Categorii

Vizita la Oficiul Naţiunilor Unite de la Nairobi (U.N.O.N), Kenya, joi, 26 noiembrie 2015

Papa-Kenya-ONUNDoresc să-i mulţumesc pentru invitaţia respectuoasă şi cuvintele de bun venit doamnei Sahle-Work Zewde, director general al Oficiului Naţiunilor Unite de la Nairobi, precum şi domnului Achim Steiner, director executiv al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, şi domnului Joan Clos, director executiv al ONU-Habitat. Profit de ocazie pentru a saluta întreg personalul şi pe toţi cei care colaborează cu instituţiile prezente aici.

În timp ce veneam spre această sală, am fost invitat să plantez un copac în parcul Centrului Naţiunilor Unite. Am voit să accept acest gest simbolic şi simplu, plin de semnificaţie în multe culturi.

A planta un copac este, în primul rând, o invitaţie de a continua să luptăm împotriva fenomenelor precum despădurirea şi deşertificarea. Ne aminteşte importanţa de a tutela şi a gestiona în mod responsabil acei „plămâni ai planetei pline de biodiversitate [aşa cum putem aprecia bine în acest continent] cu bazinul fluvial din Congo”, locuri esenţiale „pentru ansamblul planetei şi pentru viitorul omenirii”. Pentru asta, este mereu apreciată şi încurajată „angajarea organismelor internaţionale şi a organizaţiilor societăţii civile care sensibilizează populaţiile şi cooperează în mod critic, utilizând şi mecanisme legitime de presiune, pentru ca fiecare guvern să-şi îndeplinească datoria proprie şi nedelegabilă de a feri mediul şi resursele naturale din propria ţară, fără a se vinde la interese ambigue locale sau internaţionale” (Enciclica Laudato si’, 38).

La rândul său, a planta un copac ne provoacă să continuăm să avem încredere, să sperăm şi mai ales să ne angajăm concret pentru a transforma toate situaţiile de nedreptate şi de degradare pe care le suferim astăzi.

Peste puţine zile va începe la Paris o reuniune importantă despre schimbarea climatică, în care comunitate internaţională ca atare va înfrunta din nou această problematică. Ar fi trist şi, aş îndrăzni să spun, chiar catastrofal ca interesele private să prevaleze asupra binelui comun şi să ajungă să manipuleze informaţiile pentru a proteja proiectele lor.

În acest context internaţional, în care se pune alternativa pe care nu o putem ignora, adică dacă a îmbunătăţi sau a distruge mediul, orice iniţiativă întreprinsă în acest sens, mică sau mare, individuală sau colectivă, pentru a se îngriji de creaţie, indică drumul sigur pentru o „creativitate generoasă şi demnă, care arată ceea ce este mai bun din fiinţa umană” (ibid., 211).

„Climatul este un bun comun, al tuturor şi pentru toţi; […] schimbările climatice sunt o problemă globală cu Grave implicaţii ambientale, sociale, economice, distributive şi politice, şi constituie una dintre principalele provocări actuale pentru omenire” (ibid., 23-25) al cărui răspuns „trebuie să integreze o perspectivă socială care să ţină cont de drepturile fundamentale ale celor mai dezavantajaţi” (ibid., 93). Din moment ce „abuzarea şi distrugerea mediului, în acelaşi timp, sunt asociate cu un proces de excludere de neoprit” (Discurs la ONU, 25 septembrie 2015).

COP21 este un pas important în procesul de dezvoltare al unui nou sistem energetic care să dea la minim de combustibili fosili, meniţi pentru eficienţa energetică şi să se bazeze pe folosirea de energie la conţinut scăzut sau deloc de carbon. Ne aflăm în faţa marii angajări politice şi economice de a reface şi a corecta disfuncţiunile şi distorsiunile modelului de dezvoltare actuală.

Acordul de la Paris poate să dea un semnal clar în această direcţie, cu condiţia ca, aşa cum am avut ocazia de a spune în faţa Adunării Generale a ONU, să evităm „orice tentaţie de a cădea într-un nominalism declamator cu efect tranchilizant asupra conştiinţelor. Trebuie să avem grijă ca instituţiile noastre să fie realmente eficace” (ibid.). Pentru aceasta, sper ca COP21 să ducă la încheierea unui acord global şi „transformator”, bazat pe principiile de solidaritate, dreptate, egalitate şi participare, şi să orienteze spre ajungerea la cele trei obiective, complexe şi în acelaşi timp interdependente: reducerea impactului schimbărilor climatice, lupta împotriva sărăciei şi respectarea demnităţii umane.

În pofida multelor dificultăţi, se afirmă „tendinţa de a concepe planeta ca patrie şi umanitatea ca popor care locuieşte într-o casă comună” (Enciclica Laudato si’, 164). Nicio ţară „nu poate acţiona în afara unei responsabilităţi comune. Dacă vrem cu adevărat o schimbare pozitivă, trebuie să acceptăm cu umilinţă interdependenţa noastră, adică interdependenţa noastră sănătoasă” (Discurs adresat mişcărilor populare, 9 iulie 2015). Problema vine atunci când credem că interdependenţa este sinonim al impunerii sau supunerii unora faţă de interesele altora. Ale celui slab faţă de cel mai puternic.

Este necesar un dialog sincer şi deschis, cu colaborarea responsabilă a tuturor: autorităţi politice, comunitate ştiinţifică, firme şi societate civilă. Nu lipsesc exemple pozitive care ne arată cum o adevărată colaborare dintre politică, ştiinţă şi economie este în măsură să obţină rezultate importante.

Totuşi, suntem conştienţi că „fiinţele umane, capabile să se degradeze până la extrem, pot să se şi depăşească, să aleagă din nou binele şi să se regenereze” (Enciclica Laudato si’, 205). Această conştientizare profundă ne face să sperăm că, dacă omenirea din perioada post-industrială ar putea să fie amintită ca una dintre cele mai iresponsabile în istorie, „omenirea de la începuturile secolului al XXI-lea poate să fie amintită prin faptul că a asumat cu generozitate propriile responsabilităţi grave” (ibid., 165).

În acest scop, este necesar să se pună economia şi politica în slujba popoarelor unde „fiinţa umană, în armonie cu natura, structurează întregul sistem de producţie şi distribuire aşa încât capacităţile şi exigenţele fiecăruia să aibă exprimare adecvată în dimensiunea socială” (Discurs adresat mişcărilor populare, 9 iulie 2015). Nu este o utopie sau o fantezie, dimpotrivă este o perspectivă realistă care pune persoana şi demnitatea sa ca punct de plecare şi spre care trebuie să tindă totul.

Schimbarea direcţiei de care avem nevoie nu este posibil să se realizeze fără o angajare substanţială în instruire şi în formare. Nimic nu va posibil dacă soluţiile politice şi tehnice nu sunt însoţite de un proces educativ care să promoveze noi stiluri de viaţă. Un nou stil cultural. Asta cere o formare destinată să mărească în băieţi şi în fetiţe, în femei şi în bărbaţi, în tineri şi în adulţi, asumarea unei culturi a îngrijirii: îngrijire de sine, îngrijirea celorlalţi, îngrijirea mediului, în locul culturii degradării şi a rebutului: rebutul de sine, al celuilalt, al mediului. Promovarea „conştiinţei unei origini comune, a unei apartenenţe reciproce şi a unui viitor împărtăşit de toţi. Această conştiinţă de bază ar permite dezvoltarea de noi convingeri, noi atitudini şi stiluri de viaţă. Reiese astfel o mare provocare culturală, spirituală şi educativă care va implica lungi procese de regenerare” (Enciclica Laudato si’, 202) pe care avem timpul de a le duce înainte.

Sunt multe chipurile, istoriile, consecinţele evidente în mii de persoane pe care cultura degradării şi a rebutului le-a făcut să jertfească idolilor profitului şi consumului. Trebuie să fim atenţi la un semn trist al „globalizării indiferenţei, care ne face «să ne obişnuim» lent cu suferinţa celuilalt, ca şi cum ar fi normală” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Alimentaţiei 2013, 16 octombrie 2013, 2), sau şi mai rău, să ne resemnăm cu formele extreme şi scandaloase de „rebut” şi de excludere socială, cum sunt noile forme de sclavie, traficul de persoane, munca silnică, prostituţia, traficul de organe. „Este tragică mărirea numărului de migranţi care fug de mizeria agravată de degradarea mediului, care nu sunt recunoscuţi ca refugiaţi în convenţiile internaţionale şi poartă povara propriei vieţi abandonate fără nicio tutelare normativă” (Enciclica Laudato si’, 25). Sunt multe vieţi, multe istorii, multe vise care naufragiază în prezentul nostru. Nu putem rămâne indiferenţi în faţa acestui lucru. Nu avem dreptul.

Paralel cu degradarea mediului, de mult timp suntem martori ai unui rapid proces de urbanizare, care din păcate duce adesea la o „creştere nemăsurată şi dezordonată a multor oraşe care au devenit de netrăit [şi…] ineficiente” (ibid., 44). Şi sunt şi locuri unde se răspândesc simptome îngrijorătoare ale unei rupturi tragice a legăturilor de integrare şi de comuniune socială, care duce la „creşterea violenţei şi apariţia de noi forme de agresivitate socială, traficul de narcotice şi consumul crescând de droguri printre cei mai tineri, pierderea de identitate” (ibid., 46), dezrădăcinarea şi anonimatul social (cf. ibid., 149).

Vreau să exprim încurajarea mea celor care, la nivel local şi internaţional, lucrează pentru a asigura ca procesul de urbanizare să se transforme într-un instrument eficace pentru dezvoltare şi integrare, cu scopul de a asigura tuturor, în special celor care trăiesc în cartiere marginale, condiţii de viaţă demne, garantând drepturile fundamentale la pământ, la casă şi la loc de muncă. Este necesar să se promoveze iniţiative de planificare urbană şi îngrijire a spaţiilor publice care să meargă în această direcţie şi să prevadă participarea oamenilor locului, încercând să se contrasteze numeroasele inegalităţi şi zone de sărăcie urbană, nu numai economice, ci şi mai ales sociale şi ambientale. Următoarea Conferinţă Habitat-III, programată la Quito în luna octombrie 2016, ar putea să fie un moment important pentru a găsi moduri de înfruntare a acestor problematici.

Peste câteva zile, acest oraş Nairobi va găzdui a 10-a Conferinţă Ministerială a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În 1967, în faţa unei lumi tot mai interdependente şi anticipând de mulţi ani realitatea actuală a globalizării, predecesorul meu Paul al VI-lea reflecta asupra modului în care relaţiile comerciale dintre state ar putea să fie un element fundamental pentru dezvoltarea popoarelor sau, dimpotrivă, cauză de mizerie şi de excludere (cf. Enciclica Populorum progressio, 56-62). Deşi recunoaştem munca multă făcută în acest sector, se pare că încă nu s-a ajuns la un sistem comercial internaţional egal şi complet în slujba luptei împotriva sărăciei şi a excluderii. Relaţiile comerciale dintre state, parte esenţială a relaţiilor dintre popoare, pot folosi fie la dăunarea mediului fie la recuperarea şi asigurarea lui pentru generaţiile viitoare.

Exprim dorinţa mea ca deciziile apropiatei Conferinţe de la Nairobi să nu fie un simplu echilibru de interese opuse, ci o adevărată slujire adusă îngrijirii casei comune şi dezvoltării integrale a persoanelor, mai ales a celor mai abandonaţi. În mod deosebit, vreau să mă unesc cu preocupările multelor realităţi angajate în cooperarea la dezvoltare şi în asistenţa sanitară – între care congregaţiile călugăreşti care îi asistă pe cei mai săraci şi pe cei excluşi – cu privire la acordurile despre proprietatea intelectuală şi accesul la medicamente şi la asistenţa sanitară de bază. Tratatele regionale de schimb liber în materie de protecţie a proprietăţii intelectuale, îndeosebi în sectorul farmaceutic şi al biotehnologiilor, nu numai că nu trebuie să limiteze puterile conferite deja statelor de acorduri multilaterale, ci, dimpotrivă, ar trebui să fie un instrument pentru a garanta un minim de îngrijire şi de acces la îngrijirile esenţiale pentru toţi. Discuţiile multilaterale, la rândul lor, trebuie să dea ţărilor mai sărace timpul, elasticitatea şi excepţiile necesare pentru o adecvare ordonată şi nu traumatică la regulile comerciale. Interdependenţa şi integrarea economiilor nu trebuie să comporte nici cea mai mică daună pentru sistemele sanitare şi de protecţie socială existente; dimpotrivă, trebuie să favorizeze crearea şi funcţionarea lor. Unele teme sanitare, cum sunt eliminarea malariei şi a tuberculozei, îngrijirea aşa-numitelor boli „orfane” şi sectoarele neglijate ale medicinii tropicale, cer o atenţie politică prioritară, mai presus de orice alt interes comercial sau politic.

Africa oferă lumii o frumuseţe şi o bogăţie naturală care ne face să-l lăudăm pe Creator. Acest patrimoniu african şi al întregii omeniri îndură un constant risc de distrugere cauzat de egoisme umane de orice tip şi de abuzul de situaţii de sărăcie şi de excludere. În contextul relaţiilor economice dintre state şi popoare nu se poate omite să se vorbească despre traficurile ilegitime care cresc într-un context de sărăcie şi care, la rândul lor, alimentează sărăcia şi excluderea. Comerţul ilegal de diamante şi pietre preţioase, de metale rare sau de înaltă valoare strategică, de lemn şi material biologic şi de produse de origine animală, cum este cazul traficului de fildeş şi respectiva exterminare a elefanţilor, alimentează instabilitatea politică, criminalitatea organizată şi terorismul. Şi această situaţie este un strigăt al oamenilor şi al pământului care trebuie să fie ascultat din partea comunităţii internaţionale.

În recenta mea vizită la sediul ONU din New York am putut să exprim dorinţa şi speranţa ca lucrarea Naţiunilor unite şi a tuturor proceselor multilaterale să poată fi „garanţie a unui viitor sigur şi fericit pentru generaţiile viitoare. Va fi astfel dacă reprezentanţii statelor vor şti să pună deoparte interese sectoriale şi ideologii şi să caute cu sinceritatea slujirea binelui comun” (Discurs la ONU, 25 septembrie 2015).

Reînnoiesc încă o dată angajarea comunităţii catolice şi a mea de a continua să ne rugăm şi să colaborăm pentru ca roadele cooperării regionale care se exprimă astăzi în sânul Uniunii Africane şi în multele acorduri africane de comerţ, de cooperare şi de dezvoltare, să fie trăite cu vigoare şi ţinând cont mereu de binele comun al fiilor acestui ţinut.

Binecuvântarea Celui Preaînalt să fie peste toţi şi peste fiecare dintre voi şi peste popoarele voastre. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.