Categorii

Tineri pe șine pentru un selfie. Toro (expertă): „Ei cred că există numai dacă sunt vizibili în rețea. Părinți, fiți mai prezenți”

Sfidau trenurile de înaltă viteză pe linia Bologna-Milano dar supravegherea video i-a fotografiat. Ieri, la periferia orașului Bologna, patru adolescenți au traversat calea ferată şi s-au îndepărtat cu puţin înainte de venirea lui Frecciargento 8523, de altfel blocat de mecanicul de tren care i-a observat de departe reușind să oprească trenul. Conductorul l-a oprit pe unul dintre adolescenți – care are mai puţin de 14 ani, deci non-imputabil – avertizat de conductorul de tren cu privire la periculozitatea gestului şi l-a reîncredințat părinţilor. Ceilalți trei au reuşit să se îndepărteze şi au fost identificați de Polfer. Episodul urmează la câteva zile după ceea ce s-a întâmplat la Borgo Panigale, unde opt minori au avut acelaşi comportament. I-a observat, în timp ce ei făceau selfie pe șine, un agent de la poliția feroviară care a identificat trei dintre ei şi apoi i-a sancționat. Însă acestea nu sunt decât ultimele cazuri dintr-o serie lungă care vede tineri cimentându-se în acțiuni imposibile uneori, din păcate, cu rezultate mortale: salturi de pe un acoperiș pe celălalt de zgârie-nori, provocări la auto-sufocare, așteptarea automobilelor întinși pe asfalt pentru a se da la o parte în ultima clipă; gesturi extreme de imortalizat într-un selfie de pus în rețea pentru a le face publice şi vizibile tuturor. Vorbim despre asta cu o expertă: Maria Beatrice Toro, profesor de psihologie de comunitate la Facultatea Pontificală de Științe ale Educației Auxilium.

Ce-i determină pe acești tineri la aceste comportamente aşa de extreme?

Căutarea de senzații tari şi protestul faţă de lumea adulților împreună cu lipsa conștiinței riscului. Întrecerile aventuriere cu mașina sau cu motocicleta se întâmplau şi în trecut, dar aici este vorba de adolescenți care nu știu să evalueze mișcarea propriului corp în spațiu, efectivitatea acțiunilor lor. Adesea nu s-au jucat niciodată pe stradă; n-au atins propriile limite fizice. Crescuți de cele mai multe ori în casă în faţa tastaturii sau a pc-ului, au mai puțină îndemânare cu o realitate diferită de aceea din computer sau din telefonul mobil. Nu se mai joacă pe stradă cu mingea, nu mai cad zgâriindu-şi genunchii. Singurele răni pe care le cunosc sunt cele de la videogames unde se moare şi se renaște, se re-moare şi se renaște iarăși. În toate acestea este inexperiență tragică şi fatală. Este vorba de adolescenți care din punctul de vedere virtual au trăit mii de experiențe şi au adunat mii de informații, dar care prezintă o dezlipire între viziunea lor despre realitate şi realitatea adevărată, fizicitatea corpului şi a vieţii.

Atracția faţă de risc şi interzis, provocarea adusă lumii adulte, gustul de a merge „dincolo” sunt din totdeauna caracteristici ale adolescenței. Ce este nou?

Alături de aceste „vechi” există un element nou: acești adolescenți nu au percepția riscului la care se expun. Ceea ce este nou este incongruența gestului, datorată, pe de o parte, imaturității neurologice; pe de altă parte căutării spasmodice a ceva năvalnic pentru a fi observat şi ascultat într-o lume făcută din milioane de glasuri: exist numai dacă mă vede cineva, şi cât primesc mai multe like, exist mai mult.

Așadar o disperată nevoie de atenţie. Dar pentru ce?

Când sunt mici, copiii sunt aproape oprimați de alintăturile şi de atențiile părinţilor. Apoi, treptat ce cresc încep să se răzvrătească şi încearcă să „se îndepărteze” cu atitudini provocatoare care adesea îi fac pe părinți incapabili să treacă de la starea de părinte al unui copil la aceea, mai angajantă, al unui adolescent. Părinți până la urmă într-o fază dificilă de susținut, striviți între activitatea de muncă, îngrijirea copiilor adolescenți şi îngrijirea părinţilor bătrâni. Cadourile care surprind nu folosesc şi nici săptămâna de vacanță împreună. Ceea ce este nevoie, şi ceea ce în schimb dispare, este o prezență constantă, simplă, discretă, în viaţa obișnuită de toate zilele. Trebuie găsit, chiar dacă este extrem de obositor, timp de petrecut cu copiii noştri. Este înspăimântător ca un părinte să nu ştie că copilul său are anumite comportamente, care însă nu se nasc dintr-o dată ci sunt precedate de o serie de semnale de schimbare, de semnale de alarmă care nu trebuie neglijate.

Așadar, ce aţi sfătui părinţilor?

Înainte de toate, aşa cum spuneam, o prezență nu invadatoare ci constantă, construită în timpul anilor demarând dialogul cu copiii încă de mici, stabilind reguli clare, modulând timpii cu timpii lor, respectând spațiile lor dar observându-i, însoțindu-i-i mergând să-i ia în primele lor ieșiri serale. Obositor dar indispensabil: la 14-15 ani fără minicar şi fără întoarcere liberă seara. Apoi ar trebui încercat să se facă rețea legând alianțe cu alți părinți, profesori, cateheți pentru a-i cunoaște şi indirect prin ajutorul de figuri care pot să-i alerteze dacă percep semnale sau sonerii de alarmă care lor le pot scăpa. Sunt copiii fragili cei mai expuși la risc: dacă un adolescent nu este bine integrant în grup, merge rău la școală, nu mănâncă, doarme rău exprimă semnale de suferinţă care nu trebuie neglijat. Este prețioasă şi alianța cu fraţii şi surorile mai mari, verișori şi, dacă există, unchi şi mătuși mai tineri pentru că adesea tinerii îi ascultă mai cu plăcere pe ei decât pe părinți. Însă aceştia din urmă nu sunt atotputernici: în faţa unui copil care nu iese, se izolează, dă semne de suferinţă, trebuie avut curajul de a cere şi un ajutor de specialitate. Trăim într-o societate dificilă: pentru copiii mai vulnerabili trebuie construit un cordon sanitar; un țarc de iubire, afectivitate, prezență, sprijin, singurul lucru care-i poate salva.

De Giovanna Pasqualin Traversa

(După agenția SIR, 29 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.