Categorii

Vizita la bazilica „Sfânta Maria a îngerilor” cu ocazia celui de-al optulea centenar al iertării de la Assisi (4 august 2016)

Papa-AssisiÎmi place să amintesc astăzi, iubiţi fraţi şi surori, înainte de toate, cuvintele pe care, conform unei vechi tradiţii, sfântul Francisc le-a rostit chiar aici, în faţa întregului popor şi a episcopilor: „Vreau să vă trimit pe toţi în paradis!”. Ce putea să ceară mai frumos Sărăcuţul din Assisi, dacă nu darul mântuirii, al vieţii veşnice cu Dumnezeu şi al bucuriei fără sfârşit, pe care Isus ne-a dobândit-o cu moartea şi învierea sa?

De altfel, ce este paradisul dacă nu misterul de iubire care ne leagă pentru totdeauna cu Dumnezeu pentru a-l contempla fără sfârşit? Biserica mărturiseşte din totdeauna această credinţă când spune că ea crede în comuniunea sfinţilor. Nu suntem niciodată singuri în trăirea credinţei; ne ţin companie sfinţii şi fericiţii, şi cei dragi ai noştri care au trăit cu simplitate şi bucurie credinţa şi au mărturisit-o în viaţa lor. Există o legătură invizibilă, dar pentru aceasta nu mai puţin reală, care ne face să fim „un singur trup”, în virtutea unicului Botez primit, însufleţiţi de „un singur Duh” (cf. Ef 4,4). Probabil sfântul Francisc, când cerea Papei Honoriu al III-lea darul indulgenţei pentru cei care veneau la Porţiuncula, avea în minte acele cuvinte ale lui Isus spuse discipolilor: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,2-3).

Calea iertării este cu siguranţă calea maestră de urmat pentru a ajunge în acel loc din paradis. Este greu de iertat! Cât ne costă pe noi să-i iertăm pe alţii! Să ne gândim un pic. Şi aici la Porţiuncula totul vorbeşte despre iertare! Ce mare cadou ne-a oferit Domnul învăţându-ne să iertăm – sau, măcar, să avem voinţa de a ierta – pentru a ne face să atingem cu mâna milostivirea Tatălui! Am ascultat parabola cu care Isus ne învaţă să iertăm (cf. Mt 18,21-35). Pentru ce ar trebui să iertăm o persoană care ne-a făcut rău? Pentru că noi cei dintâi am fost iertaţi, şi infinit mai mult. Nu există nimeni printre noi, aici, care să nu fi fost iertat. Fiecare să se gândească… să ne gândim în tăcere la lucrurile urâte pe care le-am făcut şi cum Domnul ne-a iertat. Parabola ne spune tocmai asta: după cum Dumnezeu ne iartă pe noi, tot aşa şi noi trebuie să-l iertăm pe cel care ne face rău. Este mângâierea iertării. Inima care iartă. Inima care iartă mângâie. Atât de departe de acel gest: „ai să mi-o plăteşti!”. Iertarea este un alt lucru. Exact ca în rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus, Tatăl nostru, când spunem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12). Greşelile sunt păcatele noastre în faţa lui Dumnezeu şi greşiţii noştri sunt cei pe care noi trebuie să-i iertăm.

Fiecare dintre noi ar putea să fie acel servitor din parabolă care are o mare datorie de plătit, dar aşa de mare încât n-ar reuşi niciodată. Şi noi, când în confesional ne punem în genunchi în faţa preotului, nu facem altceva decât să repete acelaşi gest al servitorului. Spunem: „Doamne, ai răbdare cu mine”. Voi v-aţi gândit vreodată la răbdarea lui Dumnezeu? Are atâta răbdare. De fapt, ştim bine că suntem plini de defecte şi recădem adesea în aceleaşi păcate. Şi totuşi, Dumnezeu nu încetează să ofere mereu iertarea sa ori de câte ori o cerem. Este o iertare deplină, totală, cu care ne dă certitudinea că, în pofida faptului că putem să recădem în aceleaşi păcate, Lui îi este milă de noi şi nu încetează să ne iubească. Asemenea stăpânului din parabolă, Dumnezeu se înduioşează, adică simte un sentiment de milă unit cu duioşia: este o expresie pentru a indica milostivirea sa faţă de noi. De fapt, Tatăl nostru se înduioşează când suntem căiţi şi ne trimite acasă cu inima liniştită şi senină spunându-ne că ne-a anulat orice datorie şi ne-a iertat totul. Iertarea lui Dumnezeu nu cunoaşte limite; merge dincolo de orice imaginaţie a noastră şi ajunge la oricine care, în interiorul inimii, recunoaşte că a greşit şi vrea să se întoarcă la El. Dumnezeu priveşte la inima care cere să fie iertată.

Din păcate, problema se naşte când noi trebuie să ne confruntăm cu un frate al nostru care ne-a făcut o mică greşeală. Reacţia pe care am ascultat-o în parabolă este foarte expresivă: „înşfăcându-l, îl strângea de gât spunându-i: «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator!»” (Mt 18,28). În această scenă găsim toată drama raporturilor noastre umane. Când noi suntem datori faţă de alţii, pretindem milostivirea; în schimb când suntem în credit, invocăm dreptatea! Şi toţi facem aşa, toţi. Nu aceasta este reacţia discipolului lui Cristos şi nu acesta poate fi stilul de viaţă al creştinilor. Isus ne învaţă să iertăm, şi să facem asta fără limite: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” (v. 22). Aşadar, ceea ce ne propune este iubirea Tatălui, nu pretenţia noastră de dreptate. De fapt, a ne opri la asta nu ne-ar face să fim recunoscuţi ca discipoli ai lui Cristos, care au obţinut milostivire la picioarele Crucii numai în virtutea iubirii Fiului lui Dumnezeu. Să nu uităm, aşadar, cuvintele severe cu care se încheie parabola: „Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (v. 35).

Iubiţi fraţi şi surori, iertarea pentru care sfântul Francisc s-a făcut „canal” aici la Porţiuncula continuă să „genereze paradis” şi după opt secole. În acest An Sfânt al Milostivirii devine şi mai evident că drumul iertării poate cu adevărat să reînnoiască Biserica şi lumea. A oferi mărturia milostivirii în lumea de astăzi este o misiune de la care nimeni dintre noi nu se poate sustrage. Repet: a oferi mărturia milostivirii în lumea de astăzi este o misiune de la care nimeni dintre noi nu se poate sustrage. Lumea are nevoie de iertare; prea multe persoane trăiesc închise în supărare şi păstrează ură, pentru că sunt incapabile de iertare, ruinând mai degrabă viaţa proprie şi a altuia decât să găsească bucuria seninătăţii şi a păcii. Să-i cerem sfântului Francisc să mijlocească pentru noi, pentru ca să nu renunţăm niciodată să fim semne umile de iertare şi instrumente de milostivire.

Putem să ne rugăm cu privire la asta. Fiecare aşa cum simte. Îi invit pe fraţi, pe episcopi să meargă în confesionale – voi merge şi eu – pentru a fi la dispoziţia iertării. Ne va face bine s-o primim astăzi, aici, împreună. Fie ca Domnul să ne dea harul de a spune acel cuvânt pe care Tatăl nu ne lasă să-l terminăm, acela pe care l-a spus fiul risipitor: „Tată, am păcătuit împotriva…”, şi [Tatăl] i-a astupat gura, l-a îmbrăţişat. Noi să începem să vorbim, iar El ne va astupa gura şi ne va îmbrăca… „Dar, părinte, mâine îmi este teamă că voi face acelaşi lucru…”. Dar întoarce-te! Tatăl priveşte mereu drumul, priveşte, aşteptând ca să se întoarcă fiul risipitor; şi noi toţi suntem fii risipitori. Fie ca Domnul să ne dea acest har.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.