Categorii

Un gest care va atinge inima poporului. Colocviu cu episcopul de Oradea Mare a românilor

„Astăzi ştim că persecuţia dură îndurată Biserica din România în timpul anilor regimului comunist a fost un ordin clar al lui Stalin care se temea de «armata papei»”. A fost inaugurată cu suprimarea din 1948 şi a continuat cu suferinţe inexprimabile, confiscări, omucideri, încarcerări, presiuni psihologice, clandestinitate forţată până în 1989. Reprimarea a fost neaşteptată şi violentă: în noaptea dintre 28 şi 29 octombrie 1948 au fost închişi şase episcopi greco-catolici şi când în anul următor poliţia secretă a aflat că Pius al XII-lea a permis hirotonirea în secret a altor şase episcopi, au fost şi ei arestaţi cu toţii. Şapte dintre ei vor fi beatificaţi de papa Francisc pe Câmpia Libertăţii la Blaj, în Transilvania, în timpul ultimei zile a călătoriei pontifului în România.

„Petru care vine la Blaj pentru a recunoaşte martiriul episcopilor este ceva mare, care va atinge inima profundă a a întregului popor român!”. Aminteşte anii trişti ai tăcerii, suferinţei şi persecuţiei şi manifestă atâta emoţie şi fericire pentru venirea papei Francisc monseniorul Virgil Bercea, episcop de Oradea Mare a românilor. El, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, în parte a trăit direct reprimarea religioasă a regimului comunist – a fost hirotonit clandestin în 1982 – alimentându-se şi din mărturia eroică a unchiului, cardinalul Alexandru Todea.

„Era – aminteşte el – un om extraordinar, cu o credinţă şi cu un caracter grandioase. A petrecut 16 ani în închisoare, condamnat la muncă silnică. Timp de trei ani a fost constrâns la singurătate într-o celulă de 2/1/0,50 metri. Însă închis sau liber n-a încetat niciodată să mărturisească credinţa sa”.

Amintirea martirilor din poporul său îl face pe episcop să vorbească despre Biserica greco-catolică română, care în mărturia lor a găsit limfa vitală în întunericul recent al istoriei. O istorie, subliniază el, care are în legătura cu Roma unul din sigiliile cele mai semnificative. „Pentru a înţelege mai bine Biserica greco-catolică română ar trebui să facem câţiva paşi înapoi în timp şi să ne dăm seama că poporul român s-a născut când a fost cucerită Dacia de către Traian, din unirea dacilor cu legionarii romani care au adus credinţa. S-a născut cu o credinţă, cu o limbă şi pe un teritoriu bine definit. Şi în primele secole ale erei creştine Dacia noastră a rămas mereu catolică în unitate cu Roma. Am intrat sub influenţa bizantină cu venirea popoarelor slave în secolul al VI-lea. De atunci limba vorbită în Biserică a fost cea paleo-slavă, dar limba vorbită de popor era română. Mereu uniţi cu Roma până la marea schismă din 1054”.

Noua unire, deja căutată în timpul Conciliului din Firenze-Ferrara în secolul al XV-lea, a venit în mod oficial în 1700, când a fost recunoscut primatul Romei fără a renunţa la liturgie şi la tradiţiile orientale. Nu era altceva decât întoarcere la matrice, la Biserica catolică, şi în acelaşi timp a rămâne bizantini în rit. O unire care a venit paşnic şi a inaugurat o perioadă de trezire şi culturală. „Cei care mergeau să studieze la Roma – explică monseniorul Bercea – şi-au dat seama că limba lor era foarte asemănătoare cu italiana, cu franceza, cu spaniola. Astfel, întorşi acasă, au introdus şi în Biserică limba poporului. A fost tradusă Biblia, s-au scris cărţi de istorie şi de geografie. Chiar la Blaj s-a creat un centru cultural foarte important. Toţi încercau să studieze cât mai bine pentru a putea ajuta mai bine poporul”. Preoţii încep să aducă din Europa idei noi în rândul poporului şi au fost ei înşişi protagonişti în construirea statului naţional unitar român.

Astfel, în 1948, acea Biserică, vinovată că este aşa de apropiată de popor, a fost suprimată, scoasă în afara legii.

Monseniorul Bercea încearcă să redea cu puţine, sintetice cuvinte, impactul devastator pe care l-a avut regimul comunist: „O plagă teribilă care a încercat să distrugă Biserica catolică precum şi patrimoniul intelectual al ţării. Cei mai buni oameni din ţară erau loviţi. Nu conta dacă au luptat pentru ţară, dacă erau renumiţi profesori universitari: de seară până dimineaţă erau închişi. A fost o suferinţă incredibilă. Când într-o ţară se răspândea zvonul că urma să vină «maşina neagră» se răspândea panica: nu se ştia cine era luat. Oamenii dispăreau şi erau găsiţi morţi sau în închisoare”. O violenţă oarbă care a lovit nu numai persoanele, explică prelatul, ci „însăşi conştiinţa de a fi popor”. Adică se ameninţa tot ceea ce contribuie la construirea sentimentului de apartenenţă cum ar fi, de exemplu, valorile proprietăţii şi muncii.

„Însă credinţa – subliniază monseniorul Berbea – a rămas mereu. Supuşi, clandestini, dar mereu vii. O forţă subterană care i-a susţinut pe toţi: greco-catolici, latini, ortodocşi”. Toţi uniţi în suferinţă. Bercea aminteşte exemplul filozofului evreu Nicolae Steinhardt, deţinut politic în închisorile regimului comunist român din 1959 până în 1964. Steinhardt a împărtăşit închisoarea cu doi preoţi, unul ortodox şi unul catolic. În celula aceea, nr. 34, s-a convertit la creştinism şi s-a botezat. Botez ortodox, dar l-a voit lângă el, în acel moment, şi pe preotul catolic. „Chiar dacă ortodocşii au trăit o oprimare mai mică de la regim – spune prelatul – catolicii şi ortodocşii erau împreună în închisori: am trăit împreună suferinţa. Nu existau diviziuni între noi”.

Credinţa a susţinut un întreg popor. Acea credinţă care a fost mărturisită până la moarte de episcopii care vor fi beatificaţi de papa Francisc la Blaj: „Când au fost încarceraţi, toţi ar fi putut să reia libertatea numai dacă ar fi semnat un act de renunţare la credinţa lor. Nimeni n-a semnat. Nimeni n-a renunţat la propria credinţă. Şi repetau: «credinţa este viaţa noastră»”.

Recunoaşterea martiriului celor şapte episcopi este foarte important pentru toţi românii. Şi va fi un moment, explică monseniorul Bercea, care nu-i va implica numai pe catolici: „Eu sunt sigur că Francisc cu acest gest va recunoaşte suferinţa trăită de atâţia români, nu numai catolici, ci şi ortodocşi, evrei, suferinţa unui întreg popor. Într-adevăr nu avem cuvinte suficiente pentru a-i mulţumi papei”.

În concluzia colocviului, eparhul de Oradea Mare se opreşte chiar asupra aspectului ecumenic, una dintre cheile de lectură fundamentale ale călătoriei lui Francisc în România. „Eu – spune el – sunt foarte bucuros de întâlnirea pe care papa o va avea cu patriarhul Daniel şi cu Sfântul Sinod. Noi toţi trebuie să înţelegem că ceea ce a fost a fost în istorie, dar astăzi este inutil a face dispute între noi”. De altfel, adaugă el, „dacă privim la poporul nostru vedem că nu mai există familii exclusiv de ortodocşi sau de catolici. Se trăieşte împreună. La nivel de popor se trăieşte împreună în mod normal. Şi oamenii trăiesc bine. Cu adevărat, noi ca episcopi, ca păstori trebuie să învăţăm tot mai mult de la popor. În trecut suferinţa ne-a unit. Am suferit împreună. Şi împreună trebuie să ştim să apreciem şi să nu călcăm în picioare darul mare al libertăţii”.

De Maurizio Fontana

(După L’Osservatore Romano, 30 mai 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.