Categorii

Un „overview effect” al pontificatului lui Francisc

Papa-Francisc„Overview effect” este expresia engleză folosită pentru a descrie starea sufletească şi percepţia astronauţilor atunci când, suspendaţi la mii de kilometri în afara atmosferei terestre, pot vedea din exterior planeta şi s-o perceapă în întregimea şi unitatea sa organică şi panoramică. Expresia, creată de Frank White (1987 – „The Panoramica Effect”) are desigur un sens foarte precis: efecte perceptive în individ, aşadar conceptul include emoţii, sentimente, empatii şi elaborări personale.

La aproape trei ani distanţă de la începutul său probabil este posibil un overview effect al pontificatului lui Francisc. După părerea noastră, încercând să „planăm” peste 33 de luni de pontificat, acestea, prezentate mai jos, sunt câteva dintre punctele principale chiar dacă nu sunt unicele:

(1) Doctrina şi reforma

Biserica catolică tranzitează – cu Papa Francisc – în cadrul unui timp crucial şi al unui parcurs care ar putea profila caracteristicile sale esenţiale pentru următoarele decenii. Papa Francisc a demarat o reformă treptată dar fermă care, dacă este dusă până anumite puncte de neîntoarcere, va face din procesul în curs o schimbare epocală ireversibilă. Pentru acest „program” nu există un model sau proiect bergoglian. Orizontul şi şinele sunt simple: întoarcerea la esenţialitate, la Isus şi la Evanghelia sa. Francisc a spus asta cu aceste cuvinte: „Doctrina creştină nu este un sistem închis incapabil să genereze întrebări, îndoieli, interogative, ci este vie, ştie să neliniştească, ştie să însufleţească. Are un chip care nu e rigid, are trup care se mişcă şi se dezvoltă, are carne fragedă: doctrina creştină se numeşte Isus Cristos” (Firenze, 10 noiembrie 2015). Iată aşadar marea reformă adevărată a Papei Francisc şi dacă nu se percepe global în întregimea sa totală acest orizont nu este posibil să se înţeleagă pontificatul lui Francisc; mai mult, se riscă să se ia cărări greşite relatând lucruri marginale şi fără adevărată importanţă şi mai ales se riscă să se confunde forma cu fondul problemei.

(2) Milostivirea şi umanismul

Sufletul acestei tentative a Papei are un singur nume şi acest nume dezvăluie spiritul său ultim şi integral: Milostivirea Tatălui, „care iartă totul şi mereu”. Francisc spune: „În lumina acestui Judecător al milostivirii, genunchii noştri se pleacă în adoraţie şi mâinile noastre şi picioarele noastre se revigorează. Putem vorbi despre umanism numai pornind de la centralitatea lui Isus, descoperind în El trăsăturile chipului autentic al omului. Contemplarea chipului lui Isus mort şi înviat este cea care recompune omenitatea noastră, chiar şi a celei fragmentate datorită trudelor vieţii, sau marcată de păcat. Nu trebuie să domesticim puterea chipului lui Cristos. Chipul este imaginea transcendenţei sale. Este misericordiae vultus. Să ne lăsăm priviţi de El. Isus este umanismul nostru. Să ne lăsăm neliniştiţi mereu de întrebarea sa: «Voi, cine spuneţi că sunt eu?» (Mt 16,15)” (Firenze, 10 noiembrie 2015).

(3) Fericirile şi samariteanul

Pentru Papa credibilitatea vestirii şi a mesajului Evangheliei se află numai în coerenţa dintre viaţa şi credinţa fiecărui creştin, de la primul până la ultimul, a întregii Bisericii, şi nu există excepţii, scurtături sau alibiuri. Fiecare creştin, dacă este autentic chiar dacă-i păcătos – dar niciodată fără caracter sau de figuraţie – este chemat să reflecte în micimea sa, ba chiar în faptul că este păcătos, faţa lui Isus. Viaţa creştinului samaritean adevărat se realizează în Fericiri şi astfel, fiecare devine discipol şi misionar. Samariteanul pune în practică voinţa lui Dumnezeu şi numai aşa poate să strălucească credibilitatea Evangheliei. În acest cadru, Meditaţiile de dimineaţă ale Papei la „Sfânta Marta”, scurtele sale omilii (pe care cineva a voit să le declaseze ca gânduri ale zilei), sunt de acum un punct ferm al magisteriului lui Francisc, al pontificatului său. Relevanţa lor determinantă nu poate să fie subevaluată. De la „Sfânta Marta” Papa dialoghează cu credincioşii, cu fiecare catolic oriunde s-ar afla.

(4) Familia loc specific al omului şi al Bisericii

Papa Francisc, de acum este foarte clar acest lucru, ia în considerare „familia”, ca loc privilegiat al omului şi al Bisericii, trecerea inevitabilă a unei noi evanghelizări. Încheind Sinodul ordinar despre familie Francisc a subliniat: „Am văzut, şi prin bogăţia diversităţii noastre, că provocarea pe care o avem în faţa noastră este mereu aceeaşi: să vestim Evanghelia omului de astăzi, apărând familia de toate atacurile ideologice şi individualiste” (24 octombrie 2015). La 18 noiembrie 2015, Francisc a subliniat în cursul audienţei generale: „Familiile creştine să facă din pragul casei lor un mic mare semn al Porţii milostivirii şi a primirii lui Dumnezeu. Tocmai aşa Biserica va trebui să fie recunoscută, în orice colţ al pământului: ca paznicul unui Dumnezeu care bate la poartă, ca primirea unui Dumnezeu care nu-ţi închide poarta în faţă, cu scuza că nu eşti de-al casei”. „O Biserică ce prezintă aceste trei trăsături – umilinţă, dezinteres, fericire – este o Biserică ce ştie să recunoască acţiunea Domnului în lume, în cultură, în viaţa zilnică a oamenilor. Am spus asta de mai multe ori şi vă repet şi vouă astăzi: «prefer mai degrabă o Biserică accidentată, rănită şi murdară pentru că a ieşit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă datorită închiderii şi comodităţii de a se agăţa de propriile siguranţe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie centrul şi care ajunge să fie închisă într-o învălmăşeală de obsesii şi proceduri» (Evangelii gaudium, 49)” (Firenze, 10 noiembrie 2015).

(5) Episcop de Roma în drum cu poporul său: conţinut şi formă

Mulţi l-au numit „stilul Bergoglio” şi totul a început în seara zilei de 13 martie 2013, când arhiepiscopul de Buenos Aires de la loja centrală a bazilicii vaticane s-a prezentat astfel: „Voi ştiţi că datoria Conclavului era să dea Romei un Episcop. Se pare că fraţii mei cardinali au mers să-l ia aproape de la capătul lumii… dar suntem aici… Vă mulţumesc pentru primire. (…) Şi acum, să începem acest drum: Episcop şi popor. Acest drum al Bisericii din Roma, care este ceea care prezidează în caritate toate Bisericile. Un drum de fraternitate, de iubire, de încredere între noi. Să ne rugăm mereu pentru noi: unul pentru altul. Să ne rugăm pentru toată lumea, pentru ca să fie o mare fraternitate”. Papa Francisc în acest 21 de luni a propus un stil al exercitării primatului lui Petru, centrat în simplitatea evanghelică amintită de mai multe ori în documentele Conciliului, dar adesea neglijată intenţionat pentru că este incomodă pentru Biserica-putere. În acest caz stilul este substanţă.

(6) Sentimentele lui Isus şi puterea

Tot la Firenze, în noiembrie 2015, Papa Francisc, vorbind întregii Biserici şi nu numai celei din Italia, a voit să reafirme un îndemn său: „Nu trebuie să fim obsedaţi de «putere», chiar şi atunci când aceasta ia chipul unei puteri utile şi funcţionale după imaginea socială a Bisericii. Dacă Biserica nu asumă atitudinile lui Isus, se dezorientează, pierde sensul. În schimb, dacă le asumă, ştie că este la înălţimea misiunii sale. Atitudinile lui Isus ne spun că o Biserică ce se gândeşte la ea însăşi şi la propriile interese ar fi tristă. În sfârşit, Fericirile sunt oglinda în care să ne privim, aceea care ne permite să ştim dacă mergem pe cărarea corectă: este o oglindă care nu minte”. Apoi, a doua şi ultima dată când în această alocuţiune Papa a rostit cuvântul „putere” a adăugat: „Fie ca Dumnezeu să ocrotească Biserica italiană de orice surogat de putere, de imagine, de bani. Sărăcia evanghelică este creativă, primeşte, susţine şi este bogată în speranţă”. Francisc este sigur, susţinut de certitudinile istoriei că putea face ca „Biserica să nu fie umilă, dezinteresată şi fericită”.

La Firenze, Sfântul Părinte s-a întrebat: „Dar atunci ce trebuie să facem, părinte? – veţi spune voi. Ce anume ne cere Papa?”. Iată răspunsul său: „Vă revine vouă să decideţi: popor şi păstori împreună”.

(7) Sinodalitatea, dimensiune constitutivă a Bisericii

Pentru Papa Francisc, „ceea ce Domnul ne cere, într-un anumit sens, este deja conţinut în întregime în cuvântul sinod. A merge împreună – laici, păstori, Episcop de Roma – este un concept uşor de exprimat în cuvinte, dar nu aşa de uşor de pus în practică”. Aşa a explicat Papa Francisc la 17 octombrie, cu ocazia comemorării celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului prin decizia lui Paul al VI-lea, convingerea sa cu privire la importanţa determinantă a sinodalităţii. Apoi Francisc a afirmat: „Încă de la începutul slujirii mele ca Episcop de Roma a intenţionat să valorizeze Sinodul, care constituie una dintre moştenirile cele mai preţioase ale ultimei adunări conciliare. Pentru fericitul Paul al VI-lea, Sinodul Episcopilor trebuia să repropună imaginea Conciliului ecumenic şi să-i reflecte spiritul şi metoda. Acelaşi Pontif prospecta că organismul sinodal «cu trecerea timpului va putea să fie mai mult perfecţionat»”. Francisc a spus în mai multe rânduri şi în diferite contexte că „o Biserică sinodală este o Biserică a ascultării, având conştiinţa că a asculta «este mai mult decât a auzi»”, explicând că este vorba despre „o ascultare reciprocă în care fiecare are ceva de învăţat. Poporul credincios, Colegiul episcopal, Episcopul de Roma: unul în ascultarea celorlalţi; şi toţi în ascultarea Duhului Sfânt, «Duhul adevărului» (In 14,17), pentru a cunoaşte ceea ce El «spune Bisericilor» (Ap 2,7).

Papa nu s-a limitat să prospecteze o cărare subliniind, „chiar drumul sinodalităţii este drumul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu”, a voit să tragă şi consecinţele în mod clar şi transparent pentru a evita ambiguităţi şi cuvinte inutile. „Primul nivel de exercitare a sinodalităţii se realizează în Bisericile particulare. (…) Al doilea nivel este cel al provinciilor şi regiunilor ecleziastice, al conciliilor particulare şi în mod special al conferinţelor episcopale. (…) Ultimul nivel este cel al Bisericii universale. Aici Sinodul Episcopilor, reprezentând episcopatul catolic, devine exprimare a colegialităţii episcopale în cadrul unei Biserici în întregime sinodale. Două cuvinte diferite: «colegialitate episcopală» şi «Biserică în întregime sinodală». Asta manifestă collegialitas affectiva, care poate să devină în unele circumstanţe şi «efectivă», care îi uneşte pe episcopi între ei şi cu Papa în grija faţă de poporul lui Dumnezeu”.

În acest context, Papa Francisc conclude: „În timp ce reafirm necesitatea şi urgenţa de a gândi la «o convertire a papalităţii», cu plăcere repet cuvintele predecesorului meu Papa Ioan Paul al II-lea: «Ca Episcop de Roma ştiu bine […] că comuniunea deplină şi vizibilă a tuturor comunităţilor, în care în virtutea fidelităţii lui Dumnezeu locuieşte Duhul său, este dorinţa arzătoare a lui Cristos. Sunt convins că am în această privinţă o responsabilitate deosebită, mai ales constatând aspiraţia ecumenică a celei mai mari părţi a comunităţilor creştine şi ascultând cererea care îmi este adresată de a găsi o formă de exercitare a primatului care, deşi nu renunţă în niciun mod la esenţialul misiunii sale, să se deschidă la o situaţie nouă»”.

De Luis Badilla

(După Vatican Insider, 4 ianuarie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.