Categorii

Vizita pastorală a Sfântului Părinte Francisc la Prato şi la Firenze (10 noiembrie 2015) / Întâlnire cu reprezentanţii celei de-a V-a Întâlniri Naţionale a Bisericii Italiene (Catedrala „Santa Maria del Fiore”, Firenze, marţi, 10 noiembrie 2015)

Papa-Firenze-Intalnirea-Nationala-ItalianaNoul umanism în Isus Cristos

Iubiţi fraţi şi surori, în cupola acestei catedrale foarte frumoase este reprezentată Judecata universală. În centru este Isus, lumina noastră. Inscripţia care se citeşte în vârful frescei este „Ecce Homo”. Privind această cupolă suntem atraşi spre sus, în timp ce contemplăm transformarea lui Isus judecat de Pilat în Cristos aşezat pe tronul judecătorului. Un înger îi aduce sabia, însă Isus nu asumă simbolurile judecăţii, dimpotrivă ridică mâna dreaptă arătând semnele pătimirii, pentru că El „s-a dat pe sine însuşi ca răscumpărare pentru toţi” (1Tim 2,6). „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17).

În lumina acestui Judecător al milostivirii, genunchii noştri se pleacă în adoraţie şi mâinile noastre şi picioarele noastre se revigorează. Putem vorbi despre umanism numai pornind de la centralitatea lui Isus, descoperind în El trăsăturile chipului autentic al omului. Contemplarea chipului lui Isus mort şi înviat este cea care recompune omenitatea noastră, chiar şi a celei fragmentate datorită trudelor vieţii, sau marcată de păcat. Nu trebuie să domesticim puterea chipului lui Cristos. Chipul este imaginea transcendenţei sale. Este misericordiae vultus. Să ne lăsăm priviţi de El. Isus este umanismul nostru. Să ne lăsăm neliniştiţi mereu de întrebarea sa: „Voi, cine spuneţi că sunt eu?” (Mt 16,15).

Privind chipul său ce anume vedem? Înainte de toate chipul unui Dumnezeu „golit”, al unui Dumnezeu care a asumat condiţia de servitor, umilit şi ascultător până la moarte (cf. Fil 2,7). Chipul lui Isus este asemenea cu acela al atâtor fraţi ai noştri umiliţi, făcuţi sclavi, goliţi. Dumnezeu a asumat chipul lor. Şi acel chip ne priveşte. Dumnezeu – care este „fiinţa despre care nu se poate gândi mai mult”, aşa cum spunea sfântul Anselm, sau Deus semper maior al sfântului Ignaţiu de Loyola – devine tot mai mare decât El însuşi înjosindu-se. Dacă nu ne înjosim nu vom putea vedea chipul său. Nu vom vedea nimic din plinătatea sa dacă nu acceptăm că Dumnezeu s-a golit. Deci nu vom înţelege nimic din umanismul creştin şi cuvintele noastre vor fi frumoase, înţelepte, rafinate, dar nu vor fi cuvinte de credinţă. Vor fi cuvinte care răsună în gol.

Nu vreau să desenez aici în abstract un „nou umanism”, o anumită idee despre om, ci să prezint cu simplitate câteva trăsături ale umanismului creştin care este acela al „atitudinii care este în Cristos” (Fil 2,5). Ele nu sunt senzaţii provizorii ale sufletului abstracte, ci reprezintă forţa interioară caldă care ne face capabili să trăim şi să luăm decizii.

Care sunt aceste atitudini? Astăzi aş vrea să vă prezint cel puţin trei.

Prima atitudine este umilinţa. „Cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine” (Fil 2,3), le spune sfântul Paul filipenilor. Mai departe, apostolul vorbeşte despre faptul că Isus nu consideră un „privilegiu” faptul că este ca Dumnezeu (Fil 2,6). Aici există un mesaj precis. Obsesia de a ocroti propria glorie, propria „demnitate”, propria influenţă nu trebuie să facă parte din atitudinile noastre. Trebuie să urmărim gloria lui Dumnezeu şi asta nu coincide cu gloria noastră. Gloria lui Dumnezeu care străluceşte în umilinţa grotei din Betleem sau în dezonoarea crucii lui Cristos ne surprinde mereu.

O altă atitudine a lui Isus care dă formă umanismului creştin este dezinteresul. „Fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci şi ale altora” (Fil 2,4), mai cere sfântul Paul. Aşadar, mai mult decât dezinteresul, trebuie să căutăm fericirea celui care este lângă noi. Umanitatea creştinului este mereu în ieşire. Nu este narcisistă, autoreferenţială. Când inima noastră este bogată şi este atât de satisfăcută de ea însăşi, atunci nu mai este loc pentru Dumnezeu. Să evităm, vă rog, „să ne închidem în structurile care ne dau falsă protecţie, în normele care ne transformă în judecători implacabili, în obiceiurile în care ne simţim neliniştiţi” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49).

Datoria noastră este să lucrăm pentru a face această lume un loc mai bun şi să luptăm. Credinţa noastră este revoluţionară printr-un impuls care vine de la Duhul Sfânt. Trebuie să urmăm acest impuls pentru a ieşi din noi înşine, pentru a fi oameni conform Evangheliei lui Isus. Orice viaţă se decide după capacitatea de dăruire. Acolo se transcende pe ea însăşi, ajunge să fie rodnică.

O altă atitudine a lui Cristos Isus este aceea a fericirii. Creştinul este un fericit, are în el bucuria Evangheliei. În fericirile pe care Domnul ne indică drumul. Parcurgându-l noi fiinţele umane putem ajunge la fericirea cea mai autentic umană şi divină. Isus vorbeşte despre fericirea pe care o experimentăm numai atunci când suntem săraci în duh. Pentru marii sfinţi fericirea are de-a face cu umilirea şi sărăcia. Dar şi în partea cea mai umilă a lumii noastre există mult din această fericire: este aceea a celui care cunoaşte bucuria solidarităţii, a împărtăşirii chiar şi a puţinului pe care îl are; bogăţia jertfei zilnice a unei munci, uneori dure şi rău plătite, dar desfăşurată din iubire faţă de persoanele dragi; şi chiar aceea a propriilor lipsuri, care, totuşi, trăite cu încredere în providenţa şi în milostivirea lui Dumnezeu Tatăl, alimentează o măreţie umilă.

Fericirile pe care le citim în Evanghelie încep cu o binecuvântare şi se termină cu o promisiune de mângâiere. Ne introduc de-a lungul unei cărări de măreţie posibilă, aceea a spiritului, şi când spiritul este pregătit tot restul vine de la sine. Desigur, dacă noi nu avem inima deschisă la Duhul Sfânt, vor părea nesăbuinţe pentru că nu ne duc la „succes”. Pentru a fi „fericiţi”, pentru a gusta mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, este necesar să avem inima deschisă. Fericirea este un pariu laborios, format din renunţări, ascultare şi învăţare, ale cărui roade se adună în timp, dăruindu-ne o pace incomparabilă: „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul” (Ps 34,9)!

Umilinţă, dezinteres, fericire: acestea sunt cele trei trăsături pe care astăzi vreau să le prezint meditaţiei voastre despre umanismul creştin care se naşte din omenitatea Fiului lui Dumnezeu. Şi aceste trăsături spun ceva şi Bisericii italiene care astăzi se reuneşte pentru a merge împreună într-un exemplu de sinodalitate. Aceste trăsături ne spun că nu trebuie să fim obsedaţi de „putere”, chiar şi atunci când aceasta ia chipul unei puteri utile şi funcţionale după imaginea socială a Bisericii. Dacă Biserica nu asumă atitudinile lui Isus, se dezorientează, pierde sensul. În schimb, dacă le asumă, ştie că este la înălţimea misiunii sale. Atitudinile lui Isus ne spun că o Biserică ce se gândeşte la ea însăşi şi la propriile interese ar fi tristă. În sfârşit, fericirile sunt oglinda în care să ne privim, aceea care ne permite să ştim dacă mergem pe cărarea corectă: este o oglindă care nu minte.

O Biserică ce prezintă aceste trei trăsături – umilinţă, dezinteres, fericire – este o Biserică ce ştie să recunoască acţiunea Domnului în lume, în cultură, în viaţa zilnică a oamenilor. Am spus asta de mai multe ori şi vă repet şi vouă astăzi: „prefer mai degrabă o Biserică accidentată, rănită şi murdară pentru că a ieşit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă datorită închiderii şi comodităţii de a se agăţa de propriile siguranţe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie centrul şi care ajunge să fie închisă într-o învălmăşeală de obsesii şi proceduri” (Evangelii gaudium, 49).

Însă ştim că ispitele există; ispitele care trebuie înfruntate sunt multe. Vă prezint cel puţin două. Nu vă înspăimântaţi, aceasta nu va fi o listă de ispite! Ca acelea cincisprezece pe care le-am spus Curiei!

Prima dintre ele este cea pelagiană. Ea determină Biserica să nu fie umilă, dezinteresată şi fericită. Şi face asta cu aparenţa unui bine. Pelagianismul ne face să avem încredere în structuri, în organizaţii, în planificările perfecte pentru că sunt abstracte. Adesea ne face chiar să asumăm un stil de control, de duritate, de normativitate. Norma îi dă pelagianului siguranţa de a se simţi superior, de a avea o orientare precisă. În asta găseşte forţa sa, nu în adierea lină a suflului Duhului. În faţa relelor sau a problemelor Bisericii este inutil să se caute soluţii în conservatorisme şi fundamentalisme, în restaurarea de conduite şi forme depăşite care nici măcar din punct de vedere cultural nu au capacitatea să fie semnificative. Doctrina creştină nu este un sistem închis incapabil să genereze întrebări, îndoieli, interogative, ci este vie, ştie să neliniştească, ştie să însufleţească. Are un chip care nu e rigid, care trup care se mişcă şi se dezvoltă, are carne fragedă: doctrina creştină se numeşte Isus Cristos.

Apoi, reforma Bisericii – şi Biserica este semper reformanda – este străină de pelagianism. Ea nu se epuizează în elenismul plat pentru a schimba structurile. În schimb înseamnă a se altoi şi a se înrădăcina în Cristos lăsându-se conduşi de Duh. Aşadar totul va fi posibil cu geniu şi creativitate.

Biserica italiană să se lase purtată de suflul său puternic şi pentru aceasta, uneori, neliniştitoare. Să asume mereu spiritul marilor săi exploratori, care pe nave au fost pasionaţi de navigaţie în larg şi nu înspăimântaţi de graniţe şi de furtuni. Să fie o Biserică liberă şi deschisă la provocările prezentului, niciodată în defensivă de teama să piardă ceva. Şi, întâlnind oamenii de-a lungul străzilor, să asume propunerea sfântului Paul: „Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii” (1Cor 9,22).

O a doua ispită care trebuie înfrântă este aceea a gnosticismului. Ea duce la încredere în raţionamentul logic şi clar, care însă pierde tandreţea cărnii fratelui. Fascinaţia gnosticismului este aceea a „unei credinţe închise în subiectivism, unde interesează numai o experienţă determinată sau o serie de raţionamente şi cunoştinţe care se consideră că pot întări şi ilumina, dar unde subiectul în definitiv rămâne închis în imanenţa propriei raţiuni sau a sentimentelor sale” (Evangelii gaudium, 94). Gnosticismul nu poate transcende.

Diferenţa dintre transcendenţa creştină şi orice formă de spiritualism gnostic se află în misterul întrupării. A nu pune în practică, a nu conduce Cuvântul la realitate, înseamnă a construi pe nisip, a rămâne în ideea pură şi a degenera în intimisme care nu dau rod, care fac steril dinamismul său.

Biserica italiană are mari sfinţi al căror exemplu poate s-o ajute să trăiască credinţa cu umilinţă, dezinteres şi bucurie, de la Francisc de Assisi la Filip Neri. Dar să ne gândim şi la simplitatea de personaje inventate precum don Camillo care face pereche cu Peppone. Mă uimeşte cum în poveştile lui Guareschi rugăciunea unui paroh bun se uneşte cu apropierea evidentă de oameni. Despre sine don Camillo spunea: „Sunt un sărman preot de ţară care îi cunoaşte pe enoriaşii săi unul câte unul, îi iubeşte, care le ştie durerile şi bucuriile, care suferă şi ştie să râdă cu ei”. Apropierea de oameni şi rugăciunea sunt cheia pentru a trăi un umanism creştin popular, umil, generos, bucuros. Dacă pierdem acest contact cu poporul credincios al lui Dumnezeu pierdem în umanitate şi nu mergem nicăieri.

Dar atunci ce trebuie să facem, părinte? – veţi spune voi. Ce ne cere Papa?

Vă revine vouă să decideţi: popor şi păstori împreună. Astăzi, eu pur şi simplu vă invit să vă ridicaţi capul şi să contemplaţi încă o dacă acel Ecce Homo pe care îl avem deasupra capetelor noastre. Să ne oprim ca să contemplăm scena. Să ne întoarcem la Isus care aici este reprezentat ca Judecător universal. Ce anume se va întâmpla când „va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul său de mărire” (Mt 25,31)? Ce anume ne spune Isus?

Putem să ni-l imaginăm pe Isus care se află deasupra capetelor noastre spunând fiecăruia dintre noi şi Bisericii italiene câteva cuvinte. Ar putea spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (Mt 25,34-36). Îmi vine în minte preotul care l-a primit pe acest preot foarte tânăr care a dat mărturie.

Dar ar putea să spună şi: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! Căci am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau, am fost străin şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi nu m-aţi vizitat” (Mt 25,41-43).

Fericirile şi cuvintele pe care tocmai le-am citit despre judecata universală ne ajută să trăim viaţa creştină la nivel de sfinţenie. Sunt puţine cuvinte, simple, dar practice. Doi pilaştri: fericirile şi cuvintele de la judecata finală. Fie ca Domnul să ne dea harul să înţelegem acest mesaj al său! Şi să mai privim încă o dată la trăsăturile chipului lui Isus şi la gesturile sale. Să-l vedem pe Isus care mănâncă şi bea cu păcătoşii (Mc 2,16; Mt 11,19); să-l contemplăm în timp ce conversează cu samariteana (In 4,7-26); să-l spionăm în timp ce-l întâlneşte noaptea pe Nicodim (In 3,1-21); să gustăm cu afect scena Lui care lasă să-i fie unse picioarele de o prostituată (cf. Lc 7,36-50); să simţim saliva sa pusă pe limba noastră care astfel se dezleagă (Mc 7,33). Să admirăm faptul că discipolii săi, adică noi „aveau trecere în faţa întregului popor”, şi să experimentăm „bucuria şi inima curată” a lor (Fap 2,46-47).

Episcopilor le cer să fie păstori. Nimic mai mult: păstori. Aceasta să fie bucuria voastră: „Sunt păstor”. Oamenii, turma voastră, vor fi cei care vă vor susţine. Recent am citit despre un episcop care era în metrou la ora de vârf şi era aşa de multă lume încât nu mai ştia unde să pună mâna pentru a se sprijini. Împins din dreapta şi din stânga, se sprijinea de persoane pentru a nu cădea. Şi astfel s-a gândit că, în afară de rugăciune, ceea ce îl face pe un episcop să stea în picioare sunt oamenii săi.

Fie ca nimic şi nimeni să nu vă ia bucuria că sunteţi susţinuţi de poporul vostru. Ca păstori nu sunteţi predicatori de învăţături complexe, ci vestitori ai lui Cristos, mort şi înviat pentru noi. Punctaţi pe esenţial, pe kerygma. Nu există nimic mai solid, profund şi sigur decât această vestire. Dar întregul popor al lui Dumnezeu să fie cel care vesteşte Evanghelia, popor şi păstori, înţeleg. Am exprimat această preocupare pastorală a mea în exortaţia apostolică Evangelii gaudium (cf. nr. 111-134).

Întregii Biserici italiene recomand ceea ce am indicat în acea Exortaţie: incluziunea socială a săracilor, care au un loc privilegiat în poporul lui Dumnezeu şi capacitatea de întâlnire şi de dialog pentru a favoriza prietenia socială în ţara voastră, căutând binele comun.

Opţiunea pentru cei săraci este „formă specială de primat în exercitarea carităţii creştine mărturisite de toată Tradiţia Bisericii” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Sollicitudo rei socialis, 42). Această opţiune „este implicită în credinţa cristologică în acel Dumnezeu care s-a făcut sărac pentru noi, pentru a ne îmbogăţi prin sărăcia sa” (Benedict al XVI-lea, Discurs la Sesiunea inaugurală a celei de-a V-a Conferinţe Generale a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe). Săracii cunosc bine atitudinile lui Cristos Isus deoarece din experienţă îl cunosc pe Cristos suferind. „Suntem chemaţi să-l descoperim pe Cristos în ei, să le dăm lor glasul nostru în cauzele lor, dar şi să le fim lor prieteni, să-i ascultăm, să-i înţelegem şi să primim înţelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor” (Evangelii gaudium, 198).

Fie ca Dumnezeu să ocrotească Biserica italiană de orice surogat de putere, de imagine, de bani. Sărăcia evanghelică este creativă, primeşte, susţine şi este bogată în speranţă.

Suntem aici la Firenze, oraş al frumuseţii. Câtă frumuseţe în acest oraş a fost pusă în slujba carităţii! Mă gândesc la Spitalul Nevinovaţilor, de exemplu. Una dintre primele arhitecturi renascentiste a fost creată pentru slujirea copiilor abandonaţi şi a mamelor abandonate. Adesea aceste mame, împreună cu noi-născuţii, lăsau medalii rupte în două, cu care sperau, prezentând cealaltă jumătate, să poată recunoaşte pe proprii copii în timpuri mai bune. Noi avem cealaltă jumătate. Pentru că Biserica mamă are în Italia jumătate din medalia tuturor şi îi recunoaşte pe toţi fiii săi abandonaţi, asupriţi, trudiţi. Şi asta din totdeauna este una dintre virtuţile voastre, pentru că ştiţi bine că Domnul şi-a vărsat sângele nu pentru câţiva, nici pentru puţini nici pentru mulţi, ci pentru toţi.

Vă recomand, în manieră specială, şi capacitatea de dialog şi de întâlnire. A dialoga nu înseamnă a negocia. A negocia înseamnă a încerca să se scoată propria „felie” din tortul comun. Nu asta înţeleg să spun. Ci înseamnă a căuta bunul comun pentru toţi. A discuta împreună, aş îndrăzni să ne enervăm împreună, să ne gândim la soluţiile cele mai bune pentru toţi. De multe ori întâlnirea este implicată în conflict. În dialog există conflictul: este logic şi previzibil ca să fie aşa. Şi nu trebuie să ne temem de asta nici să ignorăm asta ci să acceptăm asta. „A accepta să se suporte conflictul, să se rezolve şi să se transforme într-un inel de legătură al unui nou proces” (Evangelii gaudium, 227).

Dar trebuie să ne amintim mereu că nu există umanism autentic care să nu contemple iubirea ca legătură între fiinţele umane, fie el şi de natură interpersonală, intimă, socială, politică sau intelectuală. Pe asta se întemeiază necesitatea dialogului şi întâlnirii pentru a construi împreună cu ceilalţi societatea civilă. Noi ştim că răspunsul cel mai bun dat conflictualităţii fiinţei umane din celebrul homo homini lupus al lui Thomas Hobbes este „Ecce Homo” al lui Isus care nu recriminează, ci primeşte şi, plătind personal, mântuieşte.

Societatea italiană se construieşte atunci când diferitele sal bogăţii culturale pot să dialogheze în mod constructiv: cea populară, cea academică, cea a tineretului, cea artistică, cea tehnologică, cea economică, cea politică, cea a mass-media… Biserica să fie ferment de dialog, de întâlnire, de unitate. De altfel, însăşi formulările noastre de credinţă sunt rod al unui dialog şi al unei întâlniri dintre culturi, comunităţi şi instanţe diferite. Nu trebuie să ne fie frică de dialog: ba chiar tocmai confruntarea şi critica ne ajută să ferim teologia să se transforme în ideologie.

În afară de asta, amintiţi-vă că modul cel mai bun pentru a dialoga nu este acela de a vorbi şi a discuta, ci acela de a face ceva împreună, de a construi împreună, de a face proiecte: nu singuri, între catolici, ci împreună cu toţi cei care au bunăvoinţă.

Şi fără frică a face exodul necesar pentru orice dialog autentic. Altminteri nu este posibil să se înţeleagă motivele celuilalt, nici să se înţeleagă profund că fratele contează mai mult decât poziţiile pe care le judecăm îndepărtate de certitudinile noastre autentice. Este frate.

Însă Biserica să ştie să dea un răspuns clar şi în faţa ameninţărilor care provin din interiorul dezbaterii publice: aceasta este una dintre formele contribuţiei specifice a credincioşilor la construirea societăţii comune. Credincioşii sunt cetăţeni. Şi spun asta aici la Firenze, unde arta, credinţa şi cetăţenia au fost mereu unite într-un echilibru dinamic între denunţare şi propunere. Naţiunea nu este un muzeu, ci este o lucrare colectivă în construire permanentă în care trebuie puse în comun tocmai lucrurile care diferenţiază, inclusiv apartenenţele politice sau religioase.

Fac apel mai ales „la voi, tinerilor, pentru că sunteţi puternici”, spunea apostolul Ioan (1In 1,14). Tinerilor, depăşiţi apatia. Niciunul să nu dispreţuiască tinereţea voastră, ci învăţaţi să fiţi modele în vorbire şi în acţiune (cf. 1Tim 4,12). Vă cer să fiţi constructori ai Italiei, să vă lucraţi pentru o Italie mai bună. Vă rog, nu priviţi de la balcon viaţa, ci angajaţi-vă, cufundaţi-vă în amplul dialog social şi politic. Mâinile credinţei voastre să se ridice spre cer, dar să facă asta în timp ce edifică un oraş construit pe raporturi în care iubirea faţă de Dumnezeu este fundamentul. Şi astfel veţi fi liberi să acceptaţi provocările prezentului, să trăiţi schimbările şi transformările.

Se poate spune că astăzi nu trăim o epocă de schimbare cât mai ales o schimbare de epocă. Aşadar, situaţiile pe care le trăim astăzi pun noi provocări care pentru noi uneori sunt chiar greu de înţeles. Acest timp al nostru cere să se trăiască problemele ca provocări şi nu ca obstacole: Domnul este activ şi în acţiune în lume. Voi, aşadar, ieşiţi pe străzi şi mergeţi la răscruci: toţi cei pe care-i veţi găsi, chemaţi-i, nimeni să nu fie exclus (cf. Mt 22,9). Mai ales însoţiţi pe cel care a rămas la marginea străzii, „şchiopi, ologi, orbi, surzi” (Mt 15,30). Aşadar voi să fiţi, nu construiţi niciodată ziduri nici frontiere, ci pieţe şi spitale de campanie.

***

Îmi place o Biserică italiană neliniştită, tot mai apropiată de cei abandonaţi, de cei uitaţi, de cei imperfecţi. Doresc o Biserică bucuroasă cu faţă de mamă, care înţelege, însoţeşte, mângâie. Visaţi şi voi această Biserică, credeţi în ea, inovaţi cu libertate. Umanismul creştin pe care sunteţi chemaţi să-l trăiţi afirmă radical demnitatea fiecărei persoane ca fiu al lui Dumnezeu, stabileşte între fiecare fiinţă umană o fraternitate fundamentală, învaţă să se înţeleagă munca, să se locuiască lumea creată ca pe o casă comună, furnizează motivaţii pentru veselie şi umorism, chiar şi în mijlocul unei vieţi de atâtea ori foarte dure.

Deşi nu-mi revine mie să spun cum să se realizeze astăzi acest vis, permiteţi-mi numai să vă las o indicaţie pentru următorii ani: în fiecare comunitate, în fiecare parohie şi instituţie, în fiecare dieceză şi circumscripţie, în fiecare regiuni, încercaţi să demaraţi, în mod sinodal, o aprofundare a lui Evangelii gaudium, pentru a scoate din ea criterii practice şi pentru a pune în aplicare dispoziţiile sale, în special despre cele trei sau patru priorităţi de a vă pune în mişcare creativă pentru a concretiza acest studiu. Sunt sigur de asta pentru că sunteţi o Biserică adultă, foarte veche în credinţă, solidă în rădăcini şi largă în roade. De aceea fiţi creativi în a exprima acel geniu pe care cei mai ai voştri, de la Dante la Michelangelo, au exprimat în manieră inegalabilă. Să credeţi în geniul creştinismului italian, care nu este patrimoniu nici a vreunuia nici a unei elite, ci al comunităţii, al poporului din această ţară extraordinară.

Vă încredinţez Mariei, care aici la Firenze este venerată ca „Preasfânta Vestită”. În fresca ce se află în bazilica omonimă – unde voi merge peste puţin timp –, îngerul tace şi Maria vorbeşte spunând „Ecce ancilla Domini”. În acele cuvinte suntem noi toţi. Toată Biserica italiană să le rostească împreună cu Maria. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.