Categorii

Sufletul profund al credințelor. Fraternitatea umană şi dialogul interreligios în istorie

S-a desfășurat în biblioteca Facultății Teologice Pontificale Sfântul Bonaventura „Seraphicum”, în după-amiaza de joi 31 octombrie, o întâlnire de reflecţie cu tema „Fraternitatea umană după pașii fratelui Francisc şi ai sultanului al-Kamil”. A fost ocazia pentru o confruntare şi o aprofundare cu privire la valoarea dialogului şi a primirii reciproce în lumina „Documentului despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi conviețuirea comună” semnat în februarie de pontif şi de marele imam Ahmad Al-Tayyeb. În cursul meeting-ului, moderat de părintele Emanuele Rimoli, profesor de antropologie creştină, au fost tratate patru teme fundamentale – pace, frumusețe, bunătate şi coexistență – asupra cărora au prezentat conferințele lor, între alţii, cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii, a cărui intervenție o publicăm, şi imamul Yahya Pallavicini, preşedinte al Comunităţii Religioase Islamice Italiene (COREIS).

„Fiecăruia dintre voi i-a fost încredinţată de Dumnezeu o regulă şi o cale, în timp ce dacă El ar fi voit ar fi făcut din voi o comunitate unică. Dar n-a făcut asta pentru a vă încerca în ceea ce v-a dat. Întreceți-vă, așadar, în faptele bune, pentru că la Dumnezeu vă veți întoarce voi toţi. Atunci el vă va informa despre acele lucruri pentru care acum sunteți în discordie”. Acesta este un text sugestiv din Coran (v, 48) în care se recunoaște că diversitatea „regulilor” şi a „căilor”, adică a riturilor, a învățăturilor şi a normelor morale, este contemplată de Dumnezeu în proiectul său cu privire la omenire. Şi se afirmă că numai la sfârşitul timpurilor, adică în escatologie, toţi vor regăsi o unitate printr-o iluminare divină.

Am pornit de la Coran – care în ochii multora apare ca textul sacru cel mai integralist – pentru a afirma că dialogul interreligios aparține în realitate sufletului profund al tuturor religiilor, îndeosebi al celor trei monoteiste. Pentru noi catolicii la bază este Conciliul al II-lea din Vatican, cu declarația fundamentală Nostra aetate, promulgată la 28 octombrie 1965. În ea, aşa cum se ştie, nu numai că erau luate în considerare diferitele religii necreștine ci se rezerva o atenţie deosebită chiar islamului (nr. 3) şi ebraismului (nr. 4) şi se reafirma cu fermitate că „nu-l putem invoca pe Dumnezeu, Tatăl tuturor oamenilor, dacă refuzăm să ne purtăm frățește față de vreunii dintre oameni, care sunt creați după chipul lui Dumnezeu” (nr. 5).

În acest spirit deja cu un an înainte, la 19 mai 1964, Paul al VI-lea instituia un Secretariat pentru necreștini pe care Ioan Paul al II-lea, cu constituția Pastor bonus din 28 iunie 1988 l-a transformat în actualul Consiliu Pontifical pentru Dialogul Interreligios. În această delicată, dar şi necesară şi fascinantă, experienţă de dialog este indispensabil să navigăm evitând două stânci opuse care se prezintă neîntrerupt în faţa credincioșilor din diferitele religii.

De fapt, pe de o parte este Scila integralismului identitar exclusiv care are întocmai în fundamentalism drapelul său adesea însângerat: cronica tragică din anumite țări din Asia şi din Africa, dar şi exploziile neașteptate ale acestor degenerări religioase chiar în Occident sunt o teribilă mărturie. Avea dreptate scriitorul Jorge Luis Borges când deja în 1962, în lucrarea sa Labirinturi, observa că „este mai ușor a muri pentru o religie decât a o trăi în mod absolut”. Însă, pe de altă parte există cețosul Caribda[1] al sincretismului incolor care relativizează orice Crez dizolvându-l într-o melasă spirituală nevătămătoare. De fapt, dialogul autentic este întâlnirea atentă şi respectuoasă (diá-) între doi lógoi religioși înzestrați cu o proprie identitate teologică şi culturală.

Nu este posibil să se rezume în câteva rânduri multiplicitatea experiențelor trăite şi a expresiilor teologice pe care acest dialog a realizat-o, deşi în complexitatea şi în dificultățile care s-au înregistrat, oricum aparținând şi ele proiectului lui Dumnezeu care – aşa cum afirmă textul din sura V – ne-a „pus la încercare în ceea ce ne-a dat”. Dorim numai să semnalăm, în cadrul creştin, schițarea unei adevărate „teologii a religiilor” pe care Heinz Robert Schlette, discipol al vestitului teolog Karl Rahner, a definit-o ca „un teren nou din punct de vedere dogmatic, comparabil cu zonele în alb din vechile atlase”. Astfel, s-au deschis diferite itinerarii de cercetare, unele legate de parcursuri deja străbătute în secolele trecute. Este cazul tradiționalei perspective „exclusiviste”: Cristos este unicul mediator al mântuirii, recunoscut implicit sau explicit, şi Biserica este direct sau indirect unica instituție a mântuirii. Este celebru motoul Extra Ecclesiam nulla salus, formulat de scriitorul creştin din secolul al III-lea Origene şi de episcopul de Cartagina, Ciprian: mântuirea este oferită în mod universal prin canalul Bisericii care – pentru a folosi imaginile acestor autori – este casa/cetatea de refugiu, este arca ce scapă de potop, este mama hrănitoare de viaţă. Caracterul peremptoriu al formulei, adoptată de diferiți Părinți ai Bisericii şi de unele afirmații ale magisteriului eclezial medieval (îndeosebi de Conciliul din Firenze din 1442), a fost supusă după aceea unui proces interpretativ complex, mai ales pentru definirea conceptului de „Biserică” şi, apoi a mărimii spațiului său mântuitor.

Astfel, s-a introdus o viziune de natură mai „inclusivistă”: valorile pozitive din religiile necreștine sunt destinate să aibă împlinire în creștinism (aşa afirmă teologul cardinal Jean Daniélou); cine primeşte cu conștiință curată harul divin şi trăieşte cu fidelitate angajamentul său moral şi spiritual, la oricare religie (sau la nicio religie) ar aparține, este în practică un „creştin anonim” (citatul Karl Rahnier). Întâlnirea interreligioasă de la Assisi (1986) a fost icoana vie a acestei noi atitudini, indicate deja Conciliul al II-lea din Vatican în documentul citat Nostra aetate (nr. 2).

Însă în ultimii ani a apărut un al treilea model de tip „pluralist” care a înlocuit paradigma „cristocentrică” precedentă cu aceea mai generală „teocentrică”. Propunerea a fost lansată de teologul prezbiterian John Hick, conform căruia mântuirea provine de la Dumnezeu, „Realitate ultimă”, deci fiecare religie cu adevărul său este un spațiu de mântuire. Este evident că această perspectivă, punând între paranteze funcţia specifică a lui Cristos, relativiza religia creştină, conducând-o la o formă spirituală printre multe altele, fără o proprie identitate specifică. Pentru aceasta s-a ajuns în 2000 la declarația Dominus Jesus în care Biserica catolică reafirma unicitatea mântuirii în Cristos, cel puţin în mod „inclusiv”.

Însă, între timp, au fost elaborate alte propuneri de factură „relațională”, în efortul de a pune identitatea creştină în relație creativă cu celelalte tradiții religioase: numele de teologi precum Jacques Dupuis, Claude Geffré, Hans Küng, Michael Amaladoss au depășit granițele facultăților teologice, provocând o dezbatere foarte efervescentă, dar şi unele reacții catolice oficiale negative, fiind vorba uneori de propuneri radicale, drastice şi unele cazuri provocatoare. Am voit să descriem în mod sumar această hartă teologică destul de articulată şi variată pentru a face să se înțeleagă cât este de necesar dar şi de complex dialogul interreligios fie între monoteisme fie în spectrul mai vast al fenomenelor religioase.

De Gianfranco Ravasi

(După L’Osservatore Romano, 2-3 noiembrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] În mitologia greacăCaribda sau Kharybdis (în limba greacă: Χάρυβδις) este un monstru acvatic care îi are drept părinți pe Poseidon și Gaia. Este înfățișat adesea sub forma unei guri imense, monstruoase, care înghite mari cantități de apă de trei ori pe zi, atrăgând în gâtlejul ei tot ce plutește și provocând un vârtej de ape uriaș. Monstrul se află aproape de Messina, pe stânca ce mărginește strâmtoarea care desparte Italia de Sicilia. De cealaltă parte a strâmtorii se afla un alt monstru, Scila. Cei doi monștri sunt atât de apropiați unul de celălalt încât o corabie nu poate să evite se treacă pe lângă unul din cele două ființe marine fără să nimerească în preajma celeilalte și să fie distrusă. De aici provine și expresia a fi între Scila și Caribda, adică a se afla într-o încurcătură, într-o primejdie din care nu se poate găsi o ieșire.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.