Categorii

Vizita papei în zonele sinistrate din dieceza de Camerino –San Severino Marche (16 iunie 2019)

„Ce este omul că te gândeşti la el?”, ne-am rugat în Psalm (8,5). Mi-au venit în minte aceste cuvinte gândindu-mă la voi. În faţa a ceea ce aţi văzut şi suferit, în faţa caselor prăbuşite şi a edificiilor reduse la ruine, îmi vine această întrebare: ce este omul? Ce este, dacă ceea ce ridică se poate prăbuşi într-o clipă? Ce este, dacă speranţa sa poate ajunge în praf? Ce este omul? Răspunsul pare să vină de la continuarea frazei: ce este omul că te gândeşti la el? La noi, aşa cum suntem, cu fragilităţile noastre, Dumnezeu se gândeşte. În incertitudinea pe care o simţim în afară şi înăuntru, Domnul ne dă o certitudine: El îşi aminteşte de noi. Îşi aminteşte, adică se întoarce cu inima (ri-corda) la noi, pentru că suntem la inima Lui. Şi în timp ce aici pe pământ prea multe lucruri se uită în grabă, Dumnezeu nu ne lasă în uitare. Nimeni nu este de dispreţuit în ochii săi, fiecare are pentru El o valoare infinită: suntem mici sub cer şi neputincioşi când pământul se mişcă, dar pentru Dumnezeu suntem mai preţioşi decât orice lucru.

Amintire (ricordo) este un cuvânt-cheie pentru viaţă. Să cerem harul de a ne aminti (ri-cordare) în fiecare zi că nu suntem uitaţi de Dumnezeu, că suntem fiii săi iubiţi, unici şi de neînlocuit: a ne aminti asta ne dă forţa pentru a nu ne opri în faţa contrarietăţilor vieţii. Să ne amintim cât valorăm, în faţa ispitei de a ne întrista şi de a continua să dezgropăm acel mai rău care pare să nu se termine niciodată. Amintirile urâte vin, şi atunci când nu le gândim; însă plătesc rău: lasă numai melancolie şi nostalgie. Dar cât de greu este să ne eliberăm de amintirile urâte! Este valabilă acea zicală, conform căreia i-a fost mai uşor lui Dumnezeu să-l scoată pe Israel din Egipt decât Egiptul din inima lui Israel.

Pentru a elibera inima de trecutul care revine, de amintirile negative care ţin prizonieri, de regretele care paralizează, este nevoie ca să ne ajute cineva să purtăm poverile pe care le avem înăuntru. Astăzi Isus spune tocmai că nu suntem „capabili să purtăm povara” atâtor lucruri (cf. In 16,12). Şi ce face în faţa slăbiciunii noastre? Nu ne ia poverile, aşa cum am vrea noi, care suntem mereu în căutarea de soluţii rapide şi superficiale; nu, Domnul ni-l dă pe Duhul Sfânt. De El avem nevoie, pentru că este Mângâietorul, adică Acela care nu ne lasă singuri sub poverile vieţii. Este Cel care transformă amintirea noastră sclavă în amintire liberă, rănile trecutului în amintiri de mântuire. Face în noi ceea ce a făcut pentru Isus: rănile sale, acele răni urâte săpate de rău, prin puterea Duhului Sfânt au devenit canale de milostivire, plăgi luminoase în care străluceşte iubirea lui Dumnezeu, o iubire care ridică, care ne face să înviem. Asta face Duhul Sfânt când îl invităm în rănile noastre. El unge amintirile urâte cu balsamul speranţei, pentru că Duhul Sfânt este reconstructorul speranţei.

Speranţă. Despre care speranţă este vorba? Nu este o speranţă trecătoare. Speranţele pământeşti sunt fugitive, au mereu data de expirare: sunt făcute din ingrediente pământeşti, care mai devreme sau mai târziu merg la rău. Aceea a Duhului este o speranţă de lungă conversaţie. Nu expiră, pentru că se bazează pe fidelitatea lui Dumnezeu. Speranţa Duhului nu este nici optimism. Se naşte mai în profunzime, reaprinde în adâncul inimii certitudinii că suntem preţioşi pentru că suntem iubiţi. Revarsă încrederea că nu suntem singuri. Este o speranţă care lasă înăuntru pace şi bucurie, independent de ceea ce se întâmplă în afară. Este o speranţă care are rădăcini puternice, pe care nicio furtună a vieţii n-o poate dezrădăcina. Este o speranţă, spune astăzi sfântul Paul, care „nu înşală” (Rom 5,5) – speranţa nu înşală! –, care dă forţa de a depăşi orice suferinţă (cf. v. 2-3). Când suntem în suferinţă sau răniţi – şi voi ştiţi bine ce înseamnă a fi în suferinţă, răniţi –, suntem tentaţi să „facem cuibul” în jurul tristeţilor noastre şi al fricilor noastre. În schimb Duhul ne eliberează din cuiburile noastre, ne face să ne luăm zborul, ne deschide destinul minunat pentru care ne-am născut. Duhul ne hrăneşte cu speranţă vie. Să-l invităm. Să-i cerem să vină în noi şi va deveni apropiat. Vino, Duhule Mângâietor! Vino ca să ne dai un pic de lumină, să ne dai sensul acestei tragedii, să ne dai speranţa care nu înşală. Vino, Duhule Sfânt!

Apropiere este al treilea şi ultimul cuvânt pe care aş vrea să-l împărtăşesc cu voi. Astăzi celebrăm Preasfânta Treime. Treimea nu este un puzzle teologic, ci misterul splendid al apropierii lui Dumnezeu. Treimea ne spune că nu avem un Dumnezeu solitar sus în cer, distant şi indiferent; nu, El este Tată care ni l-a dat pe Fiul său, făcut om ca şi noi, şi care pentru a fi şi mai aproape de noi, pentru a ne ajuta să purtăm poverile vieţii, ni-l trimite pe însuşi Duhul său. El, care este Duh, vine în duhul nostru şi astfel ne mângâie dinăuntru, ne aduce în interior duioşia lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu poverile vieţii nu rămân pe umerii noştri: Duhul, pe care-l numim de fiecare dată când facem semnul crucii chiar în timp ce atingem umerii, vine să ne dea forţă, să ne încurajeze, să ne susţină poverile. De fapt, El este specialist în a învia, în a ridica, în a reconstrui. Avem nevoie de mai multă forţă pentru a repara decât pentru a construi, pentru a reîncepe decât pentru a începe, pentru a ne reconcilia decât pentru a fi în acord. Aceasta este forţa pe care ne-o dă Dumnezeu. De aceea, cine se apropie de Dumnezeu, nu se dărâmă, merge înainte: reîncepe, reîncearcă, reconstruieşte. Şi suferă, dar reuşeşte să reînceapă, să reîncerce, să reconstruiască.

Iubiţi fraţi şi surori, am venit astăzi pur şi simplu pentru a fi aproape de voi; sunt aici ca să-l rog cu voi pe Dumnezeu care îşi aminteşte de noi, pentru ca nimeni să nu uite de cel care este în dificultate. Îl rog pe Dumnezeul speranţei, pentru ca ceea ce este instabil pe pământ să facă să se clatine certitudinea pe care o avem înăuntru. Îl rog pe Dumnezeul apropiat, pentru ca să trezească gesturi concrete de proximitate. Au trecut aproape trei ani şi riscul este ca, după prima implicare emotivă şi mediatică, atenţia să scadă şi promisiunile să ajungă în uitare, crescând frustrarea celui care vede teritoriul depopulându-se tot mai mult. În schimb, Domnul determină să ne amintim, să reparăm, să reconstruim, şi să facem asta împreună, fără a uita vreodată pe cel care suferă.

Ce este omul că te gândeşti la el? Dumnezeu care îşi aminteşte de noi, Dumnezeu care vindecă amintirile noastre rănite ungându-le cu speranţă, Dumnezeu care este aproape de noi pentru a ne ridica dinăuntru, acest Dumnezeu să ne ajute să fim constructori de bine, mângâietori ai inimilor. Fiecare poate să facă un pic de bine, fără a aştepta ca alţii să înceapă. „Încep eu, încep eu, încep eu”: fiecare trebuie să spună asta. Fiecare poate să mângâie pe cineva, fără a aştepta ca problemele sale să fie rezolvate. Chiar purtând crucea mea, eu încerc să mă apropii pentru a-i mângâia pe alţii. Ce este omul? Este marele tău vis, Doamne, de care îţi aminteşti mereu. Omul este marele tău vis, Doamne, de care îţi aminteşti mereu. Nu este uşor de a înţelege asta în aceste circumstanţe, Doamne. Oamenii uită de noi, nu-şi amintesc de această tragedie. Dar tu, Doamne, nu uiţi. Omul este marele tău vis, Doamne, de care îţi aminteşti mereu. Doamne, fă ca şi noi să ne amintim că suntem în lume pentru a da speranţă şi apropiere, pentru că suntem fiii tăi, „Dumnezeul a toată mângâierea” (2Cor 1,3).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.