Există un text din Faptele Apostolilor care nu se citește niciodată la liturghie. Ipoteza mea este că aceia care au ales lecturile erau preoţi şi au omis textul ca un act de clemenţă faţă de colegi, pentru a le evita o zi de luare în râs din partea credincioșilor. Înainte de discursul foarte frumos al lui Paul adresat prezbiterilor din Efes, se relatează despre apostol că el cu o predică îl adoarme pe un tânăr cu numele Eutich. Nu este o metaforă! La capitolul 20 se citește că Paul s-a luat cu vorba în timpul celebrării şi un tânăr adoarme şi, fiind așezat la fereastră, cade şi moare. Ceea ce mă uimește şi mai mult este că Paul îl învie şi apoi merge înainte cu predica până în zori. Adică… parcă nu s-a întâmplat nimic! Dacă Sfântul Părinte ar trebui să citească acest număr, îmi permit să supun atenției sale posibilitatea de a face din Eutich sfântul patron al studenților sau credincioșilor aflați la liturghie, eventual cu titlul de martir! Un coleg al meu de seminar a fost supranumit Eutich datorită atitudinii sale cunoscute de a cădea în catalepsie în timpul cursurilor de teologie. Sper să nu citească „L’Osservatore Romano”, altminteri tocmai am pierdut un prieten.
Pentru mine este un text consolator: „Ei bine, şi Paul a adormit pe cineva, iar eu cine sunt pentru a fi mai bun?”. Însă după aceea îmi vin câteva gânduri. Adică, Paul în ceea ce priveşte autostima chiar nu-i pasă: eu aş fi murit de rușine, în timp ce el merge înainte cu vorbitul până în zori! Când predic, observ cu atenţie fețele credincioșilor şi la al treilea căscat tind să scurtez, cu un sentiment de frustrare pentru o omilie care, după părerea mea, n-a mers.
Însă care este metrul de evaluare pentru o omilie bună şi o omilie care nu este bună! Îmi vine să mă gândesc că o omilie nu este bună numai dacă este plăcută. Cred că Paul continuă deoarece consideră că despre ceea ce vorbește este credibil, dincolo de faptul că este plăcut sau nu.
Îmi dau seama şi că nu este ușor a scinda faptul de a fi predicator de cuvântul pe care-l spun. Dacă unul cască mă deranjează pentru că simt că implicit îmi spune: „Nu eşti chiar aşa de bun”. Nu este departe riscul de a face ca amvonul să devină o scenă, iar Cuvântul lui Dumnezeu un argument ca altele pentru a face un exercițiu de retorică. Îl interpretez pe Paul: probabil că nu s-a simţit rănit de un credincios care adoarme pentru că era capabil să se perceapă în slujba Cuvântului. Există acelei trei sau patru omilii pe care le-am ascultat şi pe care le păstrez ca pe niște comori prețioase: nu erau foarte frumoase, dar erau sfeșnic pentru ca să poată străluci Cuvântul. Așadar mă întreb: dar problema este de a nu adormi sau de a fi fidel faţă de Cuvânt? Până la urmă, a nu adormi nu este greu: o glumă la momentul potrivit, o anecdotă spusă la momentul oportun. A paria totul pe puterea Cuvântului este mai angajant, întrucât cere ca Evanghelia să-ți curgă în vene şi să-ți fi răscolit măruntaiele. Nu este nevoie numai de o bună pregătire imediată, ci de un continuu exercițiu de convertire. După aceea vreun Eutich va exista, dar este aşa de puternic Cuvântul încât să-i dea în mod misterios viaţă şi lui.
De Manuel Belli
(După L’Osservatore Romano, 3 august 2021)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu