Categorii

Umilinţă şi slujire: Interviu luat cardinalului Beniamino Stella, postulator al cauzei lui Albino Luciani

papa-ioan-paul-iLa 28 septembrie 1978 murea Ioan Paul I. Trecuseră doar treizeci şi trei de zile de la alegerea sa ca Succesor al lui Petru. Un pontificat scurt, care însă a lăsat urme importante, trecând în istorie prin câteva caracteristici care îl facă încă viu: abandonarea pluralului de maiestate, o misionaritate şi colegialitate episcopală reînnoită, căutarea dialogului cu lumea contemporană şi a unităţii între creştini. Vorbeşte despre asta, în acest interviu acordat cotidianului L’Osservatore Romano, cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler, numit de puţin timp postulator al cauzei de canonizare a slujitorului lui Dumnezeu.

Care sunt notele caracterizante ale spiritualităţii lui Albino Luciani reieşite din lucrarea cauzei?

În experienţa sa nu se întâlnesc evenimente excepţionale, ci o viaţă zilnică dedicată cu fidelitate şi încontinuu în slujirea sacerdotală şi pastorală. O slujire desfăşurată după modelul Bunului Păstor. În scrierile sale nu se întrevede nicio intenţie de a construi o imagine despre sine, nici perspectiva sau ambiţiile de glorii efemere. El a consacrat lui salus animarum tot zelul său de preot şi de episcop, în acelaşi timp a oferit toată dedicarea sa îngrijirii propriului suflet şi a propriei credinţe. Nu a existat în el nicio separare între viaţa personală şi viaţa pastorală, între viaţa spirituală şi exercitarea conducerii. Mărturia sa de viaţă creştină a fost scrisă în coincidenţă exemplară între ceea ce el învăţa şi ceea ce trăia, cu fidelitate zilnică faţă de vocaţia sa, în tot parcursul de tânăr preot până la catedra lui Petru. Se poate spune aşadar, toată viaţa lui Albino Luciani a fost angajată în căutarea substanţei Evangheliei, ca adevăr unic şi neîntrerupt, dincolo de orice contingenţă istorică. Astfel şi în pontificatul său scurt, după prima audienţă generală programatică despre umilinţă, el a dedicat celelalte tocmai celor trei virtuţi teologale. Şi în simplitatea evanghelică se înscrie şi slujirea pastorală petrină exercitată pe deplin, care pentru slujitorul lui Dumnezeu nu s-a disjuns niciodată de grija faţă de progresul personal în credinţă, în speranţă şi în caritate. În substanţă, în sfinţenie. Rezultatul acestei griji a fost o atenţie tot mai puternică faţă de dimensiunile umanului, faţă de slujirea omului ca atare. Şi oamenii, aşa cum sunt, cu evenimentele concrete din viaţa lor, n-au devenit pentru slujitorul lui Dumnezeu numai destinatari ai magisteriului său, ci fraţi ai unei vocaţii comune, în încredinţarea faţă de milostivire, ceea ce-i uneşte pe toţi. Acestea sunt notele caracterizante ale spiritualităţii sale, aşa cum reiese din ceea ce el însuşi a spus: „Episcopul îi cere Domnului nu numai să vă poată învăţa acest lucru foarte principal [iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele] în timpul misiunii pe care Domnul îi va da s-o desfăşoare în mijlocul vostru, ci să vă poată preceda şi cu exemplul”.

Luciani venea dintr-o origine socială populară. Cum au avut incidenţă aceste origini ale sale în slujirea episcopală?

Desigur, nu se poate ignora humusul social al acelei istorii de sărăcie rurală şi muncitorească din Veneto din care provenea, precum şi exemplul pe care l-a primit şi de la formatorii săi. Sărăcia pentru Luciani constituia fibra faptului de a fi preot, făcuse din ea dota cea mai importantă şi din ea a scos aliment şi grija sa faţă de suflete. Totuşi, nu este sărăcia populismului sau a preotului modest de la munte, ci aceea care pentru Luciani, preot cu solidă formare teologică şi înaltă formare culturală, îşi înfige rădăcinile în fundamentul niciodată uitat al unei Biserici fără triumfuri lumeşti, aproape de învăţăturile Părinţilor, după modelul lui Cristos şi al predilecţiei sale faţă de cei săraci. Fără de care puţin s-ar înţelege din spiritul de conducere al lui Ioan Paul I. Nu sunt puţine şi sunt puternice referinţele sale la sărăcia eclezială conform decretului conciliar Presbyterorum ordinis. Din motivul Bisericii sărace în slujba săracilor este ţesut magisteriul său. Au fost tenace cuvintele sale despre „strigătul popoarelor foamei”, pe care el le-a rostit în ultima audienţă generală, după cum este transims de doctrina socială a Bisericii şi de Populorum progressio a lui Paul al VI-lea.

A fost primul Papă care a ales numele dublu ca omagiu adus celor doi predecesori şi care a abandonat pluralul maiestatis pentru un limbaj mai imediat. Ce semnificaţie trebuie atribuită acestor noutăţi?

Cred că alegerea numelui dublu „Ioan Paul” n-a fost numai simplu omagiu adus predecesorilor săi. Cu această alegere el intenţiona în mod clar să continue punerea în practică a Conciliului al II-lea din Vatican şi să înfiinţeze arcul de unire a celor care au fost coloanele portante ale operei conciliare. Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea sunt coloane care au fost judecat de unii separate între ele. Luciani cunoştea acest dezacord în sânul Bisericii şi îl considera ofensator al adevărului şi duşman al unităţii pe care el o căuta în Biserică şi desigur expresie a intuiţiei cu care el ştia să prindă cu promptitudine chestiunile şi să desfacă nodul problemelor dificile în Biserică. Şi celelalte gesturi pe care el le-a făcut în timpul pontificatului scurt, precum şi alegerea unui limbaj familiar, sociabil şi accesibil, conduc toate la simplitatea evanghelică esenţială, rod al exigenţei unei întoarceri la izvoarele Evangheliei şi a unei reînnoiri provenite din Conciliu.

Care au fost priorităţile sale ca păstor al Bisericii universale?

În cursul pontificatului său foarte scurt găsim în mod esenţial exprimate priorităţile şi trăsăturile unui Pontif care, întrupând deciziile conciliare, le-a devenit apostol făcând să înainteze Biserica pe căile maestre indicate de Conciliu: întoarcerea la izvoarele Evangheliei şi o misionaritate reînnoită, colegialitatea episcopală, slujirea în sărăcie, dialogul cu contemporaneitatea, căutarea unităţii cu fraţii ortodocşi, arătată în întâlnirea cu mitropolitul rus Nikodim, şi căutarea păcii.

Ce mesaj a lăsat ca moştenire Bisericii de astăzi?

Cu Ioan Paul I nu s-a închis o scurtă pagină din istoria Papilor. Nu există îndoială că în aceste priorităţi exprimate şi în proximitatea manifestată faţă de realităţile umane, în special faţă de cei mai nevoiaşi, găsim actualitatea perenă şi stringentă a Papei Luciani, aşa cum evidenţiază şi recentul număr special al revistei „Cele trei Veneţii” cu titlul Ioan Paul I, Albino Luciani un Papă actual, publicat cu ocazia celei de-a treizeci şi opta aniversări a alegerii sale. Dar cu siguranţă unul dintre aspectele de actualitate a vieţii şi a operei slujitorului lui Dumnezeu este legat de tema centrală, evanghelică a milostivirii. E suficient de amintit numai câteva dintre expresiile sale: „Dumnezeu este milostivire”; „Dumnezeu este tată, mai mult încă este mamă”; „mamă este şi Biserica, dacă este continuatoare a lui Cristos. Cristos este bun: şi Biserica trebuie să fie bună, trebuie să fie mamă faţă de toţi. Nimeni nu este exclus”; „toţi suntem păcătoşi (…) dar niciun păcat nu este prea mare, nici unul mai mare decât milostivirea nemărginită a Domnului”. În ultima audienţă generală despre caritate în acelaşi mod apare insistenţa asupra faptelor de milostenie. Acestea sunt motive foarte actuale cu care este presărat magisteriul Papei Luciani. El a fost înainte de toate martor al iubirii milostive a lui Dumnezeu: este o constantă a vieţii sale conforme cu predica sa. Şi referinţa continuă la natura inimii lui Dumnezeu care este iubire, iubire care ne precede, are astăzi consonanţe profunde cu magisteriul Papei Francisc.

Ca postulator al cauzei de canonizare a Papei Luciani vă aşteaptă o misiune importantă. La ce punct se află acum itinerarul canonic?

Cauza de canonizare a ajuns la faza finală. De fapt se începe examinarea de evaluare conclusivă din partea organelor colegiale ale Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor pentru proclamarea virtuţilor. Astfel se încheie faza romană a procesului despre viaţa, virtuţile şi faima de sfinţenie a lui Albino Luciani, care s-a deschis la 13 iunie 2008, după ce au ajuns la Roma actele investigaţiei diecezane desfăşurate din 2003 până în 2006 în dieceza de Belluno-Feltre.

Din 2008 până astăzi ce s-a făcut în această fază romană a procesului?

Faze romană a fost condusă în aceşti ultimi ani de raportorul general al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, capucinul Vincenzo Criscuolo, şi ca de regulă a fost caracterizată în mod esenţial de cercetarea necesară cu scopul obţinerii complete a scrierilor slujitorului lui Dumnezeu, de studiul de natură istorico-ştiinţifică, de analizarea tuturor izvoarelor pe bază de documente şi de mărturii cu respectiva evaluare critică şi de elaborarea şi compunerea lui Positio, dosarul, ordonat pe baza criteriilor stabilite, care cuprinde tot corpusul dovezilor pe bază de documente şi de mărturii care trebuie să demonstreze eroismul vieţii, al virtuţilor şi al faimei de sfinţenie al lui Luciani. Positio a fost tipărită şi legată în cinci volume cu peste 3600 de pagini în total. Cu predarea în Congregaţie a lui Positio vor trebui să se exprime cu vot două sesiuni de examene: cea a congresului teologilor şi cea a congresului episcopilor şi cardinalilor. Itinerarul se evaluare finală se va încheia, aşa cum doresc foarte mult, cu decretul stabilit de Papa pentru proclamarea virtuţilor. De aceea aşteptăm cu încredere acest rezultat fericit şi ca în curând Albino Luciani să fie declarat venerabil.

Ce consideraţi că este important de subliniat din ceea ce a fost făcut?

Aş vrea să subliniez munca de cercetare şi de elaborare enormă care a fost făcută şi importanţa pe care aceasta o are şi din punct de vedere istoric şi istoriografic, dată fiind deficitul de contribuţii ştiinţifice produse despre viaţa şi opera lui Luciani. O lucrare care n-a fost efectuată niciodată şi care încă de la începutul fazei romane a fost dus înainte cu acribie şi conştiinţă îndeosebi de dr. Stefania Falasca. Este vorba despre o restituire necesară amintirii lui Ioan Paul I pentru ca valenţa sa istorică să poată fi restituită cu corectitudinea şi seriozitatea care i se cuvine. Aşadar o muncă preţioasă, care s-a desfăşurat şi într-un timp relativ scurt, dacă este comparat cu acela al cauzelor altor Pontifi din secolul al XX-lea, desigur exceptând cauza lui Ioan Paul al II-lea.

De Nicola Gori

(După L’Osservatore Romano, 29 septembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.