Categorii

Vizita Pastorală la Carpi: Sfânta Liturghie. Piazza Martiri, duminică 2 aprilie 2017

Lecturile de astăzi ne vorbesc despre Dumnezeul vieţii, care învinge moartea. Să ne oprim, îndeosebi, asupra ultimului dintre semnele miraculoase pe care Isus le săvârşeşte înainte de Paştele său, la mormântul prietenului său Lazăr.

Acolo totul pare terminat: mormântul este închis cu o piatră mare; în jur, numai plâns şi dezolare. Şi Isus este înfiorat de misterul dramatic al pierderii unei persoane dragi: „s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat” (In 11,33). Apoi „a lăcrimat” (v. 35) şi s-a dus la mormânt, spune Evanghelia, „s-a înfiorat din nou” (v. 38). Aceasta este inima lui Dumnezeu: departe de rău dar aproape de cel care suferă; nu face să dispară răul în mod magic, ci con-pătimeşte suferinţa, şi-o însuşeşte şi o transformă locuind în ea.

Însă să observăm că, în mijlocul dezolării generale din cauza morţii lui Lazăr, Isus nu se lasă dus de descurajare. Deşi suferă El însuşi, cere să se creadă cu fermitate; nu se închide în plâns, ci, înduioşat, porneşte la drum spre mormânt. Nu se lasă capturat de mediul emotiv resemnat care-l înconjoară, ci se roagă cu încredere şi spune: „Tată, îţi mulţumesc” (v. 41). Astfel, în misterul suferinţei, în faţa căruia gândirea şi progresul se zdrobesc precum musca în geam, Isus ne oferă exemplul modului în care să ne comportăm: nu alungă suferinţa, care aparţine acestei vieţi, dar nu se lasă închis de pesimism.

În jurul acelui mormânt, are loc astfel o mare întâlnire-ciocnire. Pe de o parte este marea dezamăgire, precaritatea vieţii noastre muritoare care, străbătută de angoasa datorată morţii, experimentează adesea destrămarea, un întuneric interior care pare insurmontabil. Sufletul nostru, creat pentru viaţă, suferă simţind că setea sa de binele veşnic este asuprită de un rău antic şi întunecat. Pe de o parte este destrămarea din mormânt. Însă pe de altă parte este speranţa care învinge moartea şi răul şi care are un nume: speranţa se numeşte Isus. El nu aduce un pic de bunăstare sau vreun remediu pentru a lungi viaţa, ci proclamă: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi” (v. 25). Pentru aceasta spune cu hotărâre: „Ridicaţi piatra!” (v. 39) şi îi strigă lui Lazăr cu glas puternic: „Vino afară!” (v. 43).

Iubiţi fraţi şi surori, şi noi suntem invitaţi să decidem în care parte ne aflăm. Putem să ne aflăm de partea mormântului sau de partea lui Isus. Există unii care se lasă închişi în tristeţe şi unii care se deschid la speranţă. Există unii care rămân închişi în dărâmăturile vieţii şi unii care, asemenea vouă, cu ajutorul lui Dumnezeu ridică dărâmăturile şi reconstruiesc cu speranţă răbdătoare.

În faţa marilor „de ce” ale vieţii avem două căi: să privim cu melancolie mormintele de ieri şi de astăzi, sau să-l apropiem pe Isus de mormintele noastre. Da, pentru că fiecare dintre noi are deja un mic mormânt, vreo zonă un pic moartă în inimă: o rană, o pagubă suportată sau făcută, o supărare care nu dă linişte, o remuşcare care revine şi revine, un păcat pe care nu reuşim să-l depăşim. Astăzi găsim aceste mici morminte ale noastre pe care le avem înlăuntrul nostru şi acolo îl invităm pe Isus. Este straniu, dar adesea preferăm să fim singuri în grotele întunecate pe care le avem înlăuntrul nostru, în loc să-l invităm acolo pe Isus; suntem tentaţi să ne căutăm mereu pe noi înşine, rumegând şi afundându-ne în angoasă, lingându-ne rănile, în loc să mergem la El, care spune: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28). Să nu ne lăsăm închişi de tentaţia de a rămâne singuri şi descurajaţi plângând pentru ceea ce se întâmplă; să nu cedăm în faţa logicii inutile şi neconcludente a fricii, în faţa repetării resemnate că totul este rău şi nimic nu mai este ca odinioară. Aceasta este atmosfera mormântului; în schimb Domnul doreşte să deschidă calea vieţii, aceea a întâlnirii cu El, a încrederii în El, a învierii inimii, calea lui „Ridică-te! Ridică-te, vino afară!”. Asta ne cere Domnul şi El este alături de noi pentru a face asta.

Aşadar să simţim adresat fiecăruia dintre noi cuvintele lui Isus adresate lui Lazăr: „Vino afară!”; vino afară din vârtejul tristeţii fără speranţă; desfă bandajele fricii care împiedică drumul, legăturile slăbiciunilor şi neliniştilor care te blochează, repetă că Dumnezeu desface nodurile. Urmându-l pe Isus învăţăm să nu înnodăm vieţile noastre în jurul problemelor care se îngrămădesc: mereu vor fi probleme, mereu, şi când rezolvăm una, în mod punctual vine alta. Însă putem găsi o nouă stabilitate şi această stabilitate este tocmai Isus, această stabilitate se numeşte Isus, durerea se transformă în pace, teama în încredere, încercarea în ofrandă de iubire. Şi chiar dacă greutăţile nu vor lipsi, va exista mereu mâna sa care ridică, Cuvântul său care încurajează şi ne spune nouă tuturor, fiecăruia dintre noi: „Vino afară! Vino la mine!”. Ne spune nouă tuturor: „Nu vă fie frică!”.

Şi nouă, astăzi ca atunci, Isus ne spune: „Ridicaţi piatra!”. Oricât de greu ar fi trecutul, oricât de mare ar fi păcatul, oricât de puternică ar fi ruşinea, să nu blocăm niciodată intrarea pentru Domnul. Să ridicăm din faţa lui piatra aceea care-l împiedică să intre: acesta este timpul potrivit pentru a înlătura păcatul nostru, alipirea noastră de vanităţile lumeşti, orgoliul care ne blochează sufletul, atâtea duşmănii dintre noi, în familii… Acesta este momentul potrivit pentru a înlătura toate aceste lucruri.

Vizitaţi şi eliberaţi de Isus, să cerem harul de a fi martori ai vieţii într-o lume care este însetată de viaţă, martori care trezesc şi învie speranţa lui Dumnezeu în inimile obosite şi împovărate de tristeţe. Vestea noastră este bucuria Domnului viu, care şi astăzi spune, ca lui Ezechiel: „Iată, eu voi deschide mormintele voastre, vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu” (Ez 37,12).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.