Categorii

Vin nou în burdufuri noi. În documentul recent al dicasterului pentru viaţa consacrată

La 6 ianuarie a fost publicat de Libreria Editrice Vaticana, noul document al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, ce are ca titlu: Pentru vin nou burdufuri noi. De la Conciliul al II-lea din Vatican: Viaţa consacrată şi provocările încă deschise. Orientări. Documentul este rod a ceea ce a reieşit în adunarea plenară a dicasterului din 2014, care voia să facă o verificare salutară a parcursului vieţii consacrate în aceşti cincizeci de ani care ne despart de Conciliul al II-lea din Vatican, o oprire pentru „a discerne calitatea şi gradul de maturizare a vinului nou care s-a produs în lunga perioadă a reînnoirii post-conciliare” (nr. 9).

Cum se poate evidenţia din titlu, textul porneşte de la lògion al lui Isus ajuns la noi prin cei trei sinoptici şi care în versiunea lui Marcu sună aşa: „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul va sparge burdufurile şi se vor pierde şi vinul, şi burdufurile. Însă vinul nou se pune în burdufuri noi” (Mc 2,22). (cf. nr. 1-3). În acest lògion, Isus îi avertizează pe discipolii săi şi comunitatea primară a creştinilor cu privire la tentaţia de a voi să armonizeze în propria viaţă prospeţimea şi forţa profetică a mesajului lui Isus, îndeosebi relaţia cu milostivirea (cf. Mt 9,16-17), cu vechea mentalitate dominată de o dreptate care nu este desigur aceea a lui Isus (cf. In 8,1-11). Această mică parabolă avertizează cu privire la tendinţele fariseice apărute în cadrul comunităţii primare care riscau să denatureze semnificaţia profundă a Evangheliei, bazată pe legea libertăţii (cf. Iac 2,12), pe adevărul care ne face autentic liberi (cf. In 8,32), noua dreptate superioară celei vechi (cf. Mt 5,20 şu). Aceste tentative nu fac altceva decât să ruineze vinul şi burdufurile. Burdufurile uscate şi rigide, structurile vechi, nu pot conţine forţa vinului bun (In 2,12) care nu este altceva decât vestirea bucuroasă şi înţepătoare a Evangheliei. Domnul se situează la distanţă deschisă şi critică faţă de instituţiile din vechea alianţă şi cere, mai întâi discipolilor săi, să se deschidă la noutatea Evangheliei, la noutatea care este însuşi Isus.

Aceasta este tentaţia mereu actuală pentru Biserică şi cu siguranţă pentru viaţa consacrată. Astăzi, aceasta este pusă în faţa marilor provocări pe care le comportă fidelitatea creativă la care ne cheamă Biserica (cf. Vita consecrata [VC], 37), în faţa vocaţiei profetice care o caracterizează şi o face semnificativă în Biserică şi în lume (cf. Papa Francisc, Scrisoare către toţi consacraţii, II, 2), în faţa căutării pasionate a conformităţii cu Domnul (cf. VC, 37), în faţa dificultăţilor pe care le comportă această „perioadă delicată şi dură” pe care o trăim (cf. VC, 13) şi în faţa provocării mari, de „a reproduce cu curaj, îndrăzneala, sfinţenia şi creativitatea” fondatorilor noştri (cf. VC, 37). În acest context, este chemată să vegheze cu atenţie pentru a nu ceda în faţa tentaţiei de a smulge „dintr-o haină nouă un petic pentru a cârpi o haină veche” sau de a arunca „vin nou în burdufuri vechi” (cf. Lc 5,36-37). În contextul vieţii consacrate şi al acestui document, putem spune foarte bine că nu este posibil a concilia vinul nou al carismelor noastre cu structuri demodate care nu numai că nu manifestă prospeţimea şi frumuseţea lor, ci de atâtea ori le fac „invizibile” sau dacă nu foarte confuze. Carismele noastre cer deschidere mentală pentru a imagina modalităţi de adevărată sequela Christi, profetică şi carismatică. Dacă vrem ca să rămână actuale carismele noastre şi viaţa noastră de consacraţi să vorbească tuturor contemporanilor noştri, aceste carisme şi această viaţă trebuie să găsească structuri instituţionale noi.

La cincizeci de ani de la Conciliul al II-lea din Vatican, aşa cum recunoaşte pe bună dreptate documentul, roadele acelei accomodata renovatio „conform exigenţelor de astăzi” cerute de Conciliu (cf. Perfectae caritatis, 1) au fost numeroase; drumul parcurs, mereu prin mâna Bisericii, a fost generos şi laborios; şi efectul lui mens conciliar a fost bogat şi a dus la necesara reînnoire a vieţii consacrate în interiorul său şi la o mai bună înţelegere a sa în Biserică şi în lume, în lumina lui Lumen gentium VI. Efortul consacraţilor pentru a răspunde la mandatul conciliului referitor la reînnoirea necesară a fost generoasă şi în multe cazuri curajoasă, „bogată în speranţe, proiecte şi propuneri inovatoare” (VC, 13). Cum se afirmă în document, în aproape cincizeci de ani care ne despart de conciliu „viaţa consacrată s-a străduit să locuiască orizonturile conciliare cu pasiune şi îndrăzneală exploratoare” (nr. 6).

În concret documentul se opreşte în mod esenţial asupra a două structuri fundamentale în viaţa consacrată şi mai îndeosebi în viaţa călugărească: structurile de conducere şi structurile de formare. În toate aceste structuri s-a lucrat cu seriozitate şi responsabilitate şi s-a ajuns la rezultate importante. Însă drumul continuă şi realitatea, mereu schimbătoare în această schimbare de epocă, continuă să ne interpeleze. Iată pentru ce viaţa consacrată trebuie să se întrebe dacă structurile actuale sunt în slujba vieţii şi a misiunii fiecărui institut, sau dacă în schimb, viaţa este cea care este în slujba structurilor. Viaţa consacrată trebuie să se întrebe dacă nu cade în tentaţia de a petici o haină veche cu un petic smuls dintr-o haină nouă, sau de a vărsa vin nou în burdufuri vechi. Trebuie să se întrebe dacă nu cumva consumă energiile cele mai valabile în gestionarea continuă a urgenţelor tot mai presante (cf. nr. 7).

Referitor la slujirea autorităţii, se constată că după cincizeci de ani de la Conciliul al II-lea din Vatican nu sunt uitate „cuceririle” obţinute pentru a-l face mai evanghelic, dar în acelaşi timp se afirmă „tendinţa la o centrare năucitoare în exercitarea autorităţii încălcând astfel subsidiaritatea necesară” (nr. 19); între altele, asta poate influenţa decisiv în abandonuri (cf. nr. 21). În acest context devine urgent a practica spiritualitatea de comuniune şi logica Evangheliei care ne cere să spălăm picioarele unii altora (cf. In 13,1 şu). De asemenea, este urgent de a schimba modelele relaţionale între cel care exercită slujirea autorităţii şi cel care este chemat să asculte, şi între cei care formează aceeaşi familie. Este clar că schimbarea modelelor relaţionale va influenţa decisiv asupra unui alt element fundamental al vieţii consacrate, îndeosebi al vieţii călugăreşti: viaţa fraternă în comunitate (nr. 22-28).

În domeniul formării, documentul constată că s-au făcut „eforturi însemnate” (nr. 14) în căutarea „de noi itinerarii formative, potrivite cu natura şi carisma fiecărei familii călugăreşti” (nr. 5). Însă drumul trebuie să continue pentru a asigura o mai bună „integrare între viziunea teologică şi antropologică în concepţia formării, a modelului formativ şi a pedagogiei educative”; o grijă mai mare „faţă de o creştere armonioasă între dimensiunea spirituală şi cea umană” (nr. 14). După aceea, în domeniul formării trebuie evitată orice improvizare, o formare intelectuală separată de formarea la sequela Christi (cf. nr. 15). O atenţie deosebită trebuie acordată pregătirii formatorilor (cf. VC, 66; nr. 16). În acest domeniu şi ţinând cont de cultura actuală, documentul este un ecou al necesităţii de regândi raportul dintre bărbat şi femeie (cf. nr. 17-18).

Ştim că nu lipsesc tentaţiile de a devitaliza şi a slăbi mărturia noastră profetică; de a rămâne în stagnarea vieţii noastre fără ieşire; de a prefera cepele sclaviei din Egipt în locul libertăţii exodului; de a împiedica sistemele vechi instituţionale să cedeze pasul în mod decisiv unor modele noi. Tocmai aici viaţa consacrată este chemată la parressía, la creativitate, la convertirea structurilor, la recuperarea frumuseţii esenţialului vieţii, la asumarea noutăţii Evangheliei, la schimbarea lucrurilor conform legii Evangheliei, la părăsirea structurilor vremelnice de acum inutile, să luăm burdufurile Evangheliei (cf. nr. 10; Papa Francisc, Omilie, 5 septembrie 2014) pentru a face toate structurile mai evanghelice şi mai în consonanţă cu carismele noastre. Este momentul de a face analiză cu privire la vinul nou şi bun şi cu privire la burdufurile care trebuie să-l conţină.

Pentru vin nou burdufuri noi. Documentul ne oferă orientări importante şi precise pentru a răspunde la această provocare urgentă astăzi probabil mai mult ca oricând. În acest moment al vieţii consacrate, moment frumos dar complex, consacraţii nu pot decât să urmeze cu convingere şi speranţă direcţia pe care ne-o semnalează busola Conciliului al II-lea din Vatican (cf. Ioan Paul al II-lea, Novo millennio ineunte, 43), şi să asculte invitaţia Papei Francisc de a fi îndrăzneţi şi creativi, de a regândi obiectivele, structurile, stilul şi metodele sau, dacă preferăm, ceea ce ne cere însuşi Isus: „Vin nou în burdufuri noi”.

De José Rodriguez Carballo

(După L’Osservatore Romano, 19 februarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.