Categorii

Vizita Sfântului Părinte Francisc la Assisi pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace „Sete de pace. Religii şi culturi în dialog” (20 septembrie 2016)

papa-discurs-assisiMEDITAŢIE

În faţa lui Isus răstignit răsună şi pentru noi cuvintele sale: „Mi-e sete” (In 19,28). Setea, mai mult decât foamea, este nevoia extremă a fiinţei umane, dar reprezintă şi mizeria ei extremă. Astfel contemplăm misterul Dumnezeului Preaînalt, devenit, din milostivire, mizerabil printre oameni.

De ce anume îi este sete Domnului? Desigur de apă, elemente esenţial pentru viaţă. Dar mai ales îi este sete de iubire, element nu mai puţin esenţial pentru a trăi. Îi este sete să ne dăruiască apa vie a iubirii sale, dar şi să primească iubirea noastră. Profetul Ieremia a exprimat complăcerea lui Dumnezeu faţă de iubirea noastră: „Îmi amintesc de tine, de gingăşia tinereţii tale, de iubirea de când erai logodită” (Ier 2,2). Dar a dat glas şi suferinţei divine, când omul, ingrat, a abandonat iubirea, când – pare să spună Domnul şi astăzi – „m-au părăsit pe mine, izvorul de apă vie, ca să-şi sape cisterne, cisterne crăpate, care nu pot să ţină apă” (Ier 2,13). Este drama „inimii uscate”, a iubirii nerăsplătite, o dramă care se reînnoieşte în Evanghelie, când setei lui Isus omul îi răspunde cu oţetul, care este vin stricat. Aşa cum se plângea profetul în mod profetic: „Când îmi era sete mi-au dat oţet” (Ps 69,22).

„Iubire nu este iubită”: conform unor relatări aceasta era realitatea care-l tulbura pe sfântul Francisc de Assisi. El, din iubire faţă de Domnul suferind, nu se ruşina să plângă şi să se lamenteze cu glas tare (cf. Fonti Francescane, nr. 1413). Tot această realitate trebuie să ne stea la inimă contemplându-l pe Dumnezeul răstignit, însetat de iubire. Maica Tereza de Calcutta a voit ca în capelele din fiecare comunitate a sa, aproape de Răstignit, să fie scris „Mi-e sete”. A stinge setea de iubire a lui Isus pe cruce prin slujirea celor mai săraci dintre săraci a fost răspunsul său. De fapt, Domnul este însetat de iubirea noastră compătimitoare, este consolat atunci când, în numele său, ne aplecăm asupra mizeriilor altuia. La judecată îi va numi „binecuvântaţi” pe cei care au dat de băut celui căruia îi era sete, pe cei care au oferit iubire concretă celui care era în nevoie: „tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

Cuvintele lui Isus ne interpelează, cer primire în inimă şi răspuns cu viaţa. În acel „Mi-e sete” al său putem auzi glasul celor suferinzi, strigătul ascuns al celor mici nevinovaţi cărora le este închisă lumina acestei lumi, implorarea din inimă a săracilor şi a celor mai nevoiaşi de pace. Imploră pace victimele războaielor, care poluează popoarele cu ură şi pământul cu arme; imploră pace fraţii noştri şi surorile noastre care trăiesc sub ameninţarea bombardamentelor sau sunt constrânşi să lase casa şi să migreze spre necunoscut, despuiaşi de orice lucru. Toţi aceştia sunt fraţi şi surori ai Răstignitului, cei mici din Împărăţia sa, mădulare rănite şi uscate ale cărnii sale. Le este sete. Dar lor le este dat adesea, ca lui Isus, oţetul amar al refuzului. Cine îi ascultă? Cine se preocupă să le răspundă? Ei întâlnesc de prea multe ori tăcerea asurzitoare a indiferenţei, egoismul celui care este deranjat, răceala celui care stinge strigătul lor de ajutor cu uşurinţa cu care schimbă un canal la televizor.

În faţa lui Cristos răstignit, „puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,24), noi creştinii suntem chemaţi să contemplăm misterul Iubirii neiubite şi să revărsăm milostivire asupra lumii. Pe cruce, pomul vieţii, răul a fost transformat în bine; şi noi, discipoli ai Celui Răstignit, suntem chemaţi să fim „pomi ai vieţii”, care absorb poluarea indiferenţei şi restituie lumii oxigenul iubirii. Din coasta lui Cristos pe cruce a ieşit apă, simbol al Duhului care dă viaţa (cf. In 19,34); tot aşa din noi credincioşii săi să iasă compasiune faţă de toţi însetaţii de astăzi.

Ca Maria lângă cruce, să ne dea Domnul să fim uniţi cu El şi aproape de cel care suferă. Apropiindu-ne de cei care astăzi trăiesc ca răstigniţi şi luând forţa de a iubi de la Răstignitul Înviat, vor creşte şi mai mult armonia şi comuniunea dintre noi. „Căci el este pacea noastră” (Ef 2,14), El care a venit ca să vestească pacea celor de aproape şi celor de departe (cf. Ef 2,17). Să ne păstreze pe toţi în iubire şi să ne adune în unitate, în care suntem pe drum, pentru ca să devenim ceea ce El doreşte: „una” (In 17,21).

______________

DISCURS

Sanctităţile Voastre,

Stimaţi reprezentanţi ai Bisericilor, ai comunităţilor creştine şi ai religiilor,

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut cu mare respect şi afect şi vă mulţumesc pentru prezenţa voastră. Mulţumesc Comunităţii „Sfântul Egidiu”, Diecezei de Assisi şi Familiilor Franciscane care au pregătit această zi de rugăciune. Am venit la Assisi ca pelerini în căutarea păcii. Purtăm în noi şi punem în faţa lui Dumnezeu aşteptările şi neliniştile atâtor popoare şi persoane. Ne este sete de pace, avem dorinţa de a mărturisi pacea, mai ales avem nevoie să ne rugăm pentru pace, pentru că pacea este dar al lui Dumnezeu şi nouă ne revine s-o invocăm, s-o primim şi s-o construim în fiecare zi cu ajutorul său.

„Fericiţi făcătorii de pace” (Mt 5,9). Mulţi dintre voi au parcurs un drum lung pentru a ajunge în acest loc binecuvântat. A ieşi, a porni la drum, a se întâlni împreună, a se strădui pentru pace: nu sunt numai mişcări fizice, ci mai ales ale sufletului, sunt răspunsuri spirituale concrete pentru a depăşi închiderile deschizându-ne lui Dumnezeu şi fraţilor. Dumnezeu ne cere asta, îndemnându-ne să înfruntăm marea boală a timpului nostru: indiferenţa. Este un virus care paralizează, face inerţi şi insensibili, o boală care atinge însuşi centrul religiozităţii, dând naştere unui nou păgânism foarte trist: păgânismul indiferenţei.

Nu putem rămâne indiferenţi. Astăzi lumea simte o arzătoare sete de pace. În multe ţări se suferă din cauza războaielor, adesea uitate, dar mereu cauză de suferinţă şi sărăcie. La Lesbo, cu iubitul Patriarh ecumenic Bartolomeu, am văzut în ochii refugiaţilor durerea războiului, angoasa popoarelor însetate de pace. Mă gândesc la familii, a căror viaţa a fost răscolită; la copii, care n-au cunoscut în viaţă altceva decât violenţă; la bătrâni, constrânşi să-şi părăsească ţările lor: tuturor acestora le este o mare sete de pace. Nu vrem ca aceste tragedii să cadă în uitare. Noi dorim să dăm glas împreună celor care suferă, celor care sunt fără glas şi fără ascultare. Ei ştiu bine, adesea mai bine decât cei puternici, că nu există nicio zi de mâine în război şi că violenţa armelor distruge bucuria vieţii.

Noi nu avem arme. Însă credem în forţa blândă şi umilă a rugăciunii. În această zi, setea de pace s-a făcut invocaţie către Dumnezeu, pentru ca să înceteze războaiele, terorismul şi violenţele. Pacea pe care din Assisi o invocăm nu este un simplu protest împotriva războiului, „nici nu este rezultatul negocierilor, al compromisurilor politice sau al tranzacţionărilor economice. Ci rezultatul rugăciunii” (Ioan Paul al II-lea, Discurs, Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor, 27 octombrie 1986: Insegnamenti IX/2 [1986], 1252). Să căutăm în Dumnezeu, izvor al comuniunii, apa limpede a păcii, de care omenirea este însetată: ea nu poate izvorî din deşerturile orgoliului şi ale intereselor de parte, din ţinuturile aride ale câştigului cu orice preţ şi ale comerţului cu arme.

Sunt diferite tradiţiile noastre religioase. Însă diferenţa nu este motiv de conflict, de polemică sau de dezlipire rece. Astăzi nu ne-am rugat unii împotriva altora, aşa cum, din păcate, uneori s-a întâmplat în istorie. În schimb, fără sincretisme şi fără relativisme ne-am rugat unii alături de alţii, unii pentru alţii. Sfântul Ioan Paul al II-lea tot în acest loc a spus: „Probabil că niciodată ca acum în istoria omenirii n-a devenit clară pentru toţi legătura intrinsecă dintre o atitudine autentic religioasă şi marele bun al păcii” (Id., Discurs, Piaţa inferioară a Bazilicii „Sfântul Francisc”, 27 octombrie 1986: l.c., 1268). Continuând drumul început în urmă cu treizeci de ani la Assisi, unde este vie amintirea acelui om al lui Dumnezeu şi al păcii care a fost sfântul Francisc, „încă o dată noi, reuniţi aici împreună, afirmăm că acela care utilizează religia pentru a mări violenţa îi contrazice inspiraţia cea mai autentică şi profundă” (Id., Discurs adresat reprezentanţilor religiilor, Assisi, 24 ianuarie 2002: Insegnamenti XXV/1 [2002], 104), că orice formă de violenţă nu reprezintă „adevărata natură a religiei. În schimb este schimonosirea sa şi contribuie la distrugerea sa” (Benedict al XVI-lea, Intervenţie la Ziua de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pacea şi dreptatea în lume, Assisi, 27 octombrie 2011: Insegnamenti VII/2 [2011], 512). Să nu încetăm să repetăm că niciodată numele lui Dumnezeu nu poate justifica violenţa. Numai pacea este sfântă. Numai pacea este sfântă, nu războiul!

Astăzi am implorat darul sfânt al păcii. Ne-am rugat pentru ca să se mobilizeze conştiinţele ca să apere sacralitatea vieţii umane, să promoveze pacea între popoare şi să păstreze creaţia, casa noastră comună. Rugăciunea şi colaborarea concretă ajută să nu rămânem închişi în logicile conflictului şi să refuzăm atitudinile rebele ale celui care ştie doar să protesteze şi să se înfurie. Rugăciunea şi voinţa de a colabora angajează la o pace adevărată, nu iluzorie: nu liniştea celui care fentează dificultăţile şi se întoarce în partea ailaltă, dacă interesele sale nu sunt atinse; nu cinismul celui care îşi spală mâinile de probleme care nu sunt ale sale; nu abordarea virtuală a celui care judecă totul şi pe toţi pe tastatura unui computer, fără a deschide ochii la necesităţile fraţilor şi a se murdări pe mâini pentru cel care are nevoie. Drumul nostru este acela de a ne cufunda în situaţii şi de a da primul loc celui care suferă; de a asuma conflictele şi de a le vindeca dinăuntru; de a parcurge cu coerenţă căile binelui, respingând scurtăturile răului; de a întreprinde cu răbdare, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bunăvoinţa, procese de pace.

Pace, un fir de speranţă care leagă pământul cu cerul, un cuvânt atât de simplu şi dificil în acelaşi timp. Pace înseamnă Iertare care, rod al convertirii şi al rugăciunii, se naşte dinăuntru şi, în numele lui Dumnezeu, face posibilă vindecarea rănilor din trecut. Pace înseamnă Primire, disponibilitate la dialog, depăşire a închiderilor care nu sunt strategii de siguranţă, ci punţi peste gol. Pace înseamnă Colaborare, schimb viu şi concret cu celălalt, care constituie un dar şi nu o problemă, un frate cu care să se încerce construirea unei lumi mai bune. Pace înseamnă Educaţie: o chemare de a învăţa în fiecare zi arta dificilă a comuniunii, de a dobândi cultura întâlnirii, purificând conştiinţa de orice tentaţie de violenţă şi de împietrire, contrare numelui lui Dumnezeu şi demnităţii omului.

Noi aici, împreună şi în pace, credem şi sperăm într-o lume fraternă. Dorim ca bărbaţi şi femei de religii diferite, să se reunească oriunde şi să creeze înţelegere, în special acolo unde sunt conflicte. Viitorul nostru este să trăim împreună. Pentru aceasta suntem chemaţi să ne eliberăm de poverile grele ale neîncrederii, ale fundamentalismelor şi ale urii. Cei care cred să fie artizani ai păcii în invocaţia către Dumnezeu şi în acţiunea pentru om! Şi noi, drept conducători religioşi, suntem ţinuţi să fim punţi solide de dialog, mediatori creativi de pace. Ne adresăm şi celui care are responsabilitatea cea mai înaltă în slujirea popoarelor, liderilor naţiunilor, pentru ca să nu înceteze să caute şi să promoveze căi de pace, privind dincolo de interesele de parte şi ale momentului: să nu rămână neascultate apelul lui Dumnezeu adresat conştiinţelor, strigătul de pace al săracilor şi aşteptările bune ale tinerelor generaţii. Aici, în urmă cu treizeci de ani, sfântul Ioan Paul al II-lea a spus: „Pacea este un şantier deschis tuturor, nu numai specialiştilor, înţelepţilor şi strategilor. Pacea este o responsabilitate universală” (Discurs, Piaţa inferioară a Bazilicii „Sfântul Francisc”, 27 octombrie 1986: l.c., 1269). Surori şi fraţi, să asumăm această responsabilitate, să reafirmăm astăzi da-ul nostru de a fi, împreună, constructori ai păcii pe care Dumnezeu o vrea şi de care omenirea este însetată.

______________

APEL

Bărbaţi şi femei de religii diferite, ne-am adunat, ca pelerini, în oraşul sfântului Francisc. Aici, în 1986, în urmă cu treizeci de ani, la invitaţia Papei Ioan Paul al II-lea, s-au reunit reprezentanţi religioşi din toată lumea, pentru prima dată în mod atât de participat şi solemn, pentru a afirma legătura indisolubilă dintre marele bun al păcii şi o atitudine religioasă autentică. De la acel eveniment istoric s-a demarat un lung pelerinaj care, atingând multe oraşe din lume, a implicat atâţia credincioşi în dialogul şi în rugăciunea pentru pace; a unit fără a amesteca, dând viaţă la prietenii interreligioase solide şi contribuind la stingerea multor conflicte. Acesta este spiritul care ne însufleţeşte: a realiza întâlnirea în dialog, a ne opune oricărei forme de violenţă şi abuz a religiei pentru a justifica războiul şi terorismul. Şi totuşi, în anii care au trecut, încă atâtea popoare au fost în mod dureros rănite de război. Nu s-a înţeles mereu că războiul înrăutăţeşte lumea, lăsând o moştenire de dureri şi de uri. Toţi, cu războiul, sunt perdanţi, chiar şi învingătorii.

Am îndreptat rugăciunea noastră către Dumnezeu, pentru ca să dăruiască lumii pacea. Recunoaştem necesitatea de a ne ruga constant pentru pace, pentru că rugăciunea ocroteşte lumea şi o luminează. Pacea este numele lui Dumnezeu. Cine invocă numele lui Dumnezeu pentru a justifica terorismul, violenţa şi războiul, nu merge pe drumul Său: războiul în numele religiei devine un război împotriva religiei însăşi. Aşadar, reafirmăm cu fermă convingere că violenţa şi terorismul se opun adevăratului spirit religios.

Ne-am pus în ascultarea glasului săracilor, al copiilor, al tinerelor generaţii, al femeilor şi al atâtor fraţi şi surori care suferă datorită războiului; cu ei spunem cu forţă: Nu războiului! Să nu rămână neascultat strigătul de durere al atâtor nevinovaţi. Îi implorăm pe responsabilii naţiunilor ca să fie dezamorsate motivele războaielor: aviditatea de putere şi de bani, lăcomia celui care face comerţ cu arme, interesele de parte, răzbunările pentru trecut. Să crească angajarea concretă pentru a înlătura cauzele care stau la baza conflictelor: situaţiile de sărăcie, nedreptate şi inegalitate, exploatarea şi dispreţuirea vieţii umane.

Să se deschidă în sfârşit un nou timp, în care lumea globalizată să devină o familie de popoare. Să se realizeze responsabilitatea de a construi o pace adevărată, care să fie atentă la nevoile autentice ale persoanelor şi ale popoarelor, care să prevină conflictele cu colaborarea, care să învingă urile şi să depăşească barierele cu întâlnirea şi dialogul. Nimic nu este pierdut, practicând efectiv dialogul. Nimic nu este imposibil dacă ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. Toţi pot să fie artizani ai păcii; de la Assisi reînnoim cu convingere angajarea noastră de a fi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună cu toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.