care ne va ajuta în asta, cu această putere proprie a celui care este capabil să re-aranjeze lucrurile, care este mai dificil decât a le aranja.

Nu ştiu, asta aş vrea eu să spun. Când am citit în această dimineaţă ambele lecturi, am spus: asta merge bine pentru astăzi, prima, reconstruirea templului, reconstruirea vieţii; nu numai a vieţii noastre, dar şi a avea voinţa de a reconstrui mereu. „Uite, a căzut acoperişul, acolo…”. A merge înainte. Şi de atâtea ori viaţa noastră este aşa. Dar El este cu noi, ne apără de cei care iubesc ruinele, care vor să ne distrugă. Şi noi avem mereu un pic din acea voinţă de autodistrugere şi uneori vine, este normal, suntem umani. Şi la asta trebuie să fim atenţi: cărămizile într-o mână şi sabia în cealaltă, adică munca şi rugăciunea, încrederea în mâinile noastre – ca ale tale, care face aceste lucruri frumoase din rebuturi – şi încrederea în rugăciune, în Dumnezeu, care este sabia care ne va face să mergem înainte.

Fie ca Domnul să ne dea acest har, voinţa de a reconstrui mereu, mereu! Să nu ne descurajăm niciodată! Vor exista înfrângeri, vor exista! Dar El este mai mare decât înfrângerile. Mereu cu încrederea. El este sabia care învinge. Fie ca Domnul să ne ajute să înţelegem cu inima aceste lucruri.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.