Categorii

Unitatea se face mergând. În dialogul cu penticostalii şi evanghelicii

În anul comemorării comune a celor 500 de ani ai reformei lui Luther nu-mi va fi uşor să atrag atenţia asupra relaţiilor dintre catolici, penticostali şi evanghelici. Şi totuşi pe căile lumii este de mii de ori mai probabil ca un catolic să întâlnească – sau să se ciocnească – cu un penticostal sau un evanghelic decât cu un luteran. „Penticostalizarea” creştinismului este o realitate de fapt care ne pune în faţa unui mod de a fi creştini cu o spiritualitate – cult, muzică şi devoţiune – o abordare misionară şi o formă teologică – mărturie – proprii, cu care intrăm în contact direct sau indirect mai adesea decât ne putem imagina.

Dacă unitatea creştinilor este voinţă a lui Cristos, iar catolicii şi penticostalii sunt cele două grupuri creştine cele mai numeroase din lume, atunci promovarea relaţiilor dintre catolici şi penticostali se prezintă ca unul dintre domeniile privilegiate de lucru şi lipsa sa pune o problemă gravă la toate latitudinile. Nu puţini sunt cei care susţin că terenul nu este pregătit. Mulţi catolici şi mulţi penticostali se ignoră şi suferă din această cauză, adesea nu sunt favorabili dialogului, persistă aversiune şi neîncredere reciprocă şi conştiinţa acestei situaţii face în aşa fel încât mulţi se îndepărtează fără măcar să încerce să schimbe lucrurile.

Folosind imagini destul de clare din Octava pentru unitate 2017, putem afirma că zidurile de diviziune dintre catolici, penticostali şi evanghelici sunt adesea făcute din „lipsă de iubire, ură şi dispreţ, acuze false, discriminare, persecuţie, comuniune ruptă, intoleranţă, abuz de putere, înstrăinare, orgoliu şi chiar război de religii” (cf. Celebrare ecumenică, Divizaţi de păcatele noastre). Descrierea este dramatică şi, mai rău încă, dacă ţinem cont de faptul că nu e vorba de o evaluare istorică ci de o realitate latentă în zilele noastre. A mărturisi aceste atitudini şi a cere iertare reciproc este un drum propus în celebrarea ecumenică din acest an, un drum întreprins deja de Papa Francisc în vizita sa la biserica penticostală a reconcilierii din Caserta. Însă, aşa cum îi place însuşi Papei Francisc să repete: „unitatea se face mergând”: toate relaţiile pentru a fi astfel cer un proces de purificare, de cunoaştere, de clarificare, de maturitate şi, adesea, de vindecare. Cererea de iertare în numele Bisericii catolice trebuie să inaugureze o nouă etapă în relaţiile dintre toţi.

Starea relaţiilor şi caracteristicile specifice ale catolicilor, penticostalilor şi evanghelicilor sugerează că există un drum propriu de parcurs care nu coincide în mod necesar cu acele drumuri întreprinse în promovarea unităţii cu ortodocşii, anglicanii şi protestanţii. Principiile catolice pentru ecumenism s-au dovedit foarte valabile, dar maniera de a le aplica, temele, metodele şi parcursurile cer deschidere mentală şi creativitate eclezială, pastorală şi teologică.

Printre iniţiativele la nivel internaţional care au încercat să demareze un proces de depăşire a neînţelegerilor prin cunoaşterea reciprocă şi prin edificarea reciprocă pe baza propriilor spiritualităţi, se numără Dialogul catolic-penticostal (inaugurat în 1972), Consiliul internaţional cu Alianţa Evanghelică Mondială (până acum trei serii de consultaţii, dintre care ultima încheiată în 2015) şi Conversaţiile cu liderii noilor biserici carismatice.

Aparent trei comisii mixte asemănătoare cu toate celelalte care duc înainte dialogul teologic, dar dacă sunt văzute de aproape, ne dăm seama că parcursul a fost diferit pentru că partenerii erau diferiţi, starea relaţiilor era diferită şi abordarea lor teologică, misionară şi eclezială era diferită. Dacă am reuşi să depăşim această primă constatare a diferenţelor care rămân şi am putea explora împreună abordările noastre ecleziale şi de spiritualitate, am putea nu numai să clarificăm neînţelegerile, să explicăm diferitele poziţii, ci chiar am reuşi să găsim noi drumuri pentru a creşte în comuniune.

Acesta este cazul celui de-al şaselea raport final produs de dialogul catolic-penticostal publicat recent. Este vorba despre textul Nu stingeţi Duhul. Carismele în viaţa şi în misiunea Bisericii. După cinci ani de studiu, ascultare, rugăciune şi dezbateri intense, catolicii şi penticostalii au ajuns la o reflecţie comună despre o temă foarte simţită în diferitele latitudini: „Catolicii şi penticostalii sunt de acord că lucrarea supremă a Duhului Sfânt, care dăruieşte darurile sale divine, este o binecuvântare pentru Biserică. Pentru adevăratele carisme trebuie să ne rugăm, să aşteptăm şi să ne încredem în ele ca în darurile divine. Cu toate acestea, în multe locuri, în locul bucuriei, al uimirii, al reînnoirii şi al edificării Trupului lui Cristos, exercitarea carismelor este izvor de tensiune şi de preocupare. Atât liderii catolici cât şi penticostali sunt preocupaţi de faptul că la baza acestor tensiuni este un discernământ insuficient al carismelor şi că asta duce la practici manipulatoare şi necinstite ca promisiunea de anumite rezultate sau revendicările unei superiorităţi spirituale din partea celor care exercită aceste carisme şi, prin urmare, discreditarea altor Biserici şi a altor creştini. Catolicii şi penticostalii nu acceptă exercitarea de carisme care să pară situarea lor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu”.

Dialogul catolic-penticostal, conştient de urgenţa temei, oferă o sinteză a ceea ce catolicii şi penticostalii au în comun, expune fundamentul biblic, propune o scurtă idee istorică despre temă şi prezintă o reflecţie despre trei carisme: profeţia, vindecarea şi discernământul duhurilor. Textul se încheie clarificând referitor la responsabilitatea pastorală cu privire la exercitarea carismelor, o chestiune care rămâne un punct de divergenţă.

Cu privire la document, părintele Raniero Cantalamessa afirmă în comentariul său critic: „Am citit cu interes şi cu mare îmbogăţire personală raportul, rod al celei de-a şasea fază a dialogului catolic-penticostal. Este vorba, după părerea mea, despre un text excelent prin mărimea referinţelor biblice şi atenţia faţă de istoria respectivelor tradiţii. El atinge un aspect al învăţăturii şi al vieţii Bisericii în care, spre deosebire de alte domenii, se înregistrează cu satisfacţie un acord fundamental şi încurajator între catolici şi penticostali”.

Nu rămâne decât să se invite să se studieze şi să se aprofundeze acest text pentru a descoperi sau a redescoperi şi „a aduna ceea ce Duhul a semănat în ei ca un dar şi pentru noi” (Evangelii gaudium, 246), în speranţa de a putea asculta împreună şoaptele şi gemetele inefabile ale Duhului (cf. 1Re 19,12; Rom 8,26), Cel care ne va duce la unitate.

De Juan Fernando Usma Gómez

Şef birou pentru secţiunea occidentală de la Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştinilor

(După L’Osservatore Romano, 26 ianuarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.