Categorii

Video-mesaj al Sfântului Părinte Francisc la TED 2017 din Vancouver (26 aprilie 2017)

Bună seara – sau bună ziua, nu ştiu ce oră este acolo la voi!

La orice oră, sunt însă bucuros să particip la întâlnirea voastră. Mi-a plăcut mult titlul – „The future you” – pentru că, în timp ce priveşte la ziua de mâine, invită deja de astăzi la dialog: privind la viitor, invită să ne adresăm unui «tu». „The future you”, viitorul este făcut din tine, adică este făcut din întâlniri, pentru că viaţa se scurge prin relaţii. Mulţi ani de viaţă m-au făcut să-mi formez tot mai mult convingerea că existenţa fiecăruia dintre noi este legată de cea a celorlalţi: viaţa nu este timp care trece, ci timp de întâlnire.

Întâlnind sau ascultând pe bolnavii care suferă, pe migranţii care înfruntă dificultăţi teribile în căutarea unui viitor mai bun, pe deţinuţii care poartă iadul în propria inimă, persoanele, în special tinerii, care nu au loc de muncă, mă însoţeşte adesea o întrebare: «De ce ei şi nu eu?». Şi eu sunt născut într-o familie de migranţi: tatăl meu, bunicii mei, ca atâţia alţi italieni, au plecat în Argentina şi au cunoscut soarta celui care rămâne fără nimic. Şi eu aş fi putut să fiu printre «rebutaţii» de astăzi. De aceea în inima mea rămâne mereu acea întrebare: «De ce ei şi nu eu?».

Mi-ar plăcea înainte de toate ca această întâlnire să ne ajute să ne amintim că toţi avem nevoie unii de alţii, că putem să construim viitorul numai împreună, fără a exclude pe nimeni. Adesea nu ne gândim, dar în realitate totul este legat şi avem nevoie să vindecăm legăturile noastre: chiar şi acea judecată dură pe care o port în inimă împotriva fratelui meu sau a surorii mele, acea rană nevindecată, acel rău neiertat, acea supărare care îmi va face numai rău, este o bucăţică de război pe care o port înlăuntrul meu, este un focar în inimă, care trebuie stins pentru ca să nu se transforme într-un incendiu şi să nu devină cenuşă.

Astăzi mulţi, din diferite motive, par să nu creadă că este posibil un viitor fericit. Aceste temeri trebuie luate în serios. Dar nu sunt invincibile. Se pot depăşi, dacă nu ne închidem în noi înşine. Pentru că fericirea se experimentează numai ca dar de armonie a fiecărui amănunt cu întregul. Şi ştiinţele – ştiţi asta mai bine decât mine – ne indică astăzi o înţelegere a realităţii, în care fiecare lucru există în legătură, în interacţiune continuă cu celelalte.

Şi aici ajung la al doilea mesaj al meu. Cât de frumos ar fi dacă i-ar corespunde creşterii inovaţiilor ştiinţifice şi tehnologice şi o tot mai mare egalitate şi incluziune socială! Cât de frumos ar fi dacă, în timp ce descoperim noi planete îndepărtate, am redescoperi necesităţile fratelui şi ale surorii care se mişcă în jurul meu! Cât de frumos ar fi ca fraternitatea, acest cuvânt aşa de frumos şi uneori incomod, nu s-ar reduce numai la asistenţă socială, ci ar deveni atitudine de fond în alegeri la nivel politic, economic, ştiinţific, în raporturile dintre persoane, dintre popoare şi ţări. Numai educaţia la fraternitate, la o solidaritate concretă, poate depăşi «cultura rebutului», care nu se referă numai la hrană şi bunuri, ci înainte de toate la persoanele care sunt marginalizate de sisteme tehnico-economice unde în centru, fără să ne dăm seama, adesea nu mai este omul, ci produsele omului.

Solidaritatea este un cuvânt pe care atâţia vor să-l elimine din dicţionar. Însă solidaritatea nu este un mecanism automatic, nu se poate programa sau comanda: este un răspuns liber care se naşte din inima fiecăruia. Da, un răspuns liber! Dacă unul înţelege că viaţa sa, chiar şi în mijlocul atâtor contradicţii, este un dar, că iubirea este izvorul şi sensul vieţii, cum poate reţine dorinţa de a face bine altora?

Pentru a fi activi în bine este nevoie de amintire, este nevoie de curaj şi este nevoie şi de creativitate. Mi-au spus că la TED s-au adunat atâţia oameni creativi. Da, iubirea cere un răspuns creativ, concret, ingenios. Nu sunt suficiente bunele propuneri şi formulele de rit, care adesea folosesc numai să tranchilizeze conştiinţele. Împreună, să ne ajutăm ca să ne amintim că ceilalţi nu sunt statistici sau numere: celălalt are o faţă, «tu»-ul este mereu o faţă concretă, un frate de care trebuie să ne îngrijim.

Există o istorie pe care Isus a relatat-o pentru ne face să înţelegem diferenţa dintre cel care nu se incomodează şi cel care se îngrijeşte de celălalt. Probabil aţi auzit vorbindu-se de ea: este parabola samariteanului milostiv. Când l-au întrebat pe Isus cine este aproapele meu – adică: de cine trebuie să mă îngrijesc? – Isus a relatat această istorie, istoria unui om pe care tâlharii l-au atacat, l-au jefuit, l-au bătut şi l-au abandonat pe marginea drumului. Două persoane foarte respectabile din acel timp, un preot şi un levit, l-au văzut, dar au mers mai departe fără să se oprească. Apoi a venit un samaritean, care aparţinea unei etnii dispreţuite, şi acest samaritean, văzându-l pe acel om rănit la pământ, n-a trecut mai departe precum ceilalţi, ca şi cum n-ar fi nimic, ci i s-a făcut milă. S-a înduioşat şi această compasiune l-a determinat să facă gesturi foarte concrete: a vărsat untdelemn şi vin pe rănile acelui om, l-a dus într-un han şi a plătit din buzunarul său pentru asistenţa sa.

Istoria samariteanului milostiv este istoria omenirii de astăzi. Pe drumul popoarelor există răni provocate de faptul că în centru este banul, sunt lucrurile, nu persoanele. Şi există obişnuinţa adesea a celui care se consideră «cumsecade», de a nu ne îngriji de ceilalţi, lăsând atâtea fiinţe umane, popoare întregi, în urmă, la pământ pe stradă. Însă există şi cel care dă viaţă unei lumi noi, îngrijindu-se de ceilalţi, chiar pe propria cheltuială. De fapt – spunea Maica Tereza de Calcutta – nu se poate iubi decât pe propria cheltuială.

Avem atât de mult de făcut, şi trebuie să facem asta împreună. Dar cum să facem, cu răul pe care-l respirăm? Mulţumire fie lui Dumnezeu, niciun sistem nu poate anula deschiderea spre bine, compasiunea, capacitatea de a reacţiona la răul care se nasc din inima omului. Acum voi îmi veţi spune: «da, sunt cuvinte frumoase, dar eu nu sunt samariteanul milostiv şi nici Maica Tereza de Calcutta». În schimb fiecare dintre noi este preţios; fiecare dintre noi este de neînlocuit în ochii lui Dumnezeu. În noaptea conflictelor prin care trecem, fiecare dintre noi poate să fie o candelă aprinsă care aminteşte că lumina prevalează asupra întunericului, nu contrariul.

Pentru noi creştinii, viitorul are un nume şi acest nume este speranţă. A avea speranţă nu înseamnă a fi optimişti naivi care ignoră drama răului omenirii. Speranţa este virtutea unei inimi care nu se închide în întuneric, nu se opreşte la trecut, nu vegetează în prezent, ci ştie să vadă ziua de mâine. Speranţa este poarta deschisă spre viitor. Speranţa este o sămânţă de viaţă umilă şi ascunsă, care însă se transformă cu timpul într-un copac mare; este ca o drojdie invizibilă, care face să crească tot aluatul, care dă gust întregii vieţi. Şi poate să facă aşa de mult, pentru că este suficientă o singură mică lumină care se alimentează din speranţă, şi întunericul nu va mai fi complet. Este suficient un singur om pentru ca să existe speranţă şi acel om poţi să fii tu. Apoi este un alt «tu» şi un alt «tu», şi atunci devenim «noi». Şi când există acel «noi», începe speranţa? Nu. Aceea a început cu acel «tu». Când există acel «noi», începe o revoluţie.

Al treilea şi ultimul mesaj pe care aş vrea să-l împărtăşesc astăzi se referă tocmai la revoluţie: revoluţia duioşiei. Ce este duioşia? Este iubirea care devine apropiată şi concretă. Este o mişcare care porneşte de la inimă şi ajunge la ochi, la urechi, la mâini. Duioşia înseamnă a folosi ochii pentru a-l vedea pe celălalt, a folosi urechile pentru a-l auzi pe celălalt, pentru a asculta strigătul celor mici, al săracilor, al celui care se teme de viitor; a asculta şi strigătul tăcut al casei noastre comune, al pământului contaminat şi bolnav. Duioşia înseamnă a folosi mâinile şi inima pentru a-l mângâia pe celălalt. Pentru a ne îngriji de el.

Duioşia este limbajul celor mai mici, al celui care are nevoie de celălalt: un copil se afecţionează şi îl cunoaşte pe tata şi pe mama datorită mângâierilor, datorită privirii, datorită vocii, datorită duioşiei. Mie îmi place să aud când tata sau mama vorbesc propriului copil mic, când şi ei devin copii, vorbind aşa cum vorbeşte el, copilul. Aceasta este duioşia: a se coborî la nivelul celuilalt. Şi Dumnezeu s-a coborât în Isus pentru a sta la nivelul nostru. Acesta este drumul parcurs de samariteanul milostiv. Acesta este drumul parcurs de Isus, care s-a coborât, care a străbătut toată viaţa omului cu limbajul concret al iubirii.

Da, duioşia este drumul pe care l-au parcurs bărbaţii şi femeile mai curajoşi şi puternici. Nu este slăbiciune duioşia, este tărie. Este drumul solidarităţii, drumul umilinţei. Permiteţi-mi s-o spun clar: cu cât eşti mai puternic, cu cât acţiunile tale au un impact mai mare asupra oamenilor, cu atât mai mult eşti chemat să fii umil. Pentru că altminteri puterea te ruinează şi tu îi vei ruina pe ceilalţi. În Argentina se spunea că puterea este ca ginul luat pe stomacul gol: te face să ţi se învârtă capul, te îmbată, te face să-ţi pierzi echilibrul şi te duce să faci rău ţie însuţi şi celorlalţi, dacă nu o pui împreună cu umilinţa şi cu duioşia. În schimb, cu umilinţa şi iubirea concretă, puterea – cea mai înaltă, cea mai puternică – devine slujire şi răspândeşte binele.

Viitorul omenirii nu este numai în mâinile politicienilor, ale marilor lideri, ale marilor firme. Da, responsabilitatea lor este enormă. Dar viitorul este mai ales în mâinile persoanelor care-l recunosc pe celălalt ca pe un «tu» şi pe ei înşişi ca parte dintr-un «noi».

Avem nevoie unii de alţii. Şi de aceea, vă rog, amintiţi-vă şi de mine cu duioşie, pentru ca să desfăşor misiunea care mi-a fost încredinţată pentru binele celorlalţi, al tuturor, al vostru al tuturor, al nostru al tuturor.

Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.