Categorii

Slujitori din iubire. În perspectiva sinodului

În 1979 la Mainooth, în timpul vizitei în Irlanda, Ioan Paul al II-lea a încheiat întâlnirea cu preoţii, călugării, călugăriţele şi misionarii cu un îndemn aşa de viguros şi plin de speranţă încât la distanţă de aproape patruzeci de ani pare să asume o valenţă profetică: „Acesta este un timp minunat pentru a fi preot, pentru a fi călugăr, pentru a fi misionar al lui Cristos. Bucuraţi-vă în vocaţia voastră”.

Acel timp minunat evocat de Papa Wojtyła nu s-a epuizat desigur, ci este viu. Mai mult, cu următorul sinod, centrat tocmai pe raportul tinerilor cu credinţa şi discernământul vocaţional, această afirmaţie pare să găsească o împlinire deplină şi o nouă declinare.

De fapt, perioada care se deschide este timpul în care Biserica este chemată să ajute pe fiicele sale şi pe fiii săi să dea un sens setei de infinit care îi caracterizează pe tinerii din orice timp. Chiar dacă astăzi trăim cufundaţi într-o lume în care „cultura fragmentului” şi un „puternic relativism practic”, aşa cum a spus Pontiful, îi îndepărtează pe tineri de viaţa consacrată şi de cea sacerdotală, acesta este fără îndoială un timp propice pentru a opri vârtejul cotidian al societăţii consumiste şi pentru a sta în ascultare.

„Am auzit un glas” a afirmat părintele Turoldo, fratele poet al Slujitorilor Mariei, când, în 1991, cu puţine luni înainte de a muri, a povestit într-un interviu rădăcina vocaţiei sale. Al cui era acest glas? „Părea glasul lui Abraham, glasul tufişului arzând”. Era „glasul lui Dumnezeu” a continuat Turoldo aproape bâlbâindu-se de emoţie: „Aveam certitudinea despre asta, nu eram sigur. Credinţa îţi dă certitudinea, nu siguranţa. Certitudine despre Dumnezeu, niciodată sigur că ajung la El”.

Miile de zgomote ale societăţii de astăzi – „civilizaţia risipei şi a sacrilegiului” cum o numea acelaşi Turoldo – fac tot mai dificilă ascultarea acestui glas foarte special care nu se aude cu urechile ci se percepe numai cu inima. Mondenitatea, pe de o parte, şi nihilismul, pe de altă parte, produc, de fapt, două rezultate controversate.

Înainte de toate, acela mai clar: a închide porţile în faţa lui Dumnezeu şi a vieţii consacrate. În al doilea rând, acela mai ascuns: a duce o existenţă ca aceea a părintelui Abbondio. Adică a trăi preoţia „ca un vas de lut, constrâns să călătorească în compania multor vase de fier”. Personajul din Logodnicii – un paroh „care nu era nobil, nu era bogat, cu atât mai puţin curajos”, scrie Manzoni – probabil că nu avea o vocaţie profundă, dar s-a făcut preot din oportunitate. Fugea de viaţa adevărată pentru a avea vreo siguranţă, pentru a dobândi un status social şi pentru că îi era frică. În definitiv, nu avea o credinţă tare.

Acesta este un punct crucial. Deoarece credinţa – aşa cum învaţă un pasaj din Lumen fidei, citat în mod oportun în documentul pregătitor al următorului sinod – „este izvorul discernământului vocaţional”. De fapt, credinţa „nu este un refugiu pentru oameni fără curaj, ci dilatarea vieţii. Ea ne face să descoperim o mare chemare, vocaţia la iubire”.

Credinţa este singura inspiratoare care o face pe Maica Tereza de Calcutta să povestească izvorul vocaţiei sale: „Sunt albaneză de sânge, indiană de cetăţenie. Ceea ce ţine de credinţa mea, sunt o soră catolică. După vocaţia mea, aparţin lumii. Dar cât priveşte inima mea, aparţin în întregime Inimii lui Isus”.

Aşadar trebuie să vestim asta clar tinerilor noştri: a fi preoţi sau surori, călugări sau misionari înseamnă a trăi o existenţă foarte frumoasă care merită să fie trăită în plinătate. Fără scurtături sau compromisuri. Ci alegând să se dăruiască toată viaţa lui Cristos, miresei sale şi poporului lui Dumnezeu. O alegere totală şi minunată, curajoasă şi împotriva curentului: aceea de a deveni slujitori din iubire.

De cardinal Gualtiero Bassetti

(După L’Osservatore Romano, 12 februarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.