Categorii

Va continua să producă roadele speranţei. În amintirea părintelui Kolvenbach

arturo-sosaPublicăm omilia rostită vineri seara de prepozitul general al iezuiţilor, părintele Arturo Sosa, în „Chiesa del Gesù”, la Roma, în amintirea părintelui Peter-Hans Kolvenbach. Sosa a amintit figura călugărului şi în cursul unui interviu dat lui Matt Malone, director al săptămânalului catolic „America”. Kolvenbach, a spus Sosa, trebuie amintit pentru deschiderea sa la dialog şi sensibilitatea sa „în perioade dificile”. Părintele Sosa a vorbit desigur şi despre Papa Francisc, „fiu al Bisericii şi al unei Biserici vii”. Pontiful „practică foarte bine spiritualitatea ignaţiană”, se vede asta când vorbeşte despre „discernământ, mângâiere, dezolare şi reconciliere”. Este „o persoană angajată să realizeze viziunea Bisericii proprie Conciliului al II-lea din Vatican: sinodalitatea şi coresponsabilitatea”.

Timpul Adventului este o invitaţie de a reînnoi speranţa şi încrederea în promisiunea din partea lui Dumnezeu. Părintele Kolvenbach, om care şi-a pus toată speranţa în Domnul, ne-a reunit din nou în această Biserică a lui Isus (Chiesa del Gesù). Noi vrem să-i mulţumim împreună Domnului pentru darul persoanei lui Peter-Hans Kolvenbach oferit lumii, Bisericii şi Societăţii lui Isus. Deja am făcut asta în inimile noastre şi în comunităţile noastre, dar vrem s-o facem şi împreună în locul unde se odihnesc sfântul Ignaţiu, Pedro Arrupe şi alţi oameni care şi-au pus, şi ei, speranţa lor numai în mâinile Domnului.

Părintele Kolvenbach ne-a reunit deja pe mulţi şi la Beirut. În jurul sicriului său am trăit o veghe de rugăciune în noaptea de 29 noiembrie. Inima noastră s-a umplut de lumina despre care vorbeşte textul din Evanghelia lui Ioan pe care tocmai l-am ascultat. Acea lumină a credinţei care l-a caracterizat pe Kolvenbach şi prin care devenim fii ai luminii, nu ne lăsăm surprinşi de întuneric şi înţelegem unde să mergem fără frică pentru că în Domnul este pusă întocmai toată speranţa noastră.

Tot la Beirut, la liturghia înmormântării (30 noiembrie), eram foarte mulţi ca să mărturisim admiraţie, afect şi recunoştinţă faţă de el. Reprezentanţi ai diferitor Biserici, ai statului libanez, rude, călugări şi mulţi iezuiţi am umplut biserica „Notre Dame” a colegiului nostru din Jhamour. Euharistia emoţionantă celebrată acolo ne-a permis, încă o dată, să ne rugăm împreună, să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să comemorăm recunoscători viaţa şi opera părintelui Kolvenbach. Apoi, în cimitirul apropiat al iezuiţilor a fost înmormântat trupul său care, „căzut în pământ”, va continua să producă din belşug roadele speranţei, dar al lui Dumnezeu care ne aruncă în mâinile sale şi ne încurajează în urmarea Domnului Isus.

În timpul vizitei pe care a făcut-o la a treizeci şi şasea congregaţie generală (24 octombrie 2016), a fost întrebat Papa Francisc când se va schimba Libanul într-o livadă, când va fi lumea locul de pace un popoarele să poată trăi omeneşte, stabilind relaţii juste între ei. Întrebarea făcea referinţă la Africa. În aceste zile, am putut să ating cu mâna cum popoarele din Liban şi din tot Orientul apropiat sunt aşa de doritoare să vadă propriile ţări devenind o livadă de dreptate şi de pace. Atâtea alte popoare în Europa, Asia şi America, rănite de războaie şi de tot soiul de exploatare, caută căile reconcilierii. Papa Francisc a răspuns: „Nu ştiu dacă (pacea) va veni înainte de venirea Fiului Omului, dar ştiu, în schimb, că trebuie să lucrăm cât mai mult posibil pentru pace, fie prin intermediul politicii, fie prin intermediul convieţuirii. Cred că a lucra pentru pace în aceste circumstanţe, în afară de a fi una dintre fericiri, este ceva prioritar. Când va veni pacea? Se poate. Se poate. Cu atitudinile creştine pe care Domnul ni le indică în Evanghelie se poate face mult şi se face mult şi se merge înainte. Uneori se plăteşte cu preţ foarte mare, personal. Ei bine, oricum se merge înainte. Martiriul face parte din vocaţia noastră”.

De ce om al speranţei. Părintele Kolvenbach a avut marea îndrăzneală apostolică în a aprofunda angajarea Societăţii lui Isus în căutarea păcii în lume. Pus în fruntea trupului Societăţii lui Isus în 1983, într-un moment foarte complex al istoriei sale, a avut o grijă atentă, discretă şi milostivă faţă de viaţa ei şi misiunea ei până când, după 25 de ani, în 2008 a lăsat funcţia sa. El a întrupat profilul voit de sfântul Ignaţiu pentru superiorul general al Societăţii: unire şi familiaritate cu Dumnezeu în rugăciune, pentru a face părtaş tot trupul de darurile Duhului Sfânt; caritabil cu toţi; liber interior pentru a discerne mai bine alegerile de făcut într-o lume care se schimbă rapid, cu fidelitate creativă faţă de Biserică. Înzestrat, fără îndoială, de mare inteligenţă şi de judecată, a fost capabil să ajute Societatea să discearnă acel magis al misiunii sale în aceste timpuri.

În 1995 a convocat a treizeci şi patra congregaţie generală. Trecuseră douăzeci de ani de la stimulentul dat Societăţii de cea de-a treizeci şi doua congregaţie generală, prin mandatul de a sluji credinţa şi a promova dreptatea, mişcată de convertirea inimii care a experimentat milostivirea lui Dumnezeu şi a ascultat chemarea sa ca trup universal. Sub conducerea părintelui Kolvenbach Societatea a pregătit cea de-a treizeci şi treia congregaţie generală. În ea s-a confirmat misiunea de a sluji credinţa şi de a promova dreptatea, şi am devenit mai hotărât conştienţi şi de necesitatea de a ne deschide la dialogul cu culturile şi de a participa activ la dialogul interreligios.

O altă convingere foarte puternică a venit de la conducerea părintelui Kolvenbach şi de la discernământul făcut la a treizeci şi treia congregaţie generală: misiunea Societăţii lui Isus este împărtăşită de mulţi alţii în Biserică şi ne uneşte cu multe persoane angajate în construirea păcii ca rod al dreptăţii. Deci înţelegem Societatea lui Isus ca un trup care colaborează cu alţii în construirea unei lumi în pace şi în a anunţa vestea bună a mântuirii. Colaborarea constituie o dimensiune a identităţii noastre care ne deschide orizonturi foarte ample pentru viaţa noastră apostolică şi provoacă coerenţa vieţii noastre spirituale şi religioase.

Părintele Kolvenbach a iubit profund Societatea lui Isus şi ne-a învăţat s-o iubim ca drum spre Dumnezeu, în slujirea Bisericii lui Isus Cristos, sub Pontiful Roman. Părintele Kolvenbach a cunoscut în profunzime Societatea lui Isus cu punctele sale de putere şi slăbiciunile sale. Cunoaşterea sa l-a făcut să mărească încrederea sa în acel Dumnezeu care a inspirat-o şi care este unicul care o va putea susţine cu milostivirea şi harul său.

Noi toţi avem atâtea amintiri de la părintele Kolvenbach. Imaginea sa ne este aşa de familiară încât am putea petrece toată noaptea să ne amintim momente trăite alături de el. A-l comemora pe părintele Kolvenbach înseamnă a comemora un însoţitor al lui Isus, un confrate vecin, un părinte care a generat viaţă în noi, un credincios plin de speranţă angajat în vestirea Evangheliei şi în construirea păcii, un om drept. De aceea, aşa cum am făcut la începutul euharistiei, putem spune cu psalmistul: „Cel drept va înflori ca un palmier, va creşte ca un cedru din Liban. Cei plantaţi în casa Domnului vor înflori în curţile Dumnezeului nostru” (Ps 92,13-14).

De Arturo Sosa

(După L’Osservatore Romano, 4 decembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.