Categorii

„Unchiul meu, Paul al VI-lea”, sfinţenia zilnică a papei Montini în amintirile nepoatei Chiara

„Am bine imprimată în memorie figura sa: avea un ceva aristocratic, era agilă, înaltă, zveltă, ochii săi căprui, albaştri, strălucitori, sprâncenele accentuate, privirea era vie şi investigatoare, nu se limita să te privească, ci pătrundea în cotloanele inimii, părea că reuşeşte să citească înlăuntrul tău, buzele fine şi delicate alegeau cu grijă cuvintele, erau mereu aşa de natural zâmbitoare cu noi fetele, fruntea destinsă şi fără riduri: faţa sa emana calm şi pace profundă”.

În „Unchiul meu, Paul al VI-lea” autoarea, Chiara Montini, deschide sertarul amintirilor familiei sale şi relatează copilăria, vacanţele, jocurile, bucuria credinţei şi acele zile de luni după Paşte reuniţi cu toţii împreună. Cartea editată de Morcelliana oferă portretul dulce şi afectuos al unei persoane care a contribuit la schimbarea istoriei Bisericii. Cu beatificarea şi, după aceea, cu canonizarea, Chiara a simţit „datoria de a împărtăşi această moştenire cu acela care n-a avut bucuria şi norocul de a-l cunoaşte, de a-l întâlni, de a-l frecventa”.

Elveţia era ţinta odihnei de vară în perioada în care a fost arhiepiscop de Milano. „Ne vorbea adesea despre parohul de Ars faţă de care avea o mare veneraţie şi admiraţie. Amintirea acelor momente îndepărtate mă umple şi astăzi de mare seninătate. Unchiul se arăta în toată simplitatea sa: cordialitatea sa era expresie de gentileţe şi disponibilitate, afectul său era grijuliu şi foarte duios, avea faţă de noi fetele atenţii delicate şi răbdare infinită, cuvintele sale era mereu clare şi comprehensibile; adesea venea la suprafaţă o trăsătură tipică a unor exponenţi ai familiei Montini, adică umorismul, distins de un filon de ironie subtilă care avea în prietenul preaiubit, părintele Bevilacqua, un susţinător şi un complice excepţional”.

După alegerea la scaunul pontifical, nepoata a înţeles „că a pierdut un unchi deoarece condiţia unui papă, aşa cum avea să spună Jean Guitton, este unică în lume”. Întâlnirile cu ilustra rudă au avut loc după aceea cu frecvenţă mai mică, anual, dar legate mereu de festivităţi mariane: 8 decembrie, Neprihănita, în Vatican şi 8 septembrie cu ocazia sărbătorii Naşterii Sfintei Fecioare Maria la Castel Gandolfo. Cu moartea (1971) fratelui Francesco, Paul al VI-lea, „deşi era cuprins de mii de gânduri relevante şi de responsabilităţi mult mai considerabile, a fost mereu participant atent şi afectuos, un unchi care încerca să umple golul lăsat de moartea fratelui”. După ce a terminat liceul, Chiara a cerut o audienţă privată pentru a primi sfaturi cu privire la parcursul pe care să-l întreprindă. „Nesiguranţa mea, îndoielile mele, fragilitatea mea au găsit în îmbrăţişarea unchiului răspunsurile pe care nimeni nu mi le-a putut da. Cu această ocazie a fost absolut de explicit, clar şi autoritar. Voia ca eu să studiez istoria familiei noastre, să fac cercetări ale mărturiilor, ale scrierilor, ale gândirii care mereu vie, puternică şi rodnică a susţinut pe cei din familia noastră. M-a invitat să aprofundez trecutul familial, trecutul nostru comun, pentru că din acele rădăcini a crescut un copac mare care trebuia ocrotit şi apărat, păzit şi investigat, făcut exemplu şi model pentru generaţiile care vor urma”.

Însă n-a fost mereu uşor să fii nepoata papei. În anii contestării, Chiara Montini a trăit „situaţii uneori jenante, dureroase şi dramatice, în care nu eram mereu în măsură să mă apăr de comentarii ironice şi glume înţepătoare. Mă simţeam rănită de săgeţile pe care cei de vârsta mea le trăgeau spre mine, de frazele aspre şi mai puţin respectuoase nu numai la adresa numelui meu ci şi mai ales la adresa activităţii unchiului”. În faţa la toate acestea mai întâi ca studentă şi apoi ca tânără universitară a ajuns aproape să ascundă originile sale. Timpul a ajutat-o pe Chiara să recitească mărturia extraordinară a acestui om. „Toată viaţa lui Paul al VI-lea trece prin iubirea lui Dumnezeu şi iubirea faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de Cristos şi faţă de întreaga lume şi faţă de fiecare individ în parte. Mi se pare că pot să afirm că iubirea sa a fost una exemplară şi de neoprit, mereu fidelă, mereu respectuoasă, mereu gratuită, mereu gata să primească, să susţină, să înţeleagă, să ierte. Sfinţenia sa s-a manifestat în coerenţa şi în plinătatea de a fi fidel faţă de vocaţia creştină: a face bine ceea ce trebuie făcut, a căuta căiloe Domnului în virtuţile comune şi obişnuite”.

De Luciano Zanardini

(După Vatican Insider, 15 iulie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.