Categorii

Video-mesaj al Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la prezentarea lui Opera omnia a părintelui Milani la Târgul Editurilor Italiene (Milano, 19-23 aprilie 2017)

„Nu mă voi răzvrăti niciodată împotriva Bisericii pentru că am nevoie de mai multe ori pe săptămână de iertarea păcatelor mele şi n-aş şti la cine să merg ca s-o caut când aş părăsi Biserica”. Aşa a scris părintele Lorenzo Milani, prior de Barbiana, la 10 octombrie 1958. Aş vrea să propun acest act de abandonare în Milostivirea lui Dumnezeu şi în maternitatea Bisericii ca perspectivă din care să privim viaţa, operele şi preoţia părintelui Lorenzi Milani.

Toţi am citit multele opere ale acestui preot toscan, mort la doar 44 de ani, şi ne amintim cu afect deosebit de „Scrisoare către o profesoară”, scrisă împreună cu tinerii săi de la şcoala din Barbiana, unde el a fost paroh. Ca educator şi profesor el a practicat fără îndoială parcursuri originale, uneori, probabil, prea avansate şi greu de înţeles şi de primit în prezent. Educaţia sa familială provenea de la părinţi necredincioși şi anticlericali, care îl obișnuiseră cu o dialectică intelectuală şi cu o sinceritate care uneori puteau să pară prea necioplite, dacă nu marcate de răzvrătire. El a menţinut aceste caracteristici, dobândite în familie, şi după convertirea sa, petrecută în 1943, şi în exercitarea slujirii sale sacerdotale. Se înţelege, că asta a creat şi unele conflicte şi unele scântei, precum şi unele neînţelegeri cu structurile ecleziastice şi civile, din cauza propunerii sale educative, a predilecţiei sale faţă de cei săraci şi a apărării obiecţiei de conştiinţă. Istoria se repetă mereu. Mi-ar plăcea ca să-l amintim mai ales ca un credincios, îndrăgostit de Biserica deşi a fost rănit şi educator pasionat cu o viziune despre şcoală care mi se pare răspuns la exigenţa inimii şi a inteligenţei copiilor şi tinerilor noştri.

Cu aceste cuvinte mă adresam lumii şcolii italiene, citându-l chiar pe părintele Milani: „Iubesc şcoala pentru că este sinonim al deschiderii la realitate. Cel puţin aşa ar trebui să fie! Dar nu întotdeauna reuşeşte să fie aşa şi atunci înseamnă că trebuie schimbat un pic modul de a pune lucrurile. A merge la şcoală înseamnă a deschide mintea şi inima la realitate, în bogăţia aspectelor sale, a dimensiunilor sale. Şi noi nu avem dreptul să ne fie frică de realitate! Şcoala ne învaţă să înţelegem realitatea. A merge la şcoală înseamnă a deschide mintea şi inima la realitate, în bogăţia aspectelor sale, a dimensiunilor sale. Şi acest lucru este foarte frumos! În primii ani se învaţă la 360 de grade, apoi încet-încet se aprofundează o direcţie şi în sfârşit se specializează. Dar dacă unul a învăţat să înveţe – acesta este secretul, a învăţa să înveţe! –, asta îi rămâne pentru totdeauna, rămâne o persoană deschisă la realitate! Asta învăţa şi un mare educator italian care era un preot: părintele Lorenzo Milani”. Aşa mă adresam educaţiei italiene, şcolii italiene, la 10 mai 2014.

Însă neliniştea sa nu era rod al răzvrătirii, ci al iubirii şi al duioşiei faţă de tinerii săi, faţă de ceea ce era turma sa, pentru care suferea şi lupta, pentru a-i dărui demnitatea care, uneori, era negată. Neliniştea sa nu era una spirituală, alimentată de iubirea faţă de Cristos, faţă de Evanghelie, faţă de Biserică, faţă de societate şi faţă de şcoala pe care o visa tot mai mult ca „un spital de campanie” pentru a-i ajuta pe cei răniţi, pentru a-i recupera pe cei marginalizaţi şi rebutaţi. A învăţa, a cunoaşte, a şti, a vorbi cu francheţe pentru a apăra propriile drepturi erau verbe pe care părintele Lorenzo le conjuga zilnic pornind de la citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi de la celebrarea sacramentelor, aşa încât un preot care-l cunoştea foarte bine spunea despre el că făcuse „indigestie de Cristos”. Domnul era lumina vieţii părintelui Lorenzo, aceeaşi care aş vrea să lumineze amintirea noastră despre el. Umbra crucii s-a alungit adesea asupra vieţii sale, dar el se simţea mereu părtaş de misterul pascal al lui Cristos, şi al Bisericii, aşa încât să manifeste, părintelui său spiritual, dorinţa ca toţi cei dragi ai săi „să vadă cum moare un preot creştin”. Suferinţa, rănile îndurate, crucea, nu au întunecat niciodată în el lumina pascală a lui Cristos Înviat, pentru că preocuparea sa era una singură, ca tinerii săi să crească având mintea deschisă şi inima primitoare şi plină de compasiune, gata să se aplece asupra celor mai slabi şi să-i ajute pe cei nevoiaşi, aşa cum învaţă Isus (cf. Lc 10,29-37), fără a privi la culoarea pielii lor, la limbă, la cultură, la apartenenţa religioasă.

Las concluzia, ca şi deschidere, tot părintelui Lorenzo, prezentând cuvintele scrise unuia dintre tinerii săi. Lui Pipetta, tânărul comunist care îi spunea „dacă toţi preoţii ar fi ca dumneavoastră, atunci…”, părintele Milani îi răspundea: „În ziua în care vom dărâma împreună intrarea vreunui parc, când vom instala casa săracilor în palatul bogatului, aminteşte-ţi Pipetta, în ziua aceea te voi trăda, în ziua aceea voi putea cânta în sfârşit singurul strigăt de victorie demn de un preot al lui Cristos: Fericiţi cei săraci pentru că a lor este împărăţia cerurilor. În acea zi eu nu voi rămâne cu tine, eu mă voi întoarce în căsuţa ta ploioasă şi urât mirositoare ca să mă rog pentru tine în faţa Domnului meu răstignit” (Scrisoare către Pipetta, 1950). Aşadar, să ne apropiem de scrierile părintelui Lorenzo Milani cu afectul celui care priveşte la el ca la un martor al lui Cristos şi al Evangheliei, care a căutat mereu, având conştiinţa că este păcătos iertat, lumina şi duioşia, harul şi mângâierea pe care numai Cristos ni le dăruieşte şi pe care le putem întâlni în Biserica Mama noastră.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.