Categorii

Sinodalitatea forma cea mai vizibilă de comuniune

Publicăm fragmente din articolul „Viitorul Bisericii este în sinodalitate” scris de fondatorul comunităţii din Bose şi apărut în numărul din mai a revistei lunare „Vita pastorale”.

Papa Francisc, în mod autoritar şi cu mare frecvenţă, vorbeşte despre necesitatea de a trăi sinodalitatea în Biserica de astăzi. După părerea sa, a trăi şi a instaura sinodalitatea în Biserică nu este numai urgenţa majoră, ci chiar de practicarea sinodalităţii depinde viitorul Bisericii şi remediul pentru multe patologii care astăzi apar devastatoare şi dureroase. După Conciliul al II-lea din Vatican eram obişnuiţi să vorbim despre „colegialitate” episcopală şi prezbiterală, în timp ce termenul „sinodalitate” era prezent rar în limbajul ecleziastic catolic. Şi când se evoca sinodalitatea, se făcea asta cu referinţă la instituţiile Bisericilor orientale-ortodoxe, indicând cu termenul „sinod-sinodalitate” forma lor de conducere. Este semnificativ că în anii de trecere dintre cele două milenii a fost schiţată şi prezentat mai întâi lui Ioan Paul al II-lea şi apoi lui Benedict al XVI-lea un proiect pentru un sinod permanent care să fie alături de episcopul de Roma, pentru a-l însoţi în slujirea sa petrină de grijă faţă de toate Bisericile. Acest proiect a fost elaborat de câţiva dintre cei mai mari teologi şi ecleziologi şi a fost adusă în atenţia celor doi papi cu mare speranţă. Aşa era gândit şi dorit sinodul, ca reînnoire a formei de conducere a Bisericii.

Odată devenit episcop de Roma, Francisc, după ce a făcut câteva referinţe la forma sinodală ca rânduială a Bisericilor ortodoxe, din care trebuie scoasă învăţătură, a început să folosească termenul „sinod-sinodalitate” cu o semnificaţie mult mai extinsă: sinod este un proces, este o modalitate de a trăi Biserica; sinod este drumul eclezial pe care toţi trebuie să-l parcurgă împreună, deoarece creştinii sunt colegi de călătorie, „sinodali”; sinod este expresia fraternităţii celor botezaţi şi a celor botezate; sinod este forma cea mai vizibilă a comuniunii; sinod este şi liturgie, fiind un act al unei adunări sfinte, sacramentale.

Aşadar trebuie asumată o concepţie despre sinod şi despre sinodalitate care să meargă dincolo de semnificaţia unui eveniment celebrat în mod punctual: sinodalitatea ca stil de viaţă eclezială, ca proces simbolic, pentru că botezaţii şi ierarhia o trăiesc împreună, ca proces perihoretic, pentru că se hrăneşte din circularitatea între toate componentele Bisericii. Da, trebuie admis că nu eram pregătiţi pentru această înţelegere a sinodalităţii şi tocmai pentru aceasta pe de o parte trebuie să recunoaştem o întârziere a reflecţiei teologice în acest sens, pe de altă parte trebuie să mărturisim o reală dificultate de a ne apropia de această nouă înţelegere indicată de papa Francisc.

În această privinţă, ar fi foarte importantă meditarea şi rugăciunea lui Adsumus, o rugăciune cu care de peste un mileniu se deschid în Occident adunările sinodale. În acest text, care este o adevărată epicleză asupra adunării, este prezentă de fapt o confessio peccatorum ecclesiae, aşadar o „pocăinţă” în care Biserica se recunoaşte păcătoasă dar ştie să stea şi în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi în ascultare reciprocă între fraţi şi surori, pentru a căuta prin discernământul făcut împreună simfonia spirituală în evaluări şi în decizii. Însă să fie clar: în această înţelegere, un sinod nu poate să fie o adunare rezervată „cadrelor”, ierarhiei, celor care sunt în fruntea grupurilor sau instituţiilor, ci este o adunare a botezaţilor şi botezatelor în care fiecare şi toţi trebuie să fie ascultaţi, trebuie să se confrunte în dialogul care nu exclude conflictele, trebuie să găsească convergenţe în caritatea fraternă eclezială, trebuie să producă o deliberare de care să se asculte. Acest al doilea principiul eclezial antic quod omnes tangit, ab omnibus tractari et approbari debet: ceea ce se referă la toţi, trebuie să fie discutat şi aprobat de toţi.

Pentru a înţelege procesul sinodal, trebuie afirmat înainte de toate şi mereu că sinodalitatea poate să fie doar un drum parcurs împreună de creştini, sub hegemonia Duhului Sfânt promis de Domnul Isus Cristos Bisericii sale. Acel sýn (împreună, cu) nu implică numai ca toţi creştinii să meargă împreună ci implică şi acţiunea Duhului Sfânt care, invocat, coboară, inspiră şi însoţeşte întregul proces sinodal. Ori sinodul este un eveniment în care este Duhul cel care are primatul şi cel care acţionează, ori nu este un sinod al Bisericii, ci numai o adunătură, o adunare, o instituţie socială. Pentru că în sinod mereu trebuie să aibă loc o „convertire a inimii”, o inspiraţie care indică, învaţă, arată şi revelează care este drumul Bisericii conform voinţei lui Dumnezeu. Spus altfel, trebuie să fie vorba de a predispune totul pentru ca Duhul Sfânt să poată duce la capăt munca începută. Aşadar, care sunt etapele de parcurs ca „proces sinodal”? La început este ascultarea: ascultare a Bisericii, ascultare în Biserică, ascultare a lumii înţelese ca umanitate. Mereu apar nevoi, provocări, crize, conflicte care în primul rând trebuie citite şi ascultate, nu neglijate şi nici înlăturate. Tot poporul lui Dumnezeu trebuie să exercite această vigilenţă şi să stea în ascultare. Faptele Apostolilor dau mărturie că sinodalitatea a fost parcursă de Biserica de la început deja pentru a reconstitui grupul celor doisprezece mutilat după trădarea lui Iuda (cf. Fap 1,15-26). Apoi s-a parcurs un drum sinodal pentru a rezolva conflictul apărut între iudei şi elenişti în împărţirea şi împărtăşirea bunurilor (cf. Fap 6,1-7) şi acelaşi lucru s-a petrecut în faţa ameninţării unei schisme în comunitatea creştină între misionarii evanghelizatori ai păgânilor şi comunitatea iudeo-creştinilor din Ierusalim (cf. Fap 15,1-35).

Aşadar este vorba de a şti să citim şi să ascultăm realitatea cu criticităţile sale neaşteptate. Aşadar a asculta devine a ne asculta unul pe altul, în voinţa de a învăţa ceva de la celălalt şi de a ne primi reciproc: ascultarea tuturor, membri puternici sau slabi, drepţi sau păcătoşi, inteligenţi sau simplu, iudei sau greci, bărbaţi sau femei, este o mărturisire practică şi o celebrare a unităţii în Cristos a celor botezaţi. Toţi au aceeaşi demnitate de fii şi fiice ai lui Dumnezeu şi de aceea de fraţi şi surori ai lui Isus Cristos: „Un singur trup, un singur duh, o singură vocaţie” (cf. Ef 4,4), o singură comuniune eclezială. Biserica este o fraternitate (adelphótes [1Pt 2,17; 5,9]), creştinii sunt „pietre vii ale edificiului spiritual” (1Pt 2,5) care este Biserica şi în fiecare dintre ei este prezent Duhul Sfânt, unctio magistra, acel „fler” – spune papa Francisc – care îi abilitează să relateze minunăţiile săvârşite de Domnul, să recunoască acţiunea sa şi să trăiască propria existenţă ca dinamică a Împărăţiei.

Comunitate profetică, sacerdotală şi regească, Biserica se hrăneşte din coresponsabilitatea tuturor, în pluralitatea darurilor şi a slujirilor dăruite de Duhul Sfânt fiecăruia. Drumul sinodal este drumul acestei realităţi care vrea să parcurgă acelaşi drum, să rămână unită într-o comuniune reală, pentru a ajunge la aceeaşi ţintă: împărăţia lui Dumnezeu. Aşadar a lua cuvântul este esenţial în viaţa Bisericii, pentru că înseamnă a comunica, a intra într-o confruntare, într-un dialog care îi plăsmuieşte pe cei care se ascultă reciproc şi creează în ei solidaritate şi coresponsabilitate. Astfel sinodalitatea este generatoare a unei conştiinţe ecleziale, a unei credinţe gândite şi motivate care face din fiecare botezat şi fiecare botezată protagonist al vieţii şi al misiunii Bisericii.

În această ascultare „orizontală” trebuie să fie prezentă mereu ascultarea Evangheliei, a „ceea ce Duhul spune Bisericilor” (cf. Ap 2,passim). Vrea să spun „în această ascultare” a fraţilor şi surorilor, şi nu „alături de această ascultare”, pentru că nu este posibil a separa ascultarea intra-umană de ascultarea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne vorbeşte în evenimente, în întâlnirile cu alţii, în densitatea cotidianului, fie că ascultăm Cuvântul său în liturgie sau în lectio divina, fie că îi întâlnim pe fraţii noştri şi pe surorile noastre în umanitate. Desigur, cât priveşte ascultarea trebuie să se distingă între versantul liturgic şi contactul direct cu Cuvântul conţinut în Scripturi, pe de o parte, şi versantul semnelor timpurilor, al istoriei, al vieţii zilnice, pe de altă parte. În orice caz rămâne adevărat că acest prim pas al ascultării reciproce şi a luării cuvântului este astăzi cel mai dificil şi obositor, pentru că sinodalitatea cere ascultare faţă de Evanghelie, apartenenţă eclezială, formare continuă, disponibilitate la schimbare şi la creativitate: nu suntem exercitaţi la această ascultare şi chiar în comunităţile monastice, care ar trebui să fie case şi şcoli de sinodalitate, în realitate această operaţiune este dificilă, aşa de dificilă încât cedează locul unei demisii generale şi alegerii de a lăsa autorităţii cuvântul, deci decizia. „«Sinod», a merge împreună […] este un concept uşor de exprimat în cuvinte, dar nu aşa de uşor de pus în practică”, a amintit Francisc (Discurs pentru cei cincizeci de ani ai Sinodului Episcopilor). Dar repet: primul pas sinodal rămâne ascultarea reciprocă, luarea cuvântului din partea tuturor, fără nicio excludere, voinţa de a nu ascunde sau a înlătura conflictele, care trebuie înfruntate, afirmarea fraternităţii prin recunoaşterea subiectivităţii celuilalt şi a responsabilităţii sale. Întreaga adunare, şi în cadrul său fiecare bărbat şi fiecare femeie cu ascultarea şi cuvântul, sunt capabili să arate acordul „cu toată Biserica ([sýn hóle tê ekklesía] Fap 15,22).

În sinod toţi membrii sunt chemaţi să colaboreze activ la elaborarea declaraţiilor şi a decretelor. De fapt, procesul decizional este decisiv pentru a înţelege valoarea şi semnificaţia deciziei finale asumate. De aceea elaborarea deciziei unei adunări sinodale aparţine membrilor care o compun, în timp ce decizia revine autorităţii pastorale care o asumă şi o deliberează. Este adevărat că se admite ca expresia votum tantum consultivum (vot numai consultativ) este nepotrivită pentru a indica sinodalitatea, drumul de comuniune; dar suntem numai la începutul unei noi însuşiri a întregului proces sinodal care astăzi vrea în mod absolut să recunoască diversitatea carismelor şi a slujirilor şi calitatea poporului lui Dumnezeu ca subiect care, hrănit de sensus fidei, este într-un anumit sens infailibil in credendo (Evangelii gaudium, 119). Păstorii împreună cu poporul lui Dumnezeu, în sýnodós, trebuie „să examineze totul şi să discearnă ceea ce este bun” (cf. 1Tes 5,21; Lumen gentium, 12), căutând mereu împreună conformitatea vieţii şi a comportamentului poporului lui Dumnezeu cu Evanghelia. A discerne şi a delibera este un act eclezial, inspirat de Cuvântul lui Dumnezeu, rod al examinării semnelor timpurilor, generată de o ascultare şi de o confruntare fraternă care are nevoie de concursul fiecăruia şi al tuturor pentru a ajunge la elaborarea şi deciderea împreună ceea ce după aceea este deliberat de autoritatea pastorală, care nu poate să nu se folosească de contribuţia diferitelor slujiri şi carisme ecleziale.

De aceea sinodalitatea nu se epuizează într-un eveniment celebrat (un sinod) ci trebuie să apară ca stil zilnic al Bisericii. Sinodalitatea nu este un simplu mijloc ci aparţine modului de a fi al Bisericii, naturii sale: a merge împreună, păstori şi poporul lui Dumnezeu, în peregrinarea pe care întreaga Biserică o face spre Împărăţie. Ex concordantia subsistit ecclesia: „Biserica subzistă pornind de la acordul, de la înţelegerea” între toate mădularele sale. A demara procese sinodale în Biserică este nu numai urgentă ci şi decisivă, pentru a împiedica o situaţie de comunităţi creştine destrămate care nu mai simt comuniunea în Biserica locală şi în Biserica catholica, universală.

De Enzo Bianchi

(După L’Osservatore Romano, 16 mai 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.