Categorii

Un semn pe munte: Prefaţa Papei Francisc la cartea „Tibhirine l’héritage”

Mostenirea-TibhirinaIese la 6 aprilie în Franţa cartea „Tibhirine l’héritage” (îngrijită de Christophe Henning, Paris, Bayard, 2016, 180 de pagini), o culegere de mărturii ale mai multor personalităţi despre roadele mesajului de pace şi de convieţuire între creştinism şi islam al celor şapte călugări trapişti, sechestraţi şi ucişi în Algeria în 1996. Publicăm din carte, într-o traducere a noastră, prefaţa Papei Francisc care poartă data de 2 ianuarie 2016 şi postfaţa lui François Cheng.

„Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13).

Christian de Chergé şi colegii săi au ales să trăiască în mod simplu vocaţia lor contemplativă în această regiune frumoasă şi aridă din Atlasul algerian. Călugării erau prezenţi la Tibhirine din 1938, însă mănăstirea era fragilă: erau „oaspeţii” casei islamului, lucrau pământul şi împărtăşeau viaţa săracă a ţăranilor. Fraţii duceau o viaţă comunitară despuiată, în mod incontestabil îndreptată spre Dumnezeu care-i unea. De şapte ori pe zi, în capela lor, se înălţa lauda rugăciunii lor.

Răpiţi în noaptea dintre 26 şi 27 martie 1996, cei şapte călugări din Tibhirine au fost asasinaţi după zile lungi de sechestrare, victime ale luptei fratricide care chinuia ţara. Însă asasinii nu le-au luat viaţa: o dăruiseră cu anticipaţie, exact precum ceilalţi doisprezece călugări şi călugăriţe, între care fratele nostru episcop Pierre Claverie, ucis în Algeria în timpul anilor întunecaţi.

N-au fugit în faţa violenţei: au combătut-o cu armele iubirii, ale primirii fraterne, ale rugăciunii comunitare. Instrument de pace, de dialog şi de prietenie, călugării au răspuns astfel invitaţiei adresate de sfântul Ioan Paul al II-lea episcopilor din Maghreb în timpul vizitei lor ad limina în 1986: „Voi trăiţi ceea ce Conciliul spune despre Biserică. Ea este un sacrament, adică un semn, şi nu se cere unui semn să facă număr”. Biserică mică rugătoare în mijlocul unui popor de rugători, călugării erau un semn pe munte.

Fraţii cistercieni din Atlas au dat mărturie cu sângele lor, trăind în mod tragic această prescripţie a regulii sfântului Benedict: „Cristos […] să ne conducă pe toţi la viaţa veşnică” (capitolul 72). În trupul lor au învins ura în ziua marii încercări. Dar cu întreaga lor viaţă ei sunt martori (martiri) ai iubirii. Şi nu fără dificultăţi: „Am dăruit  inima noastră «en gros» lui Dumnezeu şi deja ne costă mult ca să ne-o ia «en detail»”, părintele Christian de Chergé, prior al micii comunităţi. Asta nu se referă numai la călugări şi la călugăriţe: noi toţi suntem chemaţi să dăm viaţa noastră „en detail” din zilele noastre, în familie, la locul de muncă, în societate, în slujba „casei comune” şi a binelui tuturor.

La douăzeci de ani după moartea lor, suntem invitaţi să fim la rândul nostru semne de simplitate şi de milostivire, în exercitarea zilnică a dăruirii de sine, după exemplul lui Cristos. Nu va exista alt mod de a combate răul care ţese pânza sa în lumea noastră. La Tibhirine se trăia dialogul vieţii cu musulmanii; noi, creştinii, vrem să mergem în întâmpinarea celuilalt, oricine ar fi el, pentru a lega acea prietenie spirituală şi acel dialog fratern care vor putea învinge violenţa. „Pentru a cuceri inima omului, trebuie iubit”, destăinuia fratele Christophe, cel mai tânăr din comunitate. Iată mesajul pe care-l putem păstra în inima noastră. Este simplu şi mare: după exemplul lui Isus, să facem din viaţa noastră un „Te iubesc”.

***

Cu călugării din Tibhirine

Când se întâmplă ceva teribil, smulgându-ne din viaţa noastră de muncă şi de rugăciune, putem să fim surprinşi? Ne aşteptam la asta, de mult timp.

Ne aşteptam la asta, dar nu ştiam ora. Când se întâmplă ceva teribil, ar trebui să fim gata. Suntem gata?

Moartea este dovada supremă; poate să fie atroce. Oricât ne-am pregăti, niciodată nu suntem pregătiţi. Însuşi Domnul nostru, înainte de a înfrunta crucea, oare n-a şoptit: „acum sufletul meu este tulburat”?

Dintr-o dată moartea în faţă, provocată de fiinţe umane transformate în bestii feroce. Moartea în faţă, implacabilă, nemiloasă.

Noi n-am ales să murim ca martiri. Pur şi simplu am ales să iubim. Nu este acelaşi lucru. Şi totuşi face acelaşi lucru. A iubi în mod necondiţionat înseamnă a fi complet dezarmaţi, înseamnă a fi absolut fără apărări.

Noi n-am ales să iubim viaţa până la sfârşit. Acel suflu care freamătă în adâncul trupului, acea licărire care străluceşte în centrul sufletului. Un pământ care hrăneşte şi reînnoieşte darurile sale din generaţie în generaţie, popoarele care-l locuiesc şi care aspiră la armonie. Priviri schimbate, dureri împărtăşite, duioşie infinită, rezonanţă fără sfârşit.

Cât valorează aceste dorinţe şi aceste vise în ochii călăilor noştri? Noi care nu suntem altceva decât rebuturi în mâinile lor. Ce anume le spun faţa noastră şi glasul nostru? Ei, desfiguraţi de ură, nu mai au nimic uman.

Toată brutalitatea bestială va cădea asupra noastră. Orice plâns este inutil. Apoi mărşăluire masacrantă în noaptea interminabilă; cedarea trupurilor noastre consumate de sete şi de foame pe solul îngheţat. Înainte de a ne omorî, ne supun la torturi oribile, acoperindu-ne cu injurii şi cu scuipat. Toate acestea vor avea loc fără martori. Ne vor arde pentru a nu lăsa nicio urmă din trupurile noastre mutilate.

În aşteptarea lungă, lăsaţi de izbelişte, suntem paralizaţi de frică. Cât de departe este timpul copilăriei şi al nevinovăţiei! Carnea noastră se contractă, sângele nostru se coagulează, oasele noastre, rigide, se înfiorează până la măduvă.

Tată al milostivirii, fii cu noi! În această oră de singurătate extremă, auzim, amestecate cu bătaia inimii noastre, cuvintele Fiului: „Sufletul meu este trist până la moarte”.

„Şi voi sunteţi trişti acum. Dar eu mă voi întoarce, inima voastră se va bucura. Şi bucuria voastră nimeni nu vă v-o va fura”.

Un fulger ne străbate de la o parte la alta, ne pulverizează. Iese din noi strigătul: „Pot totul asupra trupului nostru, nu pot nimic asupra sufletului nostru!”.

Doamne, iată, înconjurat de întuneric, sufletul nostru, în întregime, intact, nedespărţit. N-a fost niciodată aşa de apropiat de al tău. Din adâncul prăpastiei pământeşti se înalţă o flacără care ajunge deja la cea pe care tu ai aprins-o, prima zi a lumii, prima zi a Vieţii.

***

Fraţii de la Notre-Dame din Atlas

Fratele Christian (Christian de Chergé), 59 de ani, prior al mănăstirii Notre-Dame din Atlas. Ajunge în Atlas în 1971. Asasinat la 21 mai 1996.

Fratele Christophe (Christophe Lebreton), 45 de ani, sub-prior şi maestru de novici. A intrat în abaţia din Tamié în 1974, ajunge în Algeria în 1987. Asasinat la 21 mai 1996.

Fratele Luc (Paul Docher), 82 de ani, medic. A intrat în abaţia din Aiguebelle în 1941, ajunge în Algeria în 1946. Asasinat la 21 mai 1996.

Fratele Michel (Michel Fleury), 52 de ani. A intrat în abaţia din Bellefontaine în 1980, ajunge la Tibhirine în 1984. Asasinat la 21 mai 1996.

Fratele Bruno (Christian Lemarchand), 66 de ani, superior al casei anexate din Maroc. A intrat în abaţia din Bellefontaine în 1981, ajunge în Algeria în 1989, merge la Fez în 1991. Asasinat la 21 mai 1996.

Fratele Célestin (Célestin Ringeard), 62 de ani. A intrat în abaţia din Bellefontaine în 1983, ajunge în Algeria în 1986. Asasinat la 21 mai 1996.

Fratele Paul (Paul Favre-Miville), 57 de ani, a intrat în abaţia din Tamié în 1984, ajunge la Tibhirine în 1989. Asasinat la 21 mai 1996.

Fratele Amédée (Jean Noto), 1920-2008, a intrat la Tibhirine în 1946. A scăpat de la răpirea din 1996, a trăit apoi la Algeri şi la Midelt. A murit la 27 iulie 2008 la Aiguebelle (Drôme).

Fratele Jean-Pierre (Jean-Pierre Schumacher) născut în 1924, intră în abaţia din Timadeuc în 1957, ajunge la Tibhirine în 1964. Scapă de la răpirea din 1996 şi continuă viaţa sa monastică la Midelt, în Maroc.

(După L’Osservatore Romano, 7 aprilie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.